Richard, Trump și subsemnatul

– Vă cunosc de undeva, mi s-a adresat un om între două vârste, privindu-mă peste ochelarii groși de vedere. Eram în vestiarul piscinei YMCA din New Bedford MA, în costum de baie și cască de înot. Eu nu-mi aminteam să ne fi cunoscut, dar nu are importanță. Andrei, m-am prezentat. Richard, s-a prezentat și proaspătul meu cunoscut. După ce fiecare dintre noi s-a lămurit de unde este și cu ce se ocupă celălalt, ne-am dat întâlnire la un restaurant. Am ales un restaurant portughez, New Bedford are o populație numeroasă de origine portugheză. Richard era profesor de biologie și sociologie la Massachusetts University. Era tocmai înaintea alegerilor pentru președinția Statelor Unite. Nu îndrăzneam să-l întreb pentru cine votează, dar, parcă ghicindu-mi gândurile, el mi-a spus: Eu votez întotdeauna pentru democrați, însă anul acesta mă tem că Harris o să piardă alegerile. Pare de necrezut, dar Trump va fi încă o dată președinte și urmarea va fi sfârșitul democrației americane.Read more…

Îmbrățișaţi

– În 7 octombrie am intrat cu unitatea mea în kibuțul Kfar Aza (din apropierea fâșiei Gaza), abia la ora 14. 00, cu opt ore după începutul invaziei teroriştilor Hamas. De jur-împrejur zăceau cadavre ale membrilor kibuțului. Pe unii i-am recunoscut, copilărisem aici. Ne-a întâmpinat un foc de arme intens, hamasnicii trăgeau din casele localnicilor. Înaintam încet, din casă în casă. Am pierdut mulți camarazi în acea luptă. Într-una din casele în care am intrat, am văzut o imagine tulburătoare, pe care n-o s-o uit niciodată. În camera de zi, pe covor, zăceau două trupuri neînsuflețite îmbrățișate: un bărbat tânăr și un copil de 1-2 ani, amândoi împușcați în cap, ca la Babi Yar. Am continuat să lupt pe teritoriului Gazei, am ajuns până în orașul Khan Yunis, dar acolo am fost rănit și mai departe nu-mi mai amintesc nimic. Roi, rănit foarte grav, în comă, cu șanse minime de supraviețuire, a fost adus la Centrul Medical Universitar Soroka din Beer Șeva, considerat „Cupola de fier” medicală a țării. Timp de peste două luni a fost la hotarul dintre viață și moarte. – Îmi pierdusem orice speranță, povestește Carmela, soția lui, când spre marea mea uimire, Roi s-a trezit. Din fericire, s-a vindecat fără sechele. A urmat o perioadă lungă de recuperare la unul din spitale specializate în acest domeniu.Read more…

Poporul ales?

De ce ne-a pedepsit “Creatorul” și ne-a ales tocmai pe noi, poporul evreu? Pe parcursul istoriei “poporul ales” a avut doar de suferit: exilări, pogromuri, prigoane pe toate meridianele lumii și totuși majoritatea oamenilor continuă să creadă în acest creator. Știu ce mi se va răspunde: Fără această credință, noi evreii ne-am fi asimilat în națiunile din jur, practic am fi încetat să fim un popor. Nu mă îndoiesc că au dreptate, doar port o discuție cu “Creatorul”. Pentru mulți, Dumnezeu a murit la Auschwitz. Șase milioane de evrei au dispărut în fumul crematoriilor. Am rămas fără bunici, veri, mătuși și unchi uciși de naziști. Niciodată nu m-am plâns de situația mea materială, nici eu, nici părinții mei. “Doamne”, nu ți-am cerut să mă faci un Rotschild, ți-am cerut doar un singur lucru: să fim apăraţi de dușmani. Europa anilor treizeci a refuzat evreilor dreptul la existență, naziștii i-au deportat și i-au ucis în lagărele de concentrare sub privirile indiferente al Europei. După război a apărut dictonul Never again, în care mulți au crezut, dar în zilele noastre el și-a pierdut semnificația. În multe țări din Europa civilizată evreilor li s-a recomandat să plece în Palestina, iar când a luat naștere Israelul, “țara ta”, el a fost atacat din toate părțile de armatele țărilor arabe învecinate. Unde ai fost, “Doamne”, în acela momente?Read more…

Cum a ajuns Ceaușescu în Israel

Era 23 August, prin anii optzeci. Dis-de-dimineață, înainte de defilare, Alexandru, directorul Trustului de Transporturi Județene dintr-un oraș din Transilvania, a trecut pe la autobază, ca să se asigure că toate materialele pentru demonstrație sunt pregătite. A intrat în biroul lui și și-a pregătit o cafea; mai era suficient timp până când coloana angajaților urma să iasă pe poarta întreprinderii. S-a așezat comod la masă, bucurându-se de gustul și aroma cafelei și gândindu-se la concediul mult așteptat. Când prietenul lui, Adrian, economistul, a intrat în birou, i-a văzut fața înmărmurită și nu a înțeles de ce acesta se uita uimit la peretele din spate. – Alex, ai văzut portretul lui Ceaușescu de pe peretele din spatele tău? – Ce e de văzut în mod special? – s-a mirat Alex. – Întoarce-te și o să ai o surpriză, – i-a spus Adrian. Alex s-a întors și-a rămas cu gura căscată. Ceaușescu avea barbă și mustață, iar în loc de ochi erau două găuri. – Cine a făcut măgăria asta? – s-a auzit țipând. – Liniște, nu striga, i-a spus prietenul lui, închizând ușa. Oricine ar fi autorul, tot n-o să aflăm și e mai bine.Read more…

Quo vadis, Israel?

Ieri, 1 septembrie, s-a publicat numelor celor șase ostatici care au fost executați de “luptătorii pentru libertate” ai Hamasului în tunelurile întunecate din Gaza. Seara, strada principală a orașului s-a umplut cu o mare de demonstranți care protestau împotriva hotărârii cabinetului de război de-ai jertfi pe ostaticii din Gaza în vederea “victoriei finale asupra Hamasului”. Pentru prima oară de la începutul războiului protestul a luat o asemenea amploare. Numai la Tel Aviv au fost 500.000 de protestanți. Îi priveam pe cei din jurul meu: studenți, elevi, femei, bărbați, oameni cu părul cărunt, infirmi cu cârje și scaune cu rotile, evrei religioși și nereligioși, beduini, toți au ieșit la demonstrația de solidaritate cu cei în captivitate. Guvernul Netanyahu se încăpățânează să controleze Linia Philadelphi, situată la granița Fâșiei Gaza cu Egiptul. Această decizie este principalul obstacol în calea unui armistițiu și prin care s-ar obține și eliberarea ostaticilor care sunt în pericol de a fi uciși, numărul lor scade cu fiecare zi care trece (Am folosit intenționat cuvântul “linie” la fel ca Linia Maginot a francezilor din al Doilea Război Mondial – amândouă s-au dovedit la fel de inutile.) Hamasul profită de atuul pe care îl are prin deținerea a 101 israelieni. Negocierile indirecte sunt foarte dificile și necesită compromisuri semnificative, dar nimic nu poate fi mai important decât salvarea vieților omenești. În ziua de astăzi, Never again a rămas doar o legendă.Read more…

Happy Nation

De la vârsta de 10 ani urmăresc jocurile olimpice, în anii 1960 la radio, mai târziu la televizor, alb-negru, în culori, pe ecrane mici, apoi din ce în ce mai mari. Sunt un pasionat al sportului, fiecare olimpiadă era o sărbătoare pentru mine. Aceste jocuri, urmărite de milioane de oameni din toată lumea, au înlocuit pe parcursul lor știrile despre politică, reportajele de război din Vietnam, Afganistan, Irak etc., umplând de bucurie inimile spectatorilor. Olimpiada de la Paris, recent încheiată, am urmărit-o altfel ca pe cele dinainte – pe de o parte cu interes, pe de altă parte cu îngrijorare din cauza războiului în care se află țara mea. Mă uitam cu invidie la publicul de pe stadioane, care urmărea degajat și fericit spectacolul deosebit oferit de acest eveniment sportiv. Delegația israeliană și-a făcut pe deplin datoria, s-a întors cu șapte medalii – a fost cea mai bună performanță pe care a realizat-o de când participă la jocurile olimpice… Din păcate, pe canalele de sport din Israel, aproape toate transmisiunile olimpiadei au fost umbrite de apariția pe ecran a culorii portocalii, cu lista localităților atacate de rachetele organizației teroriste Hezbollah. Și erau multe. Mă gândeam la melodia formației Ace of Base, Happy Nation și îmi doream ca și țara mea să facă parte din aceste națiuni fericite.Read more…

Lunga vară fierbinte

În luna iunie, în toiul verii fierbinți, am petrecut o vacanță plăcută și utilă și, printre altele, am participat la lansarea ultimei mele cărți la Cluj. În timpul ceremoniei, studiam publicul din sală și, spre uimirea mea, l-am descoperit pe vechiul meu prieten, Dr. Géza Molnár, unul din personalitățile epidemiologiei românești, pe care nu- mai văzusem de 37 de ani, de la plecarea mea din România. După terminarea festivității am stat de vorbă cu el cu mare plăcere. Am aflat că fusese invitat de vechea mea prietenă Judit Mureșan (şi ea, autoare în Baabel) pentru a-mi face o surpriză plăcută. Vorbind cu reprezentanții Comunității Evreiești din Cluj, președintele Dorel Ornescu și vicepreşedintele Gheorghe Eisikovits, am descoperit după mai bine de cinzeci de ani că nu am fost singurul care îi făcusem, cândva, curte unei fete tinere și frumoase… Dar ea nu s-a măritat cu niciunul dintre noi. Ce nu află omul chiar și după zeci de ani! Întâlnirea anuală a colegilor de liceu, eveniment întotdeauna plăcut, petrecut cu frumoasele mele colege și bunii mei colegi, a devenit o tradiție. Read more…

Păpușarul lăptar

Toni a terminat facultatea de teatru de la București. A fost repartizat la Teatrul Național din Craiova, dar a dorit să se întoarcă în Clujul natal și la familia lui. Teatrele din Cluj, nici cel maghiar şi nici cel român (vorbea bine și în limba maghiară) nu l-au primit, astfel încât nu a găsit altă soluție decât să se facă păpușar și să lucreze la Teatrul de Păpuși. S-a împăcat greu cu ideea, dar în cele din urmă a început să-i placă – oricum copiii erau spectatori generoşi. Salarul fiind mic, pe lângă actorie și-a luat încă un job: distribuia laptele la abonați. De aici i-a venit și numele de “Păpușarul Lăptar”. Era un om înalt, abia trecut de 30 de ani, jovial, un hâtru bun de glume. Abonații îl simpatizau și îi savurau glumele. Locuia în blocul de vizavi, chiar la același etaj, și ne puteam vedea pe geam. Așa se face că ne-am împrietenit. Ne vizitam des și ieșeam împreună în excursii. Îi plăcea vinul sec și când aveam un astfel de vin îl sunam. Venea cu plăcere și fumam amândoi.  Read more…

Până la ultimul antisemit din lume

Nu cred că mai există în lume un popor care a trecut prin atâtea ca evreii și în ciuda tuturor catastrofelor, ei au rămas optimiști. Exemplele sunt numeroase, nu am de gând să le înșiri acum și aici. Speranța “că va mai fi sărbătoare pe strada noastră” s-a păstrat de-a lungul generațiilor. Voința de-a supraviețui, de a găsi soluții pentru toate situațiile imposibile a caracterizat întotdeauna acest popor. Umorul evreiesc, în care oamenii fac haz de necaz, , prioritatea educației copiilor, numărul mare de absolvenți a facultăților sunt tot atâtea dovezi ale voinței de supraviețuire. Un popor fără țară a reușit să-și păstreze identitatea mai bine de 2000 de ani, datorită tradițiilor și conștientizării obârșiei. Asimilarea unei părți a populației evreiești în multe țări europene nu a rezolvat problema antisemitismului, pentru populația majoritară, cei care s-au asimilat au rămas tot evrei. Nu pot decât să revin la celebra frază a scriitorului sovietic Ilya Ehrhenburg care, întrebat până când va susține că este evreu, a răspuns: “Până când mai există un antisemit pe lume”. Holocaustul a dus la concretizarea necesității creării unui stat evreiesc. Dintr-un stat subdezvoltat, în mai puțin de un sfert de veac Israelul a devenit unul din statele dezvoltate ale lumii, un stat liberal și democratic.Read more…

Tula pentru veşnicie

Sunt Tula, pisica maidaneză pe care o cunoașteți de câțiva ani, revin cu o poveste nouă. În luna ianuarie, prietenul meu s-a mutat din blocul lângă care locuiesc, undeva departe, în centrul orașului. Eram tristă că m-a părăsit. M-am așezat pe banca unde m-a mângâiat înainte de a se urca în mașină și am privit lung în urma camionului care părăsea curtea cu lucrurile lui. Cine o să mă alinte, cine o să mă mângâie?, mă întrebam, dacă el nu mai locuiește aici. Mâncare voi primi de la mamițica de la etajul 4, dar nu mai mult. Spre uimirea mea, după câteva zile, prietenul meu cu părul cărunt a reapărut. E drept că venea doar o dată pe zi, dar era bine și așa. Îmi aducea mâncare, mă răsfăța și îmi povestea tot felul de întâmplări cu pisici și câini. Mi-a cumpărat și un cadou, o minge mică, portocalie, care mi-a plăcut mult. Pisicile din jur, prietenele mele: Dă-mi și mie (cerea tot timpul mâncare), Pasta (cu coada în formă de spaghetti), Pinguin (o pisică neagră cu o pată albă pe piept) se bucurau și ele de revenirea lui. Când mă striga, veneau toate, de parcă și ele se numesc tot Tula. Primeau și ele de mâncare, e drept, o porție mai mică.Read more…

Amintiri despre „Omul Radio”

„Aici Radio Cluj.” Aceste cuvinte au fost rostite pentru prima oară acum 70 de ani, în 15 martie 1954, dintr-un studio situat într-o vilă frumoasă de pe strada Rákóczi. Înființarea acestui post de radio, eveniment deosebit în viața culturală a Clujului, este legată de conferențiarul universitar Dr. Ludovic Rațiu. Dr. Rațiu s-a născut în 1915 la Satu Mare, într-o familie mic-burgheză. La sfârșitul anilor 1930 s-a înscris la Facultatea de Medicină din Padova. În timpul primei sale vizite acasă, la Satu Mare, după ce Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei, a fost arestat de către poliția hortistă pentru activitate antifascistă și închis la penitenciarul din Someșeni. În 1944 a fost deportat în lagărul de la Buchenwald unde a luat parte activă în rezistenţa subterană. În 11 aprilie 1945 a fost eliberat şi a revenit în Transilvania. Părinţii lui au pierit la Auschwitz, dar sora lui, Clara, a supravieţuit. După război Ludovic Raţiu s-a dedicat construirii unei societăți noi, drepte, egalitare, antifasciste. În momentul în care i s-a încredinţat conducerea Studioului de Radio Cluj, şi-a pus în slujba acestui scop toată toată priceperea şi energia, toată zestrea intelectuală – era un om citit, poliglot şi iubitor de cultură. Nu avea experiență în domeniu, ca de altfel toţi angajaţii tinerei instituţii de presă audio, dar şi-a însuşit cunoștințele de bază necesare pentru această muncă. A petrecut vreme îndelungată la studiourile de radio de la București, Moscova, Praga, Berlin și Budapesta pentru a învăța din experiența colegilor din alte țări. A fost directorul instituţiei timp de aproape douăzeci de ani.Read more…

Dumneata pictezi cu cafea?

Recent m-am întors din Portugalia. Nu a fost prima vizită în această țară, dar această ultimă călătorie a fost cea care m-a impresionat cel mai mult. Starea de război în care se află Israelul, demonstrațiile pro-palestiniene și antisemite din orașele europene, relatările despre comportarea agresivă a autorităților față de turiștii israelieni din diversele aeroporturi din Europa m-au făcut să fiu îngrijorat, sceptic în legătură cu vizita în Portugalia. Mă temeam de atitudinea ostilă a personalului din aeroportul din Lisabona. Până la urmă nu am avut niciun fel de probleme nici la aeroport, nici la hoteluri. Totul a decurs normal. Mi s-a sugerat să folosesc pașaport străin și să nu-mi dezvălui naționalitatea. Dar mie nu-mi stă în fire să-mi ascund etnia. Nu am făcut-o pe vremea când eram în România, de ce să procedez altfel în Portugalia? Nu am întâlnit oameni care să se poarte dușmănos. Mă așteptam să mă ciocnesc de demonstrații pro-palestiniene, dar nu am dat decât de defilări cu ocazia Zilei Libertății, sărbătorită în 25 aprilie. Cu patruzeci de ani în urmă a avut loc revoluția care a dus la căderea regimului fascist al lui Salazar, Revoluția Garoafelor Roșii. În orașul Porto, toți oamenii purtau în mână câte o garoafă roșie. Am cumpărat și eu una și am continuat vizita pitorescului oraș Porto cu garoafa în mână. La colțul uneia din nenumăratele străzi pitorești ale Lisabonei, privirea mi-a fost atrasă de un om îmbrăcat în haine după moda anilor 1920-30Read more…

În lift

Locuiesc la etajul 9, într-un bloc cu 21 de etaje. Nu am încotro, trebuie să folosesc liftul. Locuința în care am stat mai înainte era la etajul 3, avea ascensor, dar adesea urcam pe trepte așa, de plăcere, ceea ce nu pot face în actuala situație. De mai multe ori mi-a trecut prin minte că într-o bună zi aș putea rămâne blocat în ascensor, dar de fiecare dată am alungat ideea. Și, vorba proverbului, “de ce ți-e teamă nu scapi”: într-una din zile am rămas într-adevăr blocat între etajul 8 și 9, ba am mai rămas și în întuneric. Eram șase persoane în ascensor. Am început să-i studiez pe ceilalți la lumina lanternei din telefonul celular. Lângă mine era o tânără, probabil studentă, apoi o femeie cu un copil de 9-10 ani, un om în vârstă cu o sacoșă cu roți și o tânără pereche, soț și soție. După o scurtă perioadă de tăcere și de teamă, oamenii au început să vorbească. – O să întârzii de la prima întâlnire cu un bărbat simpatic, spuse femeia tânără.În zadar a încercat să-i telefoneze, nu era semnal. – Eu mă bucur să ajung mai târziu, sau chiar deloc, la ora de matematică, a spus copilul, pe nume Arie, după care a aprins o lanternă. Mama lui era nemulțumită: – Nu-mi place cum vorbești, iar o să lipsești de la lecție. Cei doi tineri încercau cu disperare să anunțe locul de muncă despre motivul întârzierii, dar fără rezultat.Read more…

De veghe

De câteva zile Iranul ne amenință că ne va ataca cu rachete, drept răzbunare pentru lichidarea unui comandant de vază al Miliției Islamiste. S-a declanșat panica. (În locul ayatolahului de la Teheran, eu m-aș fi mulțumit și cu atât.) Oamenii cumpărau sticle cu apă, conserve, pâine și hârtie igienică. Goana pentru această ultima marfă atât de prețioasă îmi amintește de perioada pandemiei și niciodată nu am înțeles-o, poate cineva dintre cititori îmi va putea explica motivul. La canalele de televiziune domnește panica. Comentatorii militari și politici se întrec care mai de care să ne provoace fiori de groază, doar reclamele au rămas optimiste – ne oferă apartamente de lux, mașini BMW și Lexus, împrumuturi avantajoase, aproape gratuite etc. Purtătorul de cuvânt al armatei, generalul Hagari, este poate singurul care ne mai calmează. Ne explică că nu suntem într-o situație cu chiar atât de neobișnuită, doar ceva mai complicată ca înainte. Read more…

De vorbă cu Suleiman

Dr. Suleiman e medic la spitalul în care lucrez. Brunet, înalt, bine făcut, e o apariție plăcută. A terminat facultatea de medicină la București. Lui Suleiman îi face plăcere să vorbească limba română și când suntem singuri, vorbim românește. Călătorește des în România și se întâlnește cu prieteni și colegi. Îi place mâncarea și fotbalul românesc. Într-una din zile am mâncat împreună la cantina spitalului. De mult timp nu mai schimbasem o vorbă. – Unde ai dispărut, Suleiman? – l-am întrebat. Nu te mai vede omul. – Nu prea apar în public, mi-a răspuns. Dimineața intru în sala de operații și de acolo plec direct acasă. – De ce? – l-am întrebat, cu toate că presimțeam care va fi răspunsul. – De la 7 octombrie încoace trec printr-o criză teribilă. Simt privirile dușmănoase ale unor colegi. Încerc să nu intru în discuții legate de acest eveniment trist. Eu nu sunt religios, nu am nimic de-a face cu Hamas, la fel ca mulți alți arabi israelieni. – Totuși, ce părere ai despre măcelul din acea “sâmbătă neagră”? – l-am întrebat.Read more…

Ubi bene, ibi patria?

De când a început războiul cu Statul Hamas, numeroase cunoștințe și prieteni îmi propun o serie de țări pentru emigrare: Statele Unite, Germania, Australia etc., conform principiului Ubi bene, ibi patria. Unii se referă doar la mine, alții vorbesc la modul general, pentru toți israelienii. Știu că sunt călăuziți de intenții bune. În primul rând, sunt conștient că situația în Orientul Apropiat în general și în Israel în special e complicată. Războiul între Israel și Hamas face parte dintr-un plan vast de conflict cu implicarea Rusiei, Chinei, Iranului, Americii, Arabiei Saudite etc. Pentru Israel are o importanță vitală, e vorba de supraviețuirea Statului Evreu, după 77 de ani de la recunoașterea dreptului evreilor de a avea propria țară!!! Crearea ei în Orientul Apropiat a fost greu acceptată de țările din jur, urmată de numeroase conflicte militare, dar în cele din urmă existența Israelului a fost acceptată de cei mai puternici dușmani ai săi: Egiptul și Iordania; au urmat Emiratele Arabe Unite, Marocul etc. Mișcările radicale ale stângii progresiste merg mână în mână cu islamismul fundamentalist cu scopuri periculoase. Rescrierea istoriei Statelor Unite și a Marii Britanii, cu decolonizarea de sub jugul omului alb, a Israelului de evrei, negarea culturii (cancel culture) sunt tot atâtea indicații ale unei tendințe periculoase cu tentă antiliberală evidentă. Antisemitismul e o dovadă că fanatismul și prostia merg mână în mână. I-am întrebat pe unii dintre prietenii mei unde îmi recomandă să mă stabilesc, astfel încât să mă simt în siguranță și să nu fiu expus agresiunilor antisemite care au luat o amploare nemaiîntâlnită din anii treizeci ai secolului trecut?!Read more…

Supă de chimen

Femeia care face curățenie în apartamentul meu se numește Șoșana. Nu e tânără, are 76 de ani. Are părul alb și poartă ochelari fumurii. A fost responsabila unui magazin de confecții. După ce s-a pensionat, a hotărât că nu poate sta inactivă acasă, are nevoie de o ocupație. A ales să fie menajeră. Nu are mulți clienți, e mulțumită cu munca ei. Am moștenit-o de la niște “români de-ai noștri”. La mine vine o dată pe săptămână, de obicei joi. Mi-a povestit de nepoții ei care sunt mărișori și spre regretul ei nu mai au nevoie de bunică, decât în vacanțe. – Nu e tânără, mi-au spus prietenii mei, lucrează încet, dar frumos. Prima dată când a venit la mine, după ce-a inspectat locuința, a trecut în revistă toate ustensilele şi toţi detergenţii pe care-i aveam acasă. – Domnule dragă, îți fac o listă cu tot ce am nevoie pentru bunul mers al lucrului. Prietenii au avut dreptate, Șoșana lucra frumos, e drept, încet, chiar foarte încet, dar eram mulțumit. Ca să n-o deranjez în munca ei, am ales ca în zilele de joi să lucrez la spitalul la care și așa lucrez câteva zile pe săptămână. Fiul meu o dădea ca exemplu soției sale, arătându-i cât de curate erau geamurile. Curând după venirea ei am început să primesc pe WhatsApp fotografii cu diverse alimente cu termenul de valabilitate expirat. Trebuia să-mi dau acordul să le arunce.Read more…

