Număr vizualizări 502 ori

M-am născut în martie 1944, în plin război în România. Când am crescut, mama ne-a povestit, mie și surorii mele, că veșnic erau alarme și atunci ne ducea în pivniță, adăpostul din acea vreme.

Era frig în România în acel martie și mama nu avea lapte. Bunica, o femeie curajoasă, ieșea în timpul bombardamentelor să procure lapte de la o femeie care avea o vacă. Tata era temporar în Transnistria, ca medic. Bagajele erau pregătite în eventualitatea că vom fi deportați şi noi. Mama își cam închipuia care va fi soarta ei și a noastră în acest caz. Nu au apucat să ne deporteze.

Dar oare ce au simțit părinții și bunicii noștri? Și de ce, auzind alarmele de acum, reînvie în fața mea acea pivniță și grija celor din jur?

Și dacă pe atunci eu nu înțelegeam nimic, oare ce simt supraviețuitorii lagărelor naziste când aud alarma?

Oare chiar există fenomenul eternal return care presupune că fiecare eveniment în viața unei persoane, fiecare bucurie, durere, gând și moment se va repeta mereu, iar și iar?

Acum, la bătrânețe, nu ne mai sperie alarma, chiar dacă ne mișcăm mai greu și avem nevoie de ajutor.

Copiii și nepoții noștri lucrează, uneori de acasă, uneori merg la locul de muncă. Dacă îi întrebăm ce e cu ei, ei ne răspund: „Ce să fie? Totul e în regulă.” Ei ne îndeamnă să ieșim din casă, să ne plimbăm, să stăm la soare. Și câtă dreptate au! Ei au făcut serviciul militar, fiecare dintre ei, atât copiii, cât și nepoții. Au încredere în sistemul nostru de apărare și sunt mândri de realizările tehnologice ale acestei țări, Israel.

Soțul meu, care în 1944 avea 9 ani și trăia la Lugoj, apoi la Timișoara, a fost bătut și batjocorit de nemți. Pe el nimic nu-l mai sperie. De fiecare dată când sună alarma, el se plânge: “Iar trebuie să mă scol din pat?”

Își pune pe îndelete ciorapii, cu puloverul îl ajutăm noi și mergem în coridorul locuinței, uneori în casa scărilor. Ca melcii. O femeie care iese și ea pe palier are Alzheimer și spune: „Eu nu înțeleg. Ce vor ăștia [Iranul] cu noi? Nu ne lasă să dormim!” La fiecare din cele opt etaje, pe paliere sunt scaune pentru cei în vârstă, care nu pot ajunge în adăpost. În blocul nostru mai toți am îmbătrânit, copiii au părăsit casa părintească și trăiesc cu familiile în casele lor.

Și așa zi de zi. Mușchii au slăbit… Chiar dacă obișnuiam să merg zilnic pe jos, acum îmi vine greu să merg. Nu mai am răbdare decât pentru treburile de strictă necesitate: cumpărături, gătit, mers la farmacie și să-i telefonez doctorului de familie la nevoie.

Nu ascult muzică, nu sunt în stare să citesc o carte serioasă, ca pe timpuri. Acum citesc doar capitolele scanate din Cartea insomniilor, de Júlia Szilagyi, o scriitoare clujeană care a publicat sporadic şi în Baabel. Și, după cum vedeți, nu am renunțat la revista Baabel.

Timpul zboară. În drumul spre sfârșit mă gândesc că viața e la fel ca pașii omului, cu dreptul, cu stângul…

Și la urmă trebuie să-l citez pe Stefan Zweig care, în toiul celui de-al Doilea Război Mondial, era la Petropolis, în Brazilia, unde şi-a scris ultima carte, Die Welt von Gestern (Lumea de ieri), care se încheie astfel:

Soarele strălucea cu o intensitate neobișnuită. Mergând spre casă, am văzut în fața mea umbrele, la fel ca acum, când alături de războiul actual am văzut umbra războiului precedent. Niciodată această umbră nu s-a îndepărtat de mine, ea mi-a pătruns toate gândurile, zi și noapte; conturul ei întunecat este aruncat şi peste filele acestei cărți. Dar, la urma urmei, fiecare umbră e totuși copilul luminii. Și doar cine a văzut lumina și întunericul, a trăit războiul și pacea, urcuşul și prăbușirea, doar acela a trăit cu adevărat. (traducere proprie).

Eva Grosz

22 martie 2026