Contribuţia personalităţilor ecleziastice la educarea deficienților de auz din Banat şi Transilvania

Mar 9, 2023By

Într-un articol din 19 mai 2022 am vorbit despre înființarea învățământului pentru copiii surzi din România de azi. Pe lângă autoritățile civile, acesta a fost susținut de numeroase personalități ecleziastice. Dar întâi se cuvine să amintim despre un călugăr franciscan care, deși nu a educat niciun copil surd, a avut totuși o intervenție interesantă în domeniu. El a fost Pelbárt Ladislau (1430-1504), numit și Pelbárt de Timișoara. El s-a născut la Timișoara și a devenit doctor în teologie la Universitatea din Cracovia. În cadrul Ordinul Franciscan a avut o activitate culturală deosebită, fiind unicul autor de incunabule născut pe teritoriul de azi al României. Incunabulele sale au cunoscut 49 de ediții. Mare om de cultură, Pelbárt de Timișoara s-a interesat de diferite aspecte ale științei și a emis unele teorii revoluționare pentru epoca sa. Astfel, într-una din predicile sale susținea că „în cazul defectelor de vorbire, există o deosebire categorică între deficiența anatomică și deficiența funcțională”. El a pus bazele concepției că „surdomuții nu vorbesc pentru că nu aud” și a susținut că „adesea surditatea are și alte cauze decât cele anatomice”.Read more…

Mar 9, 2023 5 comments

23 ianuarie – Ziua Internațională a Scrisului de Mână

Jan 12, 2023By

Înaintea utilizării calculatoarelor electronice și înaintea inventării mașinilor de scris, oamenii scriau de mână, folosind o pană, un toc, sau un creion. Era perioada în care caligrafia era asociată cu gradul ridicat de instruire. De-a lungul veacurilor, indiferent dacă s-au numit scribi, caligrafi, furieri sau simpli copiști, persoanele care aveau sarcina de a transpune în scris diferitele informații au fost întotdeauna apreciate. Desigur, un plus de apreciere era destinat acelora cu o caligrafie artistică. Acestora le erau destinate scrierea unor importante acte de cancelarie, rapoarte, dări de seamă, scrisori oficiale, decrete, legi, etc. Să ne desfătăm privirile cu câteva iscălituri realizate în acei ani. Pe lângă ei își duceau viața ceilalți „scribi”, mai modești, cu o scriere obișnuită și nespectaculoasă. Aceștia întocmeau acte cu caracter intern, înregistrau corespondența, completau registrele contabile și, nefiind supuși rigorilor gramaticale stricte, își permiteau anumite libertăți. Foloseau prescurtări, aplicau corecturi și în provinciile unde se foloseau limbi sau alfabete diferite, scrierea lor le mai amesteca în mod inconștient. Situația nu era gravă. Toți cei din jur erau buni cunoscători ai acestor limbi și utilizatori ai diferitelor alfabete, așa că indiferent cine scria și cum scria, textul era lizibil și înțeles de toți.Read more…

Jan 12, 2023 8 comments

Amintirile mele despre ecumenismul timişorean

Dec 29, 2022By

De curând am vizionat un reportaj de televiziune despre sărbătoarea de Hanuka de la Cluj și filmul mi-a trezit niște amintiri nostalgice. M-am angajat la școala din Timișoara în toamna anului 1972. (Doamne, au trecut 50 de ani!) Școala Profesională a fost înființată în 1951, prin unirea fostei Școli ORT (o școală de recalificare a adulților care din cauza războiului nu învățaseră meserie și care a funcționat în clădirea fostului Liceu Israelit) cu Școala de Surdomuți. Aşa s-a întâmplat că majoritatea maiștrilor instructori și unii profesori erau evrei. În decembrie 1972, de Hanuka, aud o discuție: “Azi la templu va veni Mitropolitul.”Am făcut ochii mari și asta a fost remarcat, căci m-au întrebat: “Cum, nu știi că în fiecare an, de Hanuka, mitropolitul vine la noi la templu?” Nu. Nu știam. Acest obicei fusese introdus cu câțiva ani înainte de regretatul Mitropolit Nicolae Corneanu, bun prieten al Prim-rabinului Neumann, și el s-a permanentizat. De fiecare dată, predica ținută în fața comunității evreiești începea cu cuvintele: „Iubiți frați întru Dumnezeu Tatăl…” Read more…

Dec 29, 2022 3 comments

Adevărul istoric – o himeră pe care pretindem că o stăpânim

Nov 3, 2022By

Aproape că nu putem iniția o discuție despre un eveniment istoric fără a declanșa o ceartă în care protagoniștii se acuză reciproc că nu sunt patrioți, că sunt vânduți unor interese străine, etc. Este unul din cele mai elocvente exemple care arată că mai avem mult până vom înțelege democrația, așa cum ne-a explicat-o Ion Rațiu în 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul de a avea o altă părere decât a mea!”. Nu trebuie să căutăm alte exemple decât cele întâlnite în realitatea zilnică. Campaniile electorale ne dezbină și interpretarea evenimentelor diferă în funcție de afinitatea pe care o avem față de candidații care ne cer sufragiul. Cultele religioase ne pretind, și ele, să le îmbrățișăm modul de interpretare a aceleiași unice Cărți Sfinte, insistând să contrazicem interpretarea altora. Ne confruntăm cu un război la hotarele țării. Fiecărui eveniment petrecut pe teren i se dau interpretări diferite, convenabile uneia sau celeilalte tabere. Lumea este divizată. Tot așa stau lucrurile cu evenimentele petrecute demult, în alte epoci, deoarece se știe că „odată cu trecerea anilor, adevărul și minciuna vor face schimb între ele” [Evgheni Vodolazkin]. Cine are dreptate? Unde e adevărul? Referindu-ne la „adevăr”, trebuie să recunoaștem că reprezintă o noțiune deosebit de fluidă și uneori periculoasă. Filozofii l-au cercetat și fiecare i-a dat altă explicație. În plus, Diogene ne atenționează că „relația noastră cu adevărul trebuie să fie aceeași pe care o avem cu focul; dacă ne apropiem prea mult, ne ardem, dacă ne îndepărtăm, înghețăm”. Adăugând la această noțiune și particula „istoric”, pătrundem într-o adevărată junglă. Oare de ce? De ce nu putem avea o viziune unitară?Read more…

Nov 3, 2022 21 comments

Ce ştim despre istoria grădiniţelor din actualul spaţiu românesc?

Oct 20, 2022By

Istoria oricărui popor este compusă din cumularea unui număr mare de istorii specializate pe diferite domenii. Fiecare domeniu își are importanța lui și are un rol important în evoluția spirituală a societății. Din păcate, anumite aspecte ale trecutului nu oferă avantajul afirmării personale a unor cercetători și, din acest motiv, sunt ocolite. Este o situație similară cu cea a construirii unei case. Fiecare material își are importanța lui, însă unele sunt folosite ca ornamente care dau prestanță proprietarului. Ele beneficiază de culori atrăgătoare care le scot în evidență și sunt permanent întreținute. Altele, deși susțin structura de rezistență a construcției sau îi asigură funcționalitatea, nu au un aspect atrăgător și își duc veacul acoperite de un strat gros de mortar. O astfel de situație este întâlnită în domeniul diferitelor forme ale istoriei învățământului. De curând, atenția mi-a fost atrasă de modul în care s-au înființat primele grădinițe de copii pe teritoriul de azi al României.Read more…

Oct 20, 2022 3 comments

Istoria educării nevăzătorilor din Transilvania

Oct 6, 2022By

Până acum se credea că educarea nevăzătorilor din Transilvania ar fi început în anul 1900, odată cu înființarea Școlii de Orbi din Cluj. Iată, însă, că o astfel de inițiativă a existat în timpul școlilor grănicerești, încă din 1846. Descoperirea surprinzătoare a fost făcută printre documentele Regimentului de Graniță din Caransebeș. Cea mai veche referire la protecția orbilor apare într-un document pe care Curtea din Viena l-a emis la 6 martie 1844. În document este menționat orfanul Josef Monpay, care era complet orb. El locuia în zona Caransebeșului și dacă nu exista o școală specializată pentru deficiența lui la care să fie trimis, era necesară mărirea ajutorului financiar. Spre sfârșitul anului 1844, Curtea de la Viena a hotărât să sporească acest ajutor, de la 25  la 40 de florini. Doi ani mai târziu, la 30 iunie 1846, de la Viena a fost expediat un alt document din care aflăm: „noua decizie a Majestății Sale, a cărui intenție este de a răspândi educația elementară a orbilor și de a o urmări cu atenție în continuare”.Read more…

