Număr vizualizări 628 ori
Update. 07 aprilie ora 1.00 am.
Duminică, în jurul orei 18.00, a căzut o rachetă iraniană, distrugând o casă cu 7-8 etaje, pe una din străzile principale din partea superioară a oraşului Haifa, numită de altfel Carmel, după “muntele” pe care este situat oraşul. Racheta a distrus trei locuinţe ale blocului. Majoritatea locatarilor erau în adăpost, doar una dintre familii a preferat să rămână în casa scarilor la etajul la care locuia.
Operaţiunea de căutare sub dărâmături a necesitat eforturi tehnice şi personale deosebite, cu atât mai mult, cu cât s-a stabilit că racheta nu explodase, motiv pentru care era nevoie de dezamorsarea ei. Echipele de salvare, dar mai ales geniştii, erau chiar în pericol. Responsabilii cu identificarea celor sinistraţi au căpătat listele locatarilor şi după un timp au reuşit să-i identifice pe toţi, cu excepţia a patru persoane. Aceştia au fost găsiţi în cele din urmă fără viaţă, sub dărâmături. Era un cuplu mai vârstnic, soţ, soţie, şi un cuplu tânăr care venise să-şi vadă părinţii, tatăl fiind tocmai eliberat din spital.
Ceea ce mă face să scriu rândurile care urmează este îngrijorarea tot mai intensă că în acest moment, statul Israel nu mai reuşeşte să oprească decât un număr mic al rachetelor lansate din Liban. Mai precis, continuă să existe o mulţime de lansatoare de rachete, deci multe nu au fost încă distruse.
Este foarte adevărat că racheta care a căzut duminică la Haifa venea din est, iar situaţia privind lansările din Iran depinde şi de preşedintele Trump care a dat un nou “ultimatum” (dacă mai este corect acest termen, din moment ce poate să-l schimbe din oră în oră). Oricum, judecând după pagubele imense din atâtea aşezări de pe întregul teritoriu nordic şi estic al Israelului, situaţia este gravă. S-au trimis rachete până şi în locuri precum oraşul Safed (Tzfat) unde majoritatea populaţiei este formată din religioşi.
Nu mi-aş fi închipuit niciodată că se va ajunge la o situaţie în care impotenţa politică şi, aparent, chiar militară a Israelului în ceea ce priveşte locuitorii din zone întinse ale ţării, devine o parte semnificativă a realităţii zilnice. În marea lor majoritate, cetăţenii din nord, în parte reîntorşi de curând după evacuarea care a urmat lui 7 octombrie, nu au adăposturi. De când a început războiul, numărul lansărilor zilnice din nord este neschimbat, deşi astă-seară, pentru prima oară reporterul Hammerschlag ar fi declarat că în ultimele două zile numărul lor a scăzut de la 100 la 80.
În amintesc că cum un an, şi chiar în 2024, premierul Netanyahu şi ministrul apărării Katz declaraseră că Hezbollah ar fi fost învinşi, că mijloacele lor de luptă au fost considerabil reduse şi că primejdia nu-i va mai paşte pe locuitorii din nordul Israelului. Dacă adevărul ar fi fost precum spuneau, nu s-ar fi putut explica faptul că de cinci săptămâni se lansează peste 100 de rachete zilnic. Se trimit şi drone, a căror interceptare este cu mult mai problematică din cauza schimbărilor frecvente ale direcţiei în timpul zborului. Au fost deja ucisi un număr de soldaţi în luptele din sudul Libanului.
S-ar putea să apară încă o problemă, şi anume scăderea treptată a interceptorilor de rachete, ceea ce ar pune şi mai frecvent în pericol situaţia cetăţenilor din toate regiunile. Nu am informaţii oficiale în acest sens, dar de când am auzit declaraţia unui reporter TV din nordul ţării, privind zona drumului 90 (care ajunge până la Metula) care ar fi exclusă din zonă de interceptare, mi-am dat seama care ar fi motivul acestei hotărâri…
PS. În ultimele zile o rachetă cu dispersie trimisă asupra centrului ţării s-a descompus în aer în 28 de bombe fiecare conţinând cca 5 kg de exploziv, astfel au fost 28 de puncte în care acestea au căzut producând avarii grave unei clădiri. Au fost şi câţiva răniţi, o tânără a fost rănită de schije la ieşirea din maşină, îndeplinind instrucţiunile recomandate.
*
Am venit în Israel imediat după terminarea facultăţii, în toamna anului 1975. A trecut de atunci mai bine de jumătate de secol, în care viaţa mea s-a derulat ca o sinusoidă, când mai sus, când mai jos, iar de la o vreme, datorită anilor care trec, am impresia că amplitudinea descreşte mereu. Nu mi-am închipuit, ca şi alţi prieteni din generaţia anilor ’50, că în partea descrescândă a sinusoidei ne vom petrece o parte din ceasurile vieţii în adăposturi, de teama de a nu fi aleşi de loteria morţii ca să dispărem sub atacul rachetelor care invadează Israelul din Liban sau din sau din Estul Asiei, din ţara unde trăiau acum mii de ani, eroii unei sărbători iudaice. Această sărbătoare de Purim, de la care au trecut doar două-trei săptămâni a rămas anul acesta doar o dată în calendar, costumele copiilor în dulap, sau în amintire, iar semnificaţia ei a devenit acum, în martie 2026 şi mai violentă.
Actualul război a început la 28 februarie, într-o sâmbătă seara. Israelul împreună cu SUA au pornit furia „Răgetului de leu”.
De atunci au trecut patru săptămâni. Zilele decurg ciudat, situaţii şi clipe se transformă în tipare interiorizate de majoritatea oamenilor din jur. La început au fost închise magazinele și serviciile neesențiale, s-a rărit transportul public, s-au închis şcolile și unele companii, făcând să sporească munca de acasă. Au rămas deschise doar magazinele alimentare și pieţele.
În era telefoanelor celulare şi a tehnologiilor supra avansate, primejdia rachetelor este prevăzută astfel încât în funcţie de originea lansării, oamenii sunt preveniţi cu ajutorul aplicaţiilor telefonice, sau desigur a mijloacelor de mass-media. Între preaviz și anunţul „Cod roșu, cod roșu”, însoţit de sunetul strident de sirenă, timpul variază de la 15 secunde la 1 minut si jumătate. Rămâne un timp minimal pentru a ajunge în spaţii protejate, iar această “mărşăluire” ordonată şi disciplinată, a devenit o “rutina” pentru majoritatea israelienilor. Fiecare, după oraşul de rezidenţă, sau locuinţă, şi-a creat o modalitate de a ajunge la spaţiul protejat – unii în camera blindată din apartament, alţii în adăpostul subteran. Cine nu poate, sau nu vrea, să coboare în adăpost, aflat de obicei la etajul inferior, se refugiază în casa scărilor, iar cei care locuiesc la ultimul etaj coboară unul sau doua etaje, dupa recomandări. Alţii, ca de exemplu și soţul meu, care își văd de treburile lor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
De când au început alarmele, mă gândesc la nenumărate lucruri, revenind asupra unor gânduri din trecut. Îmi spun de exemplu, că probabil mulţi oameni nu îşi pot închipui că racheta va ateriza în apropierea lor şi că astfel nu li se va întâmpla nici un rău personal. Acest gând depărtează senzaţia de anxietate, pe care în mod firesc o trăieşti în aşteptarea căderii următoarelor rachete lansate înspre toate zonele Israelului. În nord, la graniţa cu Libanul, oamenii evacuaţi în războiul trecut, început în octombrie 2023, și întorși nu demult la casele lor, sunt nedumeriţi (ca să folosesc un eufemism) de reînceperea paradoxală a atacurilor din Liban. E adevărat, Hezbollah s-a alăturat Iranului abia după vreo săptămână, dar îşi continuă atacurile, într-o formă aproape sălbatică. De câtva timp se lansează rachete la fiecare 20-30 de minute, ziua şi chiar noaptea. Viaţa a devenit un război al nervilor, odihna este aproape imposibilă, aşezările sunt ameninţate, distrugerile de case în zona orăşelelor nordice, cu precădere oraşul Naharia, este devastatoare. Rachetele din Liban catre nordul Isaelului pot ajunge uneori la 100 pe zi. Se înregistrează din ce în ce mai multe pagube, uneori oameni loviţi, răniţi, au fost chiar câţiva ucişi de rachete sau schije. Locuitorii din toate partile Israelului sunt într-un du-te-vino între casă și adăpost, Pentru unii traiul s-a mutat în adăposturi, unii și-au ridicat acolo corturi, folosind saltele şi mese, care în zilele bune erau destinate picnicurilor. Alţii rămân în camerele blindate din casele mai noi și mai dotate.
Coborând spre sud, alarmele din Liban se răresc, în schimb rachetele din Iran îşi fac de cap. Fuga spre adăposturi face şi ea parte din noile tipare al vieții zilnice. Un altul, preluat de foarte mulți, este viteza sporită a maşinilor. Fiecare se grăbeşte să ajungă la destinaţie, şi, deşi străzile sunt aproape pustii, e nevoie de atenţie sporită, cu atât mai mult cu cât instrucţiunile referitoare la ce ai de făcut când alarma te prinde în maşină sunt ambigue. Dacă oamenii le respectă și opresc în mijlocul drumului sau pe margine, se pot produce accidente. Unii preferă să-şi continue drumul pentru a le evita. O altă expresie a tiparului comportamental al locuitorilor este legat şi de a nu mai ţine seamă de codificarea necesară pentru a pătrunde în clădiri. Porţile de la intrare în blocurile de locuinţe sunt acum deschise tot timpul.
Am avut şi eu experienţa unor alarme pe drum. Într-o zi, era spre amurg, am primit preavizul. Am căutat un bloc cu intrarea deschisă, am parcat maşina și m-am îndreptat într-acolo. Alarma încă nu sunase. Lângă bloc, câţiva tineri priveau spre cerul aproape senin. I-am întrebat ce se vede și răspunsul a venit imediat: “Rachete.” Mi-am îndreptat şi eu ochii spre cer, dar nu am distins nimic. Oricum nu voiam să-mi pierd timpul și am coborât scările. Adăpostul era încă aproape gol, cu multe scaune de plastic care își așteptau clienții. Au mai venit câteva persoane din stradă și câțiva locatari. S-a încins o scurtă discuție:
– Unde este ieșirea de urgență?
– Se pare că a fost blocată.
M-am întrebat dacă adăpostul blocului unde locuiesc, un bloc relativ nou, are o ieșire de urgență. Nu mi-am pus niciodată întrebarea, probabil că și multe altele, îndepărtate de gândul că o rachetă nu va cădea foarte aproape.
Am avut și o experiență a adăpostului public. Într-una din zile am fost la Consulatul României la Haifa și în drum spre casă am trecut prin piața locală, în ebraică șuk. Mă grăbeam, voiam să cumpăr doar câteva lucruri pentru care ofertele din șuk sunt preferabile celor din supermarketuri.
Abia am plătit că am şi auzit preavizul din telefon. Am întrebat dacă este vreun adăpost și mi s-a arătat vag o direcție. Lumea din jur părea indiferentă. Am pus pungile în mașină și am pornit în direcția indicată. Pe drum am întrebat încă două persoane, dar nu am primit decât răspunsuri vagi. Străzile erau aglomerate, dar nu era îmbulzeală, nimeni nu părea grăbit. Foarte puțini se îndreptau spre adăpost și urmându-i, am ajuns. Am coborât 10-15 trepte și am intrat într-un spațiu foarte mare, trei încăperi văruite, cu multe scaune. M-am așezat. După mine au mai intrat multe persoane, apoi s-a închis ușa metalică și atunci a sunat alarma. În jurul meu ședeau oameni de toate vârstele și de toate culorile, etiopieni, indience, thailandezi, dar și israelieni, cu genți de cumpărături. Câțiva tineri ramași în picioare vorbeau cu voci vesele și cu ochii în telefoanele mobile. Atmosfera era surprinzător de liniștită, aproapedestinsă. După vreo 15 minute s-a auzit semnalul de încetare și ușa s-a deschis. Atunci am observat o tânără ce părea sa fie de la primărie. Ea a fost cea care închis poarta masivă de oţel, ca apoi tot ea s-o deschidă. Tot ea îndreptase oamenii spre interiorul adăpostului și acum spre ieșire. În acel moment, „acțiunile” primăriei au crescut vertiginos în ochii mei. Persoana de la intrare știa, desigur, ce ar fi fost de făcut în orice situație.
Aș vrea să scriu câteva rânduri despre Piața Talpiot. În imagine vedeţi clădirea principală a pieței. Partea cea mai importantă o constituie, desigur, dughenele cu produsele colorate şi atrăgătoare. Mai jos se poate vedea clădirea pieţii de acum câtva timp, astăzi este în renovare. Pe pancarta din imagine este scris “Piaţa Talpiot” cu litere ebraice. Sper că dl. Bar On ne va face o prezentare însoţită de un desen personal al Pieţii Talpiot.
În ultimele zile, asaltul rachetelor iraniene s-a agravat, cele iniţiale au fost înlocuite cu rachete cu dispersie [1] care, înainte de a ajunge, se descompun în câteva zeci de bombe care nu mai pot fi interceptate. La televizor am văzut pe cer zeci de puncte strălucind grotesc în întunericul nopții. Ele pot atinge nenumărate ţinte întâmplătoare, producând pagube enorme. Israelul va trebui să investească milioane, poate chiar miliarde, pentru a reconstrui sau a “petici” clădirile avariate. De fapt, munițiile cu dispersie nu sunt o noutate. Unele state au aderat la o convenţie împotriva folosirii acestui tip de arme de distrugere în masă – și acestea nu sunt singurele.
În momentul de faţă, la sfârşitul celei de-a patra săptămâni a războiului, din Liban se lansează rachete și drone destinate nu numai nordului ţării, dar şi obiectivelor industriale situate la câţiva kilometri de oraşul Haifa, în care locuiesc. Dintr-un motiv aproape neinteligibil, Haifa a rămas în mare parte a atacurilor, în afara ţintei intenţionate de rachetele din ambele direcţii. De fiecare dată când acest gând mă năpădeşte, mă folosesc practic o superstiţie învechita, aceea de a bate într-un lemn. [2]
În ultimele zile, la Tel Aviv și în orașele aflate în jurul capitalei, pe o rază de 20-30 km, alarma sună de două-trei ori pe noapte și continuă încă în timpul zilei. Rezilienţa (un cuvânt pe care nu l-am cunoscut în România) locuitorilor este de necrezut, foarte puţini se plâng.
În perioada ultimei luni, lună martie, prima lună a primăverii şi cea în care îmi sabatoresc şi ziua de naştere, programul meu nu e prea bogat. Universitatea este închisă, dar eu continui să ies din casă după treburi.
În jur, primăvara s-a instalat demult. Florile alb-roz ale migdalilor zâmbesc naturii, amintindu-mi de caisul din curtea copilăriei. Caisele lui nu ajungeau niciodată să se coacă, fie erau consumate verzi, fie cădeau singure din copac. Acum este sezonul florilor, care trece repede, ține cel mult încă o lună.
În primavara fiecărui an, israelienii obişnuiesc să plece în excursii pentru a admira florile de primăvară, răspândite în pajiştile de pretutindeni: maci roşii, anemone de diferite culori și chiar narcise. Deşi pentru mine această escapadă de “a vizita florile la ele acasă”, a rămas de câtva timp în urmă, pot şi acum admira anemonele in situ, adică, la mine acasă.
La fel ca magazinele alimentare, de la începutul evenimentelor au rămas deschise florăriile, chiar și unele cafenele. Treptat s-au adăugat și alte magazine.
Discuţiile transmise la diferite posturi de televiziune se îndepărtează tot mai mult de ceea ce credeam că ar fi scopul acestei conflagraţii. În realitatea pe care mi-o imaginez, nu se va schimba nimic în următoarele decenii. Un procent îngrijorător al populaţiei israeliene tinde să părăsească ţara. Se pare că peste 100.000 de oameni au făcut-o deja, cine știe câți dintre ei se vor întoarce, ca să nu mai vorbim de încercările multor israelieni de a primi cetăţenii europene, dacă părinţii sau bunicii sunt originari de acolo. Antisemitismul global ar putea sa determine o miscare in sens invers, ar fi de aşteptat, dar există multe semne de întrebare.
Încotro ne îndreptăm? Ne îndreptăm oare către un scop real? Din păcate, în zilele acestea triste răspunsul pare cu mult mai înceţoşat decât îmi apărea mie, tânăra de 23 de ani care venea în Israel plină de speranţe și iluzii, dar mai ales fără a cunoaşte cu adevărat, problema existenţială a ţării spre care veneam ca la o patrie.
Sursa ilustraţiei:
Roded Shlomo Pikiwiki Israel, CC BY 2.5 <https://creativecommons.org/licenses/by/2.5>, via Wikimedia Commons
Bibliografie:
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Cluster_munitions
[2]https://en.wikipedia.org/wiki/Knocking_on_wood
Veronica Rozenberg
Haifa, 27 martie 2026
36 Comments
Merita de urmarit, din pacate nu cred ca as putea sa traduc in alta limba, este vorba de intalniri care au loc saptamanal la canalul 11 intre Roni Koban, un reporter generos si sensibil si acum, Lucy Aharish, reporter si jurnalist musulmana, cu multe realizari in domeniul comunicatiei, mass-media, casatorita cu un actor evreu, si incearca sa dovedeasca ca se pot construi legaturi precum poduri de intelgere si reciprocitate, chiar si in aceasta societate descompusa, stratificata in grupe religioase care cu greu isi pot acorda una alteia incredere, intelegere si timp ca sa fie ascultate.Nu de mult, deoarece este vehementa in activitstea ei de reporter, a fost atacata verbal de grupuri de activisti de dreapta, care au demonstrat in fata casei lor, ca “sa vorbeasca despre Arafat”, sa-i ceara socoteala, sa ameninte. Nu e usor !!
https://www.kan.org.il/content/kan/kan-11/p-11486/s10/1022105/
Şi iată, că ieri noapte, în timp ce se declara posibila înţelegere pentru încetare a focului între Iran şi SUA, cu acordul Israelului, aceasta din urmă a hotărât să bombardeze “puţin” la Beirut, de data aceasta nu numai în cartierul identificat cu aşezările conducătorilor Hezbollah, cartierul Dahya, ci într-un cartier numit rezidenţial, Tallet El Khayat. Se pare că numărul victimelor în jur de 300, s-a realizat prin lansarea a două bombe, în timp de 10 minute.
A fost apreciat ca unul dintre cele mai dezastruoase acte de bombardament întreprins de Israel, probabil în Liban.
Îmi închipui că majoritatea celor omorâţi nu făceau parte din Hezbollah.
Toată ziua de azi – 9/04 s-au auzit alarme în partea nordică a Israelului, ceva mai puţine ca în trecut. Nu e clar dacă Libanul a fost inclus în aşa zisa înţelegere. Vom afla în zilele următoare.
La orele 23, Hezbollah a lansat rachete către Haifa, Ierusalim, Ashdod şi centrul Israelul. Probabil vor continua s-o facă.
Între timp a apărut o ţară cu capacitate nucleară, Pakistan, arătând intenţii pacifiste, apreciabile desigur, de a media între Iran şi SUA, pentru ca în cele două săptămâni dedicate diplomaţiei să se ajungă la o înţelegere. Noroc că încă există mediatori 🙁
În Israel, la media israeliană se spune că deciziile în ceea ce îl priveşte nu sunt luate de Israel, ci de…puteţi completa singuri.
Preţul acestui conflict armat, socotit în vieţi omeneşti, e foarte mare. Ca să nu mai vorbesc de “cursul” valorilor acestor vieţi la o ipotetică bursă în care s-ar echivala vieţile soldaţilor american extraşi din Iran cu cele ale civililor iranieni, victime colaterale. Ca să nu fac alte comparaţii posibile.
Deşi de astă noapte se pare, că în cea mai mare parte a Israelului, sunt şanse să urmeze o perioadă mai liniştită, să se reia învăţătura în şcoli şi serviciile medicale în unităţile care se închiseseră, în Nord, au mai fost trase nişte rachete.
Hezbollah n-a fost inclusă în acordul de două săptămâni de încetare a focului, interval de timp în care se dau şanse diplomaţiei.
Putem spera oare că acestei conflagraţii pornită destul de haotic, să i se găsească un sfârşit, un compromis raţional?
Se tot vorbeşte, unii pro şi alţii contra. Timpul, scurt de astă dată, ne va lămuri.
Duminică în jurul orei 18.00, a căzut o rachetă iraniană, distrugând o casă cu 7-8 etaje, pe una din străzile principale din partea superioară a oraşului Haifa, numită de altfel Carmel, după “muntele” pe care este situat oraşul. Racheta a distrus trei locuinţe ale blocului. Majoritatea locatarilor erau în adăpost, doar una dintre familii a preferat să rămână în casa scarilor la etajul la care locuia.
Operaţiunea de căutare sub dărâmături a necesitat eforturi tehnice şi personale, deosebite, cu atât mai mult, cu cât s-a stabilit că racheta nu explodase, motiv pentru care era nevoie de dezamorsarea ei. Echipele de salvare, dar mai ales geniştii erau chiar in pericol. Responsabilii cu identificarea celor sinistraţi au căpătat listele locatarilor şi după ceva timp reuşit să-i identifice pe toţi, cu excepţia a patru persoane. Aceştia au fost găsiţi în cele din urmă fără viaţă, sub dărâmături. Era un cuplu mai vârstanic, soţ, soţie, şi un cuplu tânăr, care venise să-şi vadă părinţii, tatăl fiind tocmai eliberat din spital.
Ceea ce mă face să scriu rândurile care urmează, este îngrijorarea tot mai intensă că, în acest moment, statul Israel nu mai reuşeşte să oprească decât un număr mic al rachetelor lansate din Liban. Mai precis, continuă să existe o mulţime de lansatoare de rachete, deci multe nu au fost încă distruse.
Este foarte adevărat că racheta care a căzut duminică la Haifa, venea din Est, iar situaţia privind lansările din Iran, depinde şi de preşedintele Trump, care a dat un nou “ultimatum” (dacă mai este corect acest termen, din moment ce poate să-l schimbe din oră în oră?). Oricum, judecând după pagubele imense din atâtea aşezări de pe întregul teritoriu nordic şi estic al Israelului, situaţia este gravă. S-au trimis rachete până şi în locuri precum oraşul Safed (Tzfat) unde majoritatea populaţiei este formată din religioşi.
Nu mi-aş fi închipuit niciodată că se va ajunge la o situaţie în care impotenţa politică şi, aparent, chiar militară a Israelului, în ceea ce priveşte locuitorii din zone întinse ale ţării, devine o parte semnificativă a realităţii zilnice. În marea lor majoritate cetăţenii din nord, în parte reîntorşi de curând după evacuarea care a urmat lui 7 Octombrie, nu au adăposturi. De când a început războiul numărul lansărilor zilnice din nord este neschimbat, deşi astă seară, pentru prima oară reporterul Hammerschlag ar fi declarat că în ultimele două zile numărul lor a scăzut la 80 (de la 100).
În amintesc că cum un an, şi chiar în 2024, premierul Netanyahu şi ministrul apărării, I Katz, declaraseră că Hezbollah ar fi fost învinşi, că mijloacele lor de luptă au fost considerabil reduse şi că primejdia nu-i va mai paşte pe locuitorii din nordul Israelului. Dacă adevărul ar fi fost precum spuneau, nu s-ar fi putut explica faptul că de cinci săptămâni se lansează peste 100 de rachete zilnic. Se trimit şi drone, a căror interceptare este cu mult mai problematică din cauza schimbărilor frecvente ale direcţiei în timpul zborului. Au fost deja ucisi un numar de soldaţi în luptele din sudul Libanului.
S-ar putea să apară încă o problemă, şi anume scăderea treptată a interceptorilor de rachete, ceea ce ar pune şi mai frecvent în pericol situaţia cetăţenilor din toate regiunile. Nu am informaţii oficiale în acest sens, dar de când am auzit declaraţia unui reporter TV din nordul ţării, privind zona drumului 90 (care ajunge până la Metula) care ar fi exclusă din zonă de interceptare, mi-am dat seama care ar fi motivul acestei hotărâri…
PS. În ultimele zile o rachetă cu fragmentare, trimisă asupra centrului ţării, s-a descompus în aer în 28 de bombe fiecare conţinând cca 5 kg de exploziv, astfel au fost 28 de puncte în care acestea au căzut producând avarii grave ale unei clădirI; Au fost şi câţiva răniţi; O tânără a fost rănită de schije la ieşire din maşină, îndeplinind instrucţiunile recomandate.
Mulţumesc că ne ţii la curent cu ce se întâmplă. Îmi este foarte folositor ce aflu de la tine. Chiar dacă totul este extrem de trist şi de îngrijorător.
Se pare că există o propunere de încetare a focului înaintată de Pakistan, pe care Trump şi Iranul o văd în mod pozitiv. Foarte probabil că interesele Israelului vor fi puse uşor de o parte. Mulţumesc, dragă Daniela: -). La ora 23:15, GMT+2 (Ora Israelului este oră de vară)
Redau mai jos, un fragment din publicaţiile pe FB ale profesoarei emerită Minna Rosen, conducătoarea mea de doctorat, care cu o capacitate verbală neobişnuită, încearcă să lupte pe calea care îi este deocamdată permisă, împotriva guvernului, responsabil de tot ce se întâmplă în Israel.
Cu aprobarea Prof. Rosen, vă traduc un text scris de o altă persoană şi republicat de ea.
Postul este luat de la adresa :
https://www.facebook.com/adi.israeli.33
Este vorba de poliţia israeliană, condusă de haimanaua ministru Ben Gvir:
Detalii:
https://www.facebook.com/minna.rozen
Yasam – Unitatea specială de patrulare a poliției
Piața Habima – este piata care se afla între doua centre culturale din Tel Aviv, teatrul Habima si Sala de concerte Frederic Mann.
Am stat în Piața Habima și am izbucnit în plâns, țipând, înjurând.
Violența poliției a fost sadică, disproporționată, periculoasă și aproape a luat vieți.
Bărbați și femei în vârstă au fost aruncați la pământ,
Femei tinere au fost târâte de păr,
O femeie însărcinată a implorat să nu se rănească la stomac,
Caii i-au călcat în picioare pe cei aruncați la pământ și au încercat să-și adune lucrurile,
Cei care au încercat să ofere primul ajutor răniților au fost îndepărtați violent.
Scopul poliției nu era să mențină siguranța publică la o demonstrație legală – scopul era să terorizeze, să folosească cât mai multă forță posibil, să provoace cât mai multă frică și daune posibil, să ne frângă fizic și mental.
Au venit pentru sânge si le-a plăcut.
„Faceți o treabă excelentă, Yasam”, a repetat la difuzor ofițerul responsabil de incident.
Printre protestatarii de ieri s-a numărat și un prieten drag și iubit, un om al dreptății, iubirii și păcii, care a fost trântit la pământ de poliția, și-a pierdut ochelarii și s-a prăbușit, câteva minute mai târziu, în timp ce cobora în zona protejată.
Inima sa imensă a încetat să mai bată.
Echipa medicală a protestului a intrat imediat în acțiune.
Ca medici, ca parteneri în luptă, ca ființe umane, aveau un singur scop în minte – să-i salveze viața.
O acțiune care a fost întreruptă de violență și brutalitate, când un ofițer de poliție a împiedicat continuarea operațiunilor de resuscitare, amenințând că îi va aresta pe medici, în timp ce prietenul nostru se lupta pentru viața sa pe podeaua parcării.
Acel ofițer de poliție nu s-a mulțumit cu o simplă amenințare și a cerut companiei Poliției de Frontieră să se prezinte în parcare. Ofițerii Poliției de Frontieră i-au apucat pe paramedici de gulerul cămășilor și i-au aruncat pe spate, departe de pacient.
Paramedicii au fost nevoiți să implore să li se permită să ofere asistență unei persoane aflate în suferință.
Noi, grupul de prieteni șocați și îngrijorați, cei care am refuzat să-l lăsăm în pace pe prietenul nostru, în timp ce acesta se lupta pentru viața lui, am fost evacuați cu strigăte și violență lipsite de motiv sau emoție.
„Ieșiți de aici imediat”, s-a auzit strigându-i prietenei sale unul dintre ofițerii Poliției de Frontieră.
Dragul nostru prieten se luptă acum pentru viața lui în spital.
Se luptă pentru viața lui din cauza acțiunilor Poliției Israeliene.
Se luptă pentru viața lui pentru că trupul său nu a putut rezista bătăilor ucigașe pe care le-a suferit din mâna forțelor Yasam.
Singurul său păcat? Să demonstreze pentru oprirea războiului într-o țară care se autointitulează democratică.
Așadar, iată adevărul:
Nu mai suntem o țară democratică.
Guvernul și forțele de securitate din țară pun în pericol viața cetățenilor și le vărsă sângele, în loc să ne protejeze.
Acesta este un inamic mai periculos decât orice inamic din afara granițelor Israelului.
Ieri aproape că am pierdut un prieten drag.
El încă luptă pentru viața lui. Dar uciderea protestatarilor va avea loc în curând.
Draga mea,
Abia acum am văzut ce ai scris, adică ce ai republicat. Este îngrozitor, m-au luat fiorii şi lacrimile. Nu doar pentru că am prieteni buni la Tel Aviv, ci pentru că este CUMPLIT.
Iti multumesc foarte mult pentru luarea in seama a celor aduse in atentia baabelienilor, care in majoritate sunt convinsi ca Israelul este cu adevarat o tara democratica. Din pacate aceasta realitate are destule fisuri, iar ceea ce se intampla chiar acum este problematic si fara perspectiva. Asteptam ce se va intampla in urmatoarele circa 24 de ore, timpul hotarat de Trump pentru ca Iranul sa ia o hotarare impaciuitoare. Din puncul sau de vedere, guvernul iranian a fost deja schimbat, prin uciderea a zeci de figuri sinistre, care afundate in religie sau nu, aveau acelasi scop comun de eliminare a Israelului de pe glob.
Si Israelul este intr-un pericol existential. Putem spera…
Si uite ca se adeveresc lucruri grave, nu am crezut ca voi mai trebui sa scriu un comentariu la acest comentariu, care si asa nu prea a avut reactii la baabel.
Dar iata ca POLITIA violenta, cu atat mai mult de cand haimanaua ii conduce, a trantit-o/lovit-o pe Colette Avital la cap, astfel incat trebuie la varsta ei de 86 de ani sa faca o serie de analize in speranta ca nu s-a petrecut ceva grav. Sa-i dorim insanatosire grabnica si speranta ca isi va reveni fara nici o sechela.
De pe FB, Hadar Segal, nu stiu cine este, scrie:
Printre cei răniți de poliție ieri la demonstrația din Piața Habima s-a numărat și Colette Avital, fost ambasador și membru al Parlamentului, președinta Centrului pentru Organizațiile Supraviețuitorilor Holocaustului din Israel, o femeie nobilă și frumoasă în vârstă de 86 de ani.
A fost trântită la podea și a primit o lovitură puternică în cap. Sunt profund șocată de atacul asupra ei și încă sper că cineva din poliție o va suna pe Colette, îi va cere iertare și îi va pedepsi pe cei care au acționat în acest fel împotriva ei.
Si din Romania (primit de la Andrea):
https://www.g4media.ro/colette-avital-personalitate-a-diplomatiei-israeliene-de-origine-romana-a-fost-ranita-de-politia-israeliana-in-timpul-protestelor-anti-netanyahu-din-tel-aviv.html?fbclid=IwY2xjawRByIJleHRuA2FlbQIxMQBzcnRjBmFwcF9pZBAyMjIwMzkxNzg4MjAwODkyAAEeVQqR8jya0aGwlKhs7TVPYM2n-oIcd3iaxAJzq4_mM5NTxnbEagVg66a5pyU_aem_wUjc2a9-S39tYoVANl1hjg
Este adevărat că multă incertitudine ne copleșește pe toți cei implicați direct în evenimente,ceea ce nu înseamnă că Răgetul Leului s-a degradat și că acum nu se mai aude decât un mieunat. Iranul și teroriștii șiiți din Liban încasează lovituri puternice,dar omul de pe stradă,cum se spune,israelianul de rând este avizat sa caute degrabă un adăpost la auzul alarmei.
Îmi place sinceritatea cu care ne comunici impresiile tale.
Dar mai presus de toate ,în ochii mei,rămâne faptul că vezi florării deschise și că apreciezi cu generozitate competența si siguranța unei tinere lucrătore de la primărie,care deschide ușa grea a unui adăpost public din Haifa.
Dragă Thomas, sensibilitatea te face să apreciezi câteva atitudini revelate în articol, îţi mulţumesc. În momentul acesta l-am auzit la canalul de televiziune 11 pe fostul primar al orăşelului Qiriat Shmone declamând cam ceea ce am spus eu însămi. Prezenţa armatei in Liban nu reuseste sa realizeze ceea ce asteapta locuitori orasului, adica oprirea atacurilor impotriva lor. Locuitorii, reusesc cu greusă se adăpostească (iar peste jumătate din ei nici nu au unde) in itnervalul de timp, care de la 0 sau 16 secunde e posibil ca a mai urcat cu putine secunde. De la inceputul razboiului cu Iranul, sunt atacati permanent, zeci de alarme se aud de dimineata pana seara. Dintre locuitorii orasului, o parte sunt cei care fuseseră evacuaţi, procentul lor dupa spusele fostului primar, ar fi doar de 25% din totalul de evacuat.
Prosper Ouzan, primarul legendar al orăşelului părea foarte revoltat fata de tot ce se întâmplă in orasul pe care l-a administrat zeci de ani. In acelasi timp, socoteste că după cele 906 zile de război numărate de el, situaţia populaţiei este “în plop”.
INCERTITUDINEA, la care te referi, este senzatia creata in principal de lipsa de cunoastere a situatiei in care se afla, acum si in viitor. Aceasta se datoreaza in primul rand politicienilor, cei care iau hotărâri, de exemplu in asociere cu SUA, sa bombardeze Iranul şi – poate chiar din aceasta cauza, au cam uitat de Liban.
In ce loc din lume, s-ar mai putea imagina o situaţie atât de ANORMALĂ, ca de 5 săptămâni locuitorii unei porţiuni semnificative a unei ţări independente Israelul să fie aproape blocati in casă, să-si facă cumpărăturile sau treburile (dacă le mai au) furişandu-se printre alarme ca să ajunga, daca intre timp apare alarma, sa ajungă la o destinaţie, protejata, dar oricum va fi cu permanentul stres în inimă, cu teama, ca de-ndată vă sosi racheta următoare, preavizati fiind, sau mai curand de de loc;
Ce o fi aşteptând statul Israel profitand de rezilienţa şi supunerea a mii de cetăţeni loviţi de soartă, cand lasa de atata amar de vreme, situatia din Nord, neschimbata. In plus, datorita unei politici pe care putini cred ca o inteleg, continua sa fie ucisi soldati, dintre cei trimisi recent in Sudul Libanului. Parintii acelor soldati, s-au adreseat ministrului apararaii (I. Catz – o fi avand acest om mult de a face cu apararea tarii?) criticand hotararile luate care au dus si la moartea copiilor lor.
Veronica, te felicit pentru cum ai redat, aproape exhaustiv situația Israelului în timpul războiului cu Iranul. Fără a intra în politică, fără a discuta decizii ale armatei, atitudini ale unor ţări străine, sau stagnarea economică. Direct, din suflet, imagini triste.
Ai prezentat simplu, întâi Israelul sub un continuu bombardament cu rachete grele iraniene, rachete cu fragmentaţie, misile şi drone, dar şi starea psihică a populaţiei, sub șoc, totuşi liniştită, eficientă
Apoi, ai descris o zi obişnuită a locuitorilor Haifei în perioada aceasta tensionată, protagonistul celor trăite fiind chiar tu. Adică, sub ameninţare, cu teamă, dar viaţa continuă..: Consulat, piaţă, spitale care funcţionează non stop, chiar dacă subteran, şcoli închise, cu programul pe ZOOM.
Am apreciat cum ai trecut de la Periplul tău american: curgerea calmă a râului Missouri, discuţiile academice AJS de la Washington, grandoarea, strălucirea, arta New Yorkului, la viaţa ternă, modestă, plină de anxietate şi griji a oraşului Haifa, a Israelului, supus din greu unei conflagraţii din secolul XXI.
Dragă Marica, ce percepţie impresionantă, ai făcut o integrare în cuvinte apreciative a unor momente relativ apropiate din viaţa mea, cele pe care le=am depăşit deja de două luni, dar care şi-au lăsat urmă în cele trei articole pe care doamnele de la baabel au avut bunăvoinţa să le publice, alături de cuvintele prin care am încercat să redau starea de spirit a mea versus a altora, prin ceea ce văd aici, acasă, în lumea atât de conflictuală în care trăim, noi, în Israelul lipsit de linişte, în pericolul de a fi eliminat. Îţi mulţumesc foarte mult la aceste “ore mici” ale unei alte zile, în care nu ştim încă ce ne aşteaptă.
Multumesc pentru raspuns.
Si totusi, in aceasta lume conflictuala in care traim,
gingasele anemone presara
peste tot cimpiile, parfumul florilor de primavara patrunde in case si suflet. Cu multa delicateŧe ai remarcat si reinnoirea naturii , culorile vii si intense, dar mai ales, suavele anemone..
Inclinatia ta spre frumos ne da sperante.
Activităţile zilnice în zilele acestui război straniu, dar înspăimântător, mai ales când realizezi – şi uneori nu e uşor – că poţi oricând să cazi în loteria sorţii, fac pe unii dintre noi să rămânem ore îndelungate în faţa unui ecran, fie el de telefon mobil, de televizor, sau de laptop. În majoritatea zilelor se întâmplă să plec din casă, nu la plimbare, ci pentru a ajunge la un magazin, la o farmacie, sau în vizită la un doctor. Încă nu m-am întâlnit cu nici un prieten sau prietenă, bănuiesc că nici nu ar fi fost posibil. Astăzi în ziua întâia de Pesach, străzile păreau pustii, dar pe ici pe colo, o mamă cu câţiva copilaşi se plimbă, probabil în jurul casei scoţându-i la aer sau la joacă. Fiecare se gândeşte ca în momentul în care aplicaţia de pe telefon va începe să dea semne de alertă, se vor putea întoarce rapid în interiorul unuia din blocurile care îi înconjoară. Toate uşile sunt deschise, iar porţile de fier ăla adăposturilor de bloc, de asemenea.
Revenind acasă, după o vizită scurtă la prietenă de altă dată, o prietenă din tinereţe, Zsuzsy Scherzer, astăzi o doamnă de 94 de ani, care şi-a fracturat braţul la încheietura dreaptă, m-am aşezat la laptop ca să citesc unele noutăţi. Precum prin telefon ţi se “bagă pe gât” tot felul de anunţuri publicitare, tot aşa se întâmplă şi în computer, când te găseşti invadat de filmuleţe ale site-ului youtube.
Câteodată, încerc văd despre ce este vorba, aşa am făcut şi acum, deoarece imaginea strecurată în faţa ochilor, mi-a amintit de filmul “Pianistul” al lui Roman Polansky, anul 2002.
Am hotărât, să îl pun la dispoziţia celor care vor avea răbdarea sau interesul să-l urmărească:
https://www.youtube.com/watch?v=YWdqMfLEyeg
Între timp a trecut ziua întâia, şi mă întorc precum o fac zilnic la ora 20:00, la ştirile canalului 11 al televiziunii israeliene. Dificultatea cea mai mare ca şi spaima sporită, înzecită, este a părinţilor cu copilaşi miţite, bebeluşi, copii de vârsta grădiniţei. Şi astăzi au fost peste 100 de lansare de rachete în nordul Israelului, dar au ajuns în locuri aproape incredibil de crezut că pot fi ţintite de către rachetele duşmane, lansate cu sălbăticie, din păcate, aparent cel puţin, NE DERANJATE încă de nimeni. Ba chiar mai mult, iranienii reusesc sa transporte rachete in Liban cu ajutorul camioanelor. Uneori, ca şi astăzi avioanele israeliene reuşesc să doboare câte un asemenea camion.
Credeam că mă voi opri aici, dar nu pot să nu dezvălui alte momente fantastice, pe cât de neobişnuite şi de victorioase ale prezentului israelian:
Spitalul Sourasky, cunoscut şi sub numele de Ichilov, în centrul Tel Aviv-ului. În ultima lună, s-au înregistrat 50 de cazuri de operaţii ortopedice care au fost cauzate în ultima lună din cauza repeziciunii cu care oamenii au fost nevoiţi să se grăbească spre adăposturi. Dar asta nu e tot, am văzut astă seară un episod dintr-o altă viaţă pe care o regizează spitalele israelieni, viaţa subterană. De un număr de ani, marile spitale israeliene şi-au făurit, la etajele subterane, o copie, o replică a secţiilor importante care necesită intervenţie imediată. Aşa şi la Ichilov. Doctorul şef al secţiei ortopedice este Amal Chouri, arab creştin născut în oraşul Nazareth, o figură aproape celestă, care a vorbit astăzi în cadrul reportajului de la TV https://www.tasmc.org.il/doctorssearch/dr/amel-huri/. Spitalele sunt poate unele din locurile unde într-adevăr nu există nici o diferenţiere între etnii, religii, culori. În secţia de la subsol unde funcţionează maternitatea, lucrurile se desfăşoară independent de orice eveniment de afară. Naşterile decurg precum nimic nu s-ar întâmpla, femeia prinsă în durerile naşterii şi ajunsă deja la spital, stă întinsă pe pat şi în funcţie de nevoile personale, i se vor face injecţiile pentru de anestezia, care poate uşura durerile facerii când aceste depăşesc puterea de rezistenţă. În lumea anormală dimprejur, spitalul Ichilov îşi asigură că înăuntrul său, normalitatea să fie păstrată. Cu orice preţ !!
Veronica, m-am regăsit în cuvintele tale . Este multă amărăciune și resemnare într-un fel. Trăim într-o țară a pardoxurilor și admir puterea de adaptare a populației, a noastră a tutror . Desigur totul este gestionat individual. Eu cu soțul meu nu ne permitem să simțim panică pe care o considerăm mai nocivă decât pericolul în sine. Ne străduim să forțăm norocul și să ducem o viață cât mai normală.
Dragă Delia, ai dreptate şi îţi mulţumesc pentru comentariu, puterea de adaptare, acea rezilienţă a israelienilor este într-adevăr dincolo de orice imaginaţie. Iar frica este un simţământ foarte personal, pe care aşa cum spui fiecare îl gestionează după posibilităţi şi auto-control.
Am citit cu multă emoție textul tău, dragǎ Veronica. Ai reușit să ne transmiți simțăminte pe care le nutreai în timp ce scriai. Sigur că citesc despre ceea ce se petrece la voi. Dar tu ai zugrăvit extraordinar un tablou autentic, cu explicații și detalii care m-au bulversat mai mult decât ce aflu de la Știri.
Ieri mi-a povestit prietena mea de la Tel Aviv, a cǎrei viață se desfășoară exact cum descriai tu, între apartament și adăpost, cǎ soțul ei trebuie să meargă la serviciu, deci cu mașina, și care sunt instrucțiunile ce trebuie urmate în caz de alarmă când ești la volan. Și numai om tânăr nu este, și nici sănătos. Adǎugând la ce mi-a zis ea ceea ce ai scris tu, efectiv m-am cutremurat prin ce trec oamenii zilnic, adică zi ȘI noapte, în Israel. Presiunea permanentă în care trăiți este incredibilă și aveți toată admirația și tot respectul nostru, al celor care trăim (încă) pe un teritoriu în care este pace.
Și mulțumim că aveți puterea să scrieți în aceste condiții.
Multumesc, Daniela, probabil ca fiind si pe afara, observand lucruri in jurul meu, si gandindu-ma practic tot timpul simt nevoia sa fac previziuni, altfel aud doar canalul de televiziune la care obisnuiesc sa privesc.
Rareori, pe drum, atunci cand sunt pe un teritoriu fara cladiri in jur, incep sa simt o anxietate, deoarece in asemenea locuri nu as putea respecta indicatiile. Dar si cu indicatiile tot nu esti ferit, caci in ultima instanta te afli intr-un proces randomal asupra caruia nu ai prea mult de hotarat.
Scrisul, ca si pregatirile culinare, sunt totusi o terapie destul de bine venita.
In curand veti acea sarbatorile de Paste, inca doua la numare, va doresc zile frumoase si veselie. Cu drag !!
Este impresionant tot ce descrii şi nu pot decât să vă doresc să se termine cât mai curând calvarul acesta zilnic! Şi chiar dacă scrisul şi pregătirile culinare sunt o terapie, pacea ar fi “terapia” cea mai bună.
Mulţumesc pentru urări, sper să avem parte de zile frumoase.
Îți împărtășesc sentimentelor despre viitorul nostru incert.
Nu pot spune ca nu sunt putin mirata, deoarece tu esti mult mai combatant, cel putin in atitudine si in afisarea optimismului. Multumesc pentru comentariu !!
Îți împărtășesc sentimentele despre viitorul nostru incert.
Fiecare mărturie a acestor zile e un crâmpei de micro-istorie care dacă nu ar fi consemnată ar putea fi repede dată uitării, pentru că ne displace să ţinem minte episoadele dificile. Din păcate războiul s-a insinuat în viaţa de zi cu zi a celor care trăiesc în Israel. Modul în care fac faţă presiunii cotidiene, echilibrul şi, uneori, chiar capacitatea de a face haz de necaz este admirabil.
Draga Andrea, adeseori in ultima vreme te-ai exprimat ca ti-ar fi foarte greu sa traiesti in conditiile chiar teribile pe care le incearca sau prin care trec o parte dintre israelienilor. Banuiesc ca si tu te-ai fi obisnuit, te-ai fi gandit la ce scriam in articol, cred ca altfel devine o povara permanenta, intr-adevar unii oameni devin consumatori de pastile impotriva depresiei, sau de calmare.
Am mai spus-o, dupa asa zisa oprire a razboiului din Gaza, am crezut, ca in ciuda unei anxietatti pe care o simt cateodata, lacrimile vor fi rare si ochii doar vor privi mirati si revoltati la reportajele de la orele serii. Dar situatiile create sunt uneori dincolo de puterea gandirii. Cand la Beer Sheva suflul rachetei a distrus 100 de locuinte fabricate dintr-un material care era interzis pentru a fi folosit la constructii, a aparut o familie, o mama si o bunica, carora le fusese distrusa locuinta, iar fiul unic fusese ucis in timpul luptelor din 7 octombrie, in timp ce isi indeplinea serviciul militare.
Destinul este uneori atat de crud 🙁
Veronica – Deși articolul e amplu, eu am rămas după citirea lui cu regretul că nu mai continuă. M-am consolat citind comentariile adăugate. Titlul articolului mi s-a părut foarte bine ales.
Cred că realitatea actuală e foarte greu de înţeles şi de acceptat. Am impresia că s-a depăşit limita raţiunii, că cei care guvernează lumea cred în succesul escaladării. Dar oare până unde poate fi împinsă ea? Care sunt limitele anduranţei economice, fizice şi psihice? Reconcilierea pare a fi exclusă. Totul sau nimic, adică fiecare vrea capitularea celuilalt.
Oricât am putea “acuza” sau dezvolta sentimente de contrariere împotriva unor conducători ai lumii pe care o numim libera, nu ne putem măsura – si nu o vom putea face niciodată – cu nebunia generata de fanatismul religios. Acea partea găunoasă a omenirii pe care nimic nu o poate aplatiza.
Ura este cel mai neînţeles duşman al înţelegerii intre oameni. Rapid m-am uitat putin pe Internet si am găsit câteva vorbe:
Ura nu este o simplă supărare, ci o pasiune distructivă care poate persista în timp – aceasta ar fi o definiţie cu caracter didactic.
Ura e un sentiment puternic de ostilitate, atitudine dușmănoasă față de cineva sau de ceva.
Sau
Ura este un sentiment puternic, nestăpânit, de antipatie intensă sau de dușmănie față de cineva sau de ceva. Ura poate fi considerată ca formă extremă a disprețului sau a antipatiei.
Un preot constănţean spune că omul care ajunge să urască este cel care e nemulţumit sau frustrat pentru că nu poate să-şi atingă scopurile – din aceasta ar rezulta că există scopuri de alte naturi decât cele care provoacă sentimentul de ură, scopuri în cele din urmă “materiale”
Rezultă că între URĂ şi RAŢIUNE este o totală disjuncţie.
Felicitări pentru articol. Să sperăm că va fi bine, Să ne dorim un Pesah fericit, liniștit și sigur, multă sănătate, bucurie și pace. Ceea ce transmit autoarei, redacției, tuturor colaboratorilor și tuturor cititorilor. Sau, în limba ebraică în transliterare pentru ca să fiu înțeles de toți: Hag Pesach Kasher veSameach, Shaket veBatuach.
Multumesc pentru urarile pe care prin intermediul comentariului de aici le transmiti tuturor, ma alatur si eu, zile linsitite si cu mai putine victime si oameni tristi !
Felicitări pentru articolul amplu. Ca și tine, am avut experiența unui adăpost public, unde am fost nevoită să intru când eram la cumpărături.
Era adăpostul unei școli elementare, deosebit de spațos, curat, cu câteva încăperi cu multe scaune, amenajat pentru elevi, care deocamdată învață prin zoom.
Câtă nevoie este de asemenea adăposturi în nordul țării !
Statul Israel a avut o comportare dezolanta in privinta cetatenilor din Nord, nu de acum ci de zeci de ani. Nu au gasit fonduri ca sa construiasca adaposturi. In anul trecut, sute de cetateni au fost nevoiti sa se reintoarca la casele de unde fusesera evacuati, si astfel au devenit pentru a N-a oara ţinta atacurilor, a rachetelor si a dronelor.in zona atacat de Hezbollah Adapostui lipsesc atat in locuinte cat si in locuri publice.
Multi dintre locuitori, mai bine zis copii lor nu vor mai ramane in asezarile nordice, si incet incet exista pericolul ca cetatenii sa paraseasc zonele de granita.
Multumesc Gyuri, trairile multora fintre noi converg catre istoria noastra comuna si imi permit a spune prapastia care in ochii mei se adanceste intre iluziile de altadata si realitatea cea sumbra care pare se a se prelungi si in viitor.
Veronica, de data asta e randul meu să-ți spun Chapeau ! pentru relatarea exhaustivă . Am petrecut și eu aseara o alarmă intr-un adăpost public si impresiile au fost destul de asemănătoare cu ale tale . Iți doresc ca amplitudinea sinusoidei să rămână nealterată și de acum incolo