Cursa de alegeri prezidenţiale în Statele Unite a ajuns la penultima sută de metri. A început acum 4 ani, în ziua în care Barack Obama câştiga alegerile din 2008. Era prilej de bucurie pentru toţi. Jesse Jackson plângea, Oprah Winfrey plângea , mulţi plângeau de bucurie şi mândrie că, în sfârşit, un om de culoare a reuşit să iasă victorios în cea mai importantă competiţie politică, cu cea mai înaltă recompensă: preşedinţia celei mai bogate şi puternice ţări din lume.Republicanii plângeau şi ei, dar mai ales de ciudă că nu omul lor câştigase alegerile.
Omul lor, senatorul John McCain, o alesese drept parteneră pentru vicepreşedinţie pe Sarah Palin care – după ce a vorbit în dodii şi a spus mai multe sau mai puţine tâmpenii jurnaliştilor interesaţi de părerile ei – i-a convins pe alegători că nu-şi doresc o diletantă în preajma preşedinţiei .
În aceeaşi zi a luat startul cursa pentru alegerile din 2012. Republicanii şi-au lins rănile şi au jurat că vor recâştiga preşedinţia de la democraţi. Timp de patru ani republicanii au obstrucţionat, în Congres şi în Senat, majoritatea propunerilor legislative ale preşedintelui. Cu toate acestea democraţii – cu o majoritate absolută în primii doi ani – au reuşit să legifereze un nou sistem de asigurări medicale universal, având multe elemente comune cu cel din ţările europene. Este cea mai importantă victorie politica a preşedintelui Obama, confirmată până şi de curtea supremă americană.
Numirea lui Mitt Romney drept candidat al Partidului Republicat s-a produs în urma unei competiţii prelungite între 10-12 candidaţi. Romney a câştigat, mai ales, pentru că a demonstrat că el este omul cu cea mai mare şansă de a revendica preşedinţia de la Barack Obama.
Cele două partide importante din Statele Unite Partidul Democrat şi Partidul Republican sunt, de fapt, fronturi uriaşe cu o mulţime de fracţiuni politice. Republicanii de la extrema dreaptă şi până la centru-dreapta, iar democraţii de la extrema stângă şi până la centru-stânga. Numirea lui Mitt Romney, fostul guvernator republican al statului Massachussets – unde majoritatea alegatorilor este democrată – a indicat faptul că extrema dreaptă a partidului s-a resemnat să fie reprezentată de un centrist capabil să câştige alegeri într-un stat preponderent democratic. Religia lui Mitt Romney a reprezentat o problemă pentru unii. Romney este mormon, o religie relativ nouă, autohtonă americană, care cuprinde majoritatea elementelor creştine plus un post-scriptum american, însă nu toţi o recunosc drept oreligie creştină.
Cele trei dezbateri politice dintre Obama si Romney au avut toate elementele unui meci de box. În prima confruntare televizată Obama părea uşor apatic neatacându-l îndeajuns pe Romney, care a ieşit la atac din primul minut şi a câştigat în mod clar partida.
Potrivit mass-media, până şi cei mai aderenţi suporteri ai preşedintelui Obama au fost de părere că Romney a câştigat clar dezbaterea. Consecinţele au fost dezastruoase pentru Obama. Avansul său de câteva procente în preferinţele alegătorilor s-au topit, sondajele înclinând în favoarea lui Romney.
A doua dezbatere a fost mult mai favorabilă lui Obama. În formatul unei conferinţe cu alegători, Obama a devenit mult mai agresiv cu Romney, readucând echilibrul de scor.
Agresivitatea lui Obama s-a evidenţiat din nou în a treia dezbatere, care potrivit comentatorilor a fost câstigată clar la puncte de Obama. Dezbaterea s-a profilat pe politica externă, preşedintele având avantajul experienţei din Casa Albă, dar Romney a reusit să-şi atingă scopul de a-i convinge pe cei care urmăreau dezbaterea, că are “stofă” de preşedinte. Potrivit mai multor comentatori din mass media americană a fost foarte convingător în felul în care şi-a exprimat părerile despre política externă a Statelor Unite, dând o impresie “prezidenţială”.
Cu două săptămâni înainte de alegeri suntem bombardaţi zilnic cu anunţuri la radio, tv, telefoane, mesaje electronice fiind îndemnaţi să donăm bani pentru un candidat sau altul, să votăm pentru unul sau altul. Aştept cu nerăbdare să se termine campania electorală.
Până în 1975, când m-am stabilit în Statele Unite, l-am avut preşedinte pe Ceauşescu. Aici am trăit sub preşedinţia lui Gerald Ford, Jimmy Carter, Ronald Reagan, George H. Bush, Bill Clinton, George W. Bush, Barack Obama. Niciunul din preşedinţii americani nu mi-a făcut viaţa amară. Viaţa mea de zi cu zi nu s-a schimbat prea mult din cauză că am ales un preşedinte sau altul. ( Cred că dacă eram în armată sau aş fi avut membri ai familiei în armată, George “W “ Bush mi-ar fi făcut, totuşi, viaţa amară).
Sistemul politic american reuşeşte să menţină echilibrul între puterea legislativă, executivă şi judecătorească. E important cine va deveni preşedintele Statelor Unite, dar dacă nu va câştiga favoritul meu nu voi fi prea nefericit. E ca şi cum ar pierde într-un meci echipa mea favorită. E doar un sport.