Oct 6, 2022 3 comments

Învățământul grăniceresc austriac și educarea copiilor surzi

Aug 25, 2022By

În anul 1739, Sfântul Imperiu Roman a pierdut Oltenia și nordului Serbiei, ca urmare a rezultatelor dezastruoase din ultimul război disputat cu Imperiul Otoman. Aceasta a constituit pentru Casa de la Viena un adevărat „duș rece” și conducătorii imperiului și-au dat seama că vor trebui să-și refacă strategia de apărare a frontierei de est. Soluția a fost de a militariza o serie de provincii și de a transforma localnicii în soldați permanenți. Așa se face că de la Năsăudul transilvănean și până la Marea Adriatică, în deceniile următoare s-au înființat o serie de Regimente de Graniță. Teritoriile administrate de aceste regimente erau total lipsite de iobăgie, locuitorii au beneficiat de o impulsionare a vieții lor economice și sociale. Întreaga activitate administrativă era pusă sub conducerea autorităților militare care au dirijat regularizarea cursurilor de apă, construcția de diguri împotriva inundațiilor, au construit drumuri, au făcut lucrări de cadastrare, au parcelat terenurile și au împroprietărit țăranii grăniceri. Au sistematizat toate localitățile, astfel încât fiecare familie să dispună de suprafețe egale pentru casă și pentru grădina de zarzavat. Au impus respectarea normelor sanitare în fiecare gospodărie. Au înființat un sistem sanitar eficient. Fiecare regiment avea douăsprezece companii, fiecare companie având 4-5 comune grănicerești. În localitatea unde era comanda regimentului s-a înființat un spital condus de un medic de regiment care avea în subordine doi medici principali, patru chirurgi și opt medici secundari. În localitățile reședință de companii se afla câte un medic și o moașă. Învățământul și cultura au prosperat în rândul populației rurale. Întregul învățământ grăniceresc era supus unui organism suprem din capitala imperiului Der K.K. Hofkriegsrath (Înalta Curte a Consiliului de Război Chesaro-Crăiesc) care avea o secție destinată dirijării învățământului. Acesta avea în subordine, în fiecare provincie, Înaltul Comandament General al Direcției Școlilor.Read more…

Aug 25, 2022 10 comments

Dumbrăveni 1829. Prima şcoală pentru surzi din Ardeal. O colaborare armeano-româno-maghiară

May 19, 2022By

La jumătatea distanței dintre Mediaș și Sighișoara se află orașul Dumbrăveni. Denumirea este de dată relativ recentă. Cu secole în urmă, pe acest loc se afla satul Ebesfalva (Satul cu câini), deoarece acolo erau crescuți câinii folosiți la vânătorile nobiliare. Castelul din apropiere a aparținut familiei Apafi care a dat ultimii doi principi ai Transilvaniei, Mihai Apafi I și Mihai Apafi al II-lea. În 1671, principele Mihai Apafi I a aprobat colonizarea armenilor în Transilvania și le-a oferit dreptul de a-și construi două orașe: unul la Gherla (Szamosujvár) și unul lângă Ebesfalva, denumit în maghiară Erzsébetváros, în germană Elisabethstadt și în latină Elisabethopolis (Orașul Elisabeta) în onoarea fiicei regelui maghiar Endre al II-lea. Această denumire a fost utilizată până la Primul Război Mondial. Alături de firmele armenești își găseau de lucru mulți români, maghiari sau germani. Astfel localitatea a prosperat și s-a mărit continuu. Prima școală elementară s-a înființat în 1744; la începutul secolului al XIX-lea exista și o școală de fete.Read more…

May 19, 2022 5 comments

József Roboz – un precursor al învăţământului special din Secolul XIX (3).

May 5, 2022By

Localitatea Vác se află la 34 km spre nord de Budapesta. Ca urmare a unei donații a grofului Cházár András, în 1802 s-a înființat aici cel mai vechi institut pentru surzi din Ungaria, institut care funcționează și azi. La 22 octombrie 1895, la un an de la venirea lui Róboz József la Budapesta, Ministerul Învățământului l-a numit directorul acestui institut, fără a-i anula vechile funcții – el a rămas inspector ministerial, conducător al învățământului pentru surdomuți (trebuia să facă anual minimum două inspecții la fiecare unitate și să le asigurare profesori calificați), conducător al cursurilor de formare a specialiștilor în corectarea defectelor de vorbire și responsabil cu evoluția legislativă a învățământului pentru surzi. Institutul de Surdomuți din Vác era compus din trei unități: școala generală de 8 clase, școala profesională și cursurile de calificare de 2 ani în domeniul învățământului special/terapeutic. Pe acestea trebuia să le administreze, să le aprovizioneze, să predea elevilor și studenților. Nu și-a întrerupt nici activitatea de scriere a unor manuale de specialitate. Oare cum făcea față?Read more…

May 5, 2022 0 Comments

József Roboz – un precursor al învățământului special de la sfârșitul secolului al XIX-lea (2)

Apr 21, 2022By

Conducătorii Ministerului Învățământului și Cultelor de la Budapesta nu au fost singurii care s-au entuziasmat de această nouă formă de educație specială. A existat interes și din partea societății civile și diverși filantropi s-au angajat să o subvenționeze. Inițial, lui Roboz i s-a cerut să țină, demonstrativ, două cursuri pentru câte 20 de persoane cu defecte de vorbire. Primul, organizat cu sprijin ministerial, s-a ținut între 30 iunie și 26 august 1894, în clădirea Institutului Național pentru Orbi din Budapesta. Al doilea curs s-a deschis la 1 septembrie 1894, însă în altă clădire, Institutul pentru Orbi nefiind disponibil în timpul anului școlar. pentru specialiști în corectarea defectelor de vorbire. În baza acestei hotărâri, în decembrie 1894 Ministerul Învățământului și Cultelor „a încredințat domnului Roboz József calificarea completă a învățătorilor la cursurile speciale pentru bâlbâiți de la Budapesta”. Read more…

Apr 21, 2022 0 Comments

József Roboz – un precursor al învățământului special de la sfârșitul secolului al XIX-lea (1).

Apr 7, 2022By

József Roboz este total necunoscut în România, în timp ce în Ungaria el este considerat un specialist de marcă al învățământului special, într-o perioadă în care acest domeniu încerca să se afirme ca o componentă de bază a învățământului general. Cu toate acestea, realizările sale se extind și pe teritoriul de azi al României, ceea ce ne-ar obliga măcar să-i recunoaștem meritele, dar cred că merită mult mai mult. Amănunte despre primii săi douăzeci de ani de viață se găsesc foarte greu. Se știe că s-a născut la 22 mai 1864 în localitatea Dunapataj, situată pe malul Dunării, la vreo 110 km sud de Budapesta. Nici azi localitatea nu are mult peste 6000 de locuitori, cu preocupări agrare. În secolul al XIX-lea localitatea avea și locuitori israeliţi. Istoriografia maghiară spune că s-ar fi născut într-o familie de evrei, dar anumite evenimente ulterioare din viața sa ne fac să ne îndoim. S-ar putea să fi fost o căsătorie între un bărbat evreu și o fată maghiară, căsătorie care probabil nu a rezistat în timp, sau între ei a fost o legătură extraconjugală. Indiferent care variantă este adevărată, tatăl biologic și-a recunoscut fiul, József, și i-a dat numele său, Rosenberg. De fapt nu i-a dat doar numele, ci l-a și ajutat să se instruiască și să-și aleagă o meserie.Read more…

Apr 7, 2022 3 comments