La douăzeci de metri sub pământ

Pe Nora, asistentă medicală la spitalul Soroka din Beer Șeva, am văzut-o din întâmplare la cafeneaua de la parterul clădirii în care locuiesc. O cunoșteam prin prieteni comuni, locuitori ai kibuțului ei. Știam că timp de cincizeci de zile a fost ostatecă la 20 de metri sub pământ, în tunelurile Hamasului. Părea foarte tulburată. Ne-am așezat la o cafea și, fără s-o întreb, a început să-mi povestească. – Nu mai știu exact cum s-au desfășurat evenimentele, toate mi s-au amestecat în cap: rachete care zburau în toate direcțiile, apoi strigătele de Allah u akbar ale teroriștilor, împușcături și peste tot cadavre ale vecinilor și prietenilor mei. M-am trezit în remorca unui tractor, împreună cu alți câțiva locuitori din kibuț, păziți de hamasnici. – Unde ne duceți? – l-am întrebat pe unul dintre invadatori. – În iadul tunelurilor de sub Gaza, a răspuns acesta în limba arabă. Dacă Netanyahu îi eliberează pe toți luptătorii noștri din închisorile voastre, atunci aveți șanse să vă eliberăm, altfel veți muri cu toții. – Bunica mea a murit la Auschwitz, a răspuns tot în arabă Nora, iar eu o să-mi găsesc sfârșitul ucisă de neoameni ca voi. N-a apucat să-și termine vorba și un pumn în față a redus-o la tăcere. A încercat să vorbească cu ceilalți oameni, dar din nou a fost lovită. În scurt timp au ajuns la intrarea unui tunel.Read more…

Cititorul

În zona de restaurante ale unuia din mall-urile orașului, la o masă cu o butelie cu apă în față, stătea un om vârstnic cu o barbă albă lungă și niște ochelari mari cu ramă neagră și citea o carte. Întotdeauna când treceam pe acolo, îl vedeam așezat la aceeași masă. Cine să fie omul acesta cu înfățișarea lui Lev Tolstoi, citind dintr-o carte? m-am întrebat, dar n-am îndrăznit să-l deranjez. Într-una din zile l-am văzut scriind cu stiloul pe niște foi de hârtie. A simțit privirea mea curioasă, s-a oprit și m-a privit prin ochelarii cu ramele mari și negre. – Ne cunoaștem? m-a întrebat el în limba rusă. Am făcut semn din cap că nu. – Vorbești ebraică? l– -am întrebat. – Niemnojkă, (puțin în limba rusă), dar vorbesc engleza, mi-a răspuns cititorul cu înfățișarea lui Tolstoi. Acum, dacă m-a lovit curiozitatea, trebuie să continui convorbirea și încă în engleză, mi-am spus. – Ce dorești? – m-a întrebat omul cu cartea pe un ton calm, într-o engleză fără accent. – Bună întrebare, i-am răspuns. Mi-ai atras atenția, pentru că te-am văzut așezat în acest loc, citind mereu. Probabil nu sunt singurul care a remarcat asemănarea dumitale cu Lev Tolstoi.Read more…

Acum e liniște

Ne-am cunoscut la un revelion, pe la începuturile anilor șaptezeci. Era înaltă, frumoasă, cu părul șaten. Ochii ei albaștri ca marea m-au atras din prima clipă. Era timidă și liniștită. De fapt o remarcasem încă din liceu, era prietena unui coleg de clasă. – Îți place să dansezi? – m-a întrebat Silvia zâmbind. Norocul meu a fost că îmi plăcea. Am dansat toată noaptea cu o ființă ușoară ca fulgul. Ne potriveam și de mai multe ori am reușit s-o facă să râdă. Am plecat de la petrecere mână în mână, pe jos, în plină ninsoare. După ce am vizionat împreună filmul despre Thomas More, Un om pentru eternitate, am cerut-o de soție. Spre marea mea surpriză și bucurie, răspunsul a fost un DA mare. – Nu vrei să te mai gândești? – am întrebat-o. – Nu, sunt hotărâtă, mi-a răspuns. În ciuda împotrivirii familiilor noastre, la nouă luni după revelionul de neuitat eram căsătoriți. Eram foarte tineri, ea avea douăzeci și unu de ani, eu douăzeci și trei. Amândoi eram studenți la medicină, cu bani puțini, dar cu o viață senină.

Read more…