Număr vizualizări 665 ori
Suntem iarăşi în perioada anului în care la noi se aude următorul dialog:
Eu:
– V-aţi amintit să-mi adunaţi coji de ceapă?
Un cor de voci:
– Când îţi trebuie?
– În trei zile.
– Şi abia acum ne spui?
Şi totuşi până la urmă am suficiente de fiecare dată…
Gândul îmi zboară cu 24 de ani în urmă, pe 26 martie 2002 dimineaţa. Mama se stinsese din viaţă de aproape şase luni. Fata mea cea mare, Daita, plecase la doctorat, la Columbia University din New York, unde fusese admisă cu bursă, după absolvirea Facultăţii de Biologie la Bucureşti. Urma să nască o fetiţă pe care voiam s-o numim Claire, iar eu să plec o lună la ea. Mezina mea, Catrinel, era studentă şi locuia cu mine şi soţul meu la Bucureşti. Eram copleşiţi încă de tristeţe după moartea mamei. Era primul an în care, psihic, nu mă simţeam în stare să pregătesc pentru Seder ouăle Haminadus, cum le numeam noi, adică huevos Haminados, care ne umpleau casa cu mireasma lor unică, incredibilă, timp de două zile, atunci când le făcea mama.
(După cum am mai scris, la noi în familie se ţineau şi se respectau ambele religii, mama, Marie-Claire, născută Birnberg, fiind evreică, iar tata, Mircea Ştefănescu, creştin ortodox.)
Deodată sună telefonul. Vărul meu Viorel – mama mea şi tatăl lui erau veri primari – venise din Johannesburg, voia să ne facă o surpriză şi să treacă pe la noi mâine, de Seder. Dar Seder fără ouă?! mă trezesc deodată la realitate. Oare îmi ajunge timpul până a doua zi, la asfinţit? Tocmai la limită. Încep cu soţul meu o cursă contra cronometru ca să procurăm cele necesare – vreo 20 de ouă şi cojile de ceapă, restul ingredientelor le găseam în bucătărie…
Dar să vă povestesc despre această tradiţie care, în familia noastră, fusese păstrată doar de mama, însă va continua, cred, în generaţia nepoţilor.
Bunicul meu matern era așkenaz, iar bunica sefardă. Mama învăţase de la mama ei (născută Cohen) cum să pregătească aceste ouă.
*
Mult timp nu am găsit nimic scris despre ele. Apoi am încetat să mai caut, crezând că doar noi am păstrat această tradiţie, ceea ce părea neverosimil. De curând m-am gândit că nu se poate să nu găsesc materiale informative, dacă „sap” mai mult. Şi… am găsit. Voi încerca să rezum informaţiile şi să revin apoi la amintirile mele personale:
Huevos haminados reprezintă un mod distinct de preparare a ouălor, profund înrădăcinat în tradiția culinară evreiască sefardă. Ele sunt gătite lent, timp de multe ore — adesea peste noapte. Procesul îndelungat reflectă răbdarea și grija, calități asociate frecvent cu preparatele destinate meselor de Sabat și Pesach.
Din punct de vedere istoric, haminados își au originile în Spania medievală, fiind strâns legate de tocana sefardă de Sabat, numită hamin. Ouăle erau așezate în oală alături de tocăniță și lăsate să fiarbă încet, respectând legile religioase care interzic gătitul în timpul Sabatului. Această metodă a dat naștere unor ouă bogate în aromă, fine şi cremoase. Numele preparatului reflectă acest proces, căci combină ideea de „ouă” cu cea de „căldură”, sugerând gătirea îndelungată. Unii spun că numele ar deriva de la cuvântul ebraic “ḥam”, fierbinte.
Totuși, originile acestor ouă sunt probabil mai vechi decât asocierea lor cu bucătăria sefardă. Metode anterioare implicau coacerea ouălor în cenușă sau nisip, tehnică menționată în texte evreiești vechi. În diverse comunități evreiești au apărut variante similare: unele coceau ouăle în cuptor, altele le îngropau în jar sau le găteau alături de alte preparate tradiționale. În Spania medievală, trecerea de la coacerea uscată la fierberea lentă în tocăniță a permis obținerea unei frăgezimi mai mari, păstrând în același timp aroma caracteristică.
După expulzarea evreilor din Spania în 1492, comunitățile sefarde au dus această tradiție culinară în diferite regiuni ale Mediteranei și nu numai. Au apărut variații locale. Unele familii au început să gătească ouăle separat, în apă, pentru a respecta regulile kosher atunci când erau servite alături de produse lactate. Pentru a reproduce culoarea brun-mahonie tradițională și a intensifica gustul, în lichidul de fierbere se adăugau coji de ceapă, frunze de ceai sau zaț de cafea. Aceste ingrediente ofereau o culoare mai profundă, dar și note aromatice subtile.
Dincolo de semnificația istorică, haminados sunt apreciate pentru calitățile senzoriale. Gătirea lentă modifică proteinele din ouă, rezultând un gălbenuș catifelat. Albușul absoarbe aromele lichidului de gătire, devenind mai gustos și mai complex. Din punct de vedere vizual, ouăle capătă o culoare atrăgătoare.
Astăzi, haminados rămân o parte importantă a bucătăriei sefarde. Ele sunt servite frecvent alături de mâncăruri tradiționale, dar au ajuns și în bucătăria modernă. De exemplu, restaurante contemporane (precum Shabour, Paris, „un restaurant étoilé au guide Michelin”, „avec des plats signature comme l’œuf haminados”) le includ în meniuri rafinate, punând în valoare atât tradiția, cât și potențialul lor gastronomic.
În esență, huevos haminados sunt mai mult decât un simplu mod de a găti ouă. Ele reflectă secole de continuitate culturală, adaptare și identitate comună. De la originile lor străvechi până la reinterpretările actuale, aceste ouă gătite lent demonstrează cum ingrediente simple, tratate cu răbdare și atenție, pot deveni ceva ieşit din comun – o tradiție culinară durabilă, încărcată de istorie şi semnificație.
Datorită schimburilor culturale și căsătoriilor mixte, le găsim acum şi în slow cookers în care se prepară lent tocăniţele cholent aşkenaze, ale căror precursoare au fost cele sefarde.
*
Astfel, după aterizarea-surpriză a vărului meu, am reuşit să înmiresmez casa şi pe 26/27 martie 2002. La masa de Seder a venit la noi şi i-a istorisit lui Catrinel din Biblie ce se povesteşte, tradiţional, cu această ocazie. Mai pregătisem rapid şi alte feluri pe care le făcea mama şi acel Pesach a rămas pentru noi neuitat.
De atunci, n-a existat an în care să nu pregătesc ouăle, preluând rolul mamei mele.
Mai am şi alte amintiri emoţionante legate direct sau indirect de Seder. În 2013, fata mea Daita locuia la Honolulu, unde se mutase din New York. Claire – fetiţa ei care fusese diagnosticată în 2004, la 2 anişori, cu leucemie – trecuse demult peste tratament şi boală şi petrecuse o parte din vacanţa de primăvară şi la NY. Avea deja 10 ani.
Era tot sfârşit de martie, ca în 2002.
Voi relata la persoana a treia – căci altminteri prea mă încarc emoţional – un fragment din cartea mea Două supravieţuitoare. Povestea noastră:
Este surprins momentul în care Claire află pe neașteptate că în copilărie a suferit de leucemie. Deși familia plănuise să-i spună mai târziu, considerând că va înțelege mai bine la o vârstă mai mare decât cea de 10 ani, adevărul iese la iveală accidental, în timpul unei vizite la NY la prieteni. Claire are tăria să ţină totul în ea câteva zile, până zboară înapoi acasă la Honolulu, dorind să discute față-n față cu mama și bunica ei. Aşteaptă până se încheie masa de Seder şi abia după aceea le spune brusc: I had cancer.
Mama şi bunica, trecând peste şoc, încearcă să rămână calme și să-i ofere un spațiu sigur în care să pună întrebări. Reacția lui Claire este tipică vârstei: oscilează între curiozitate serioasă și reacții de copil, repetând obsesiv cuvântul cancer şi strâmbându-se copilăreşte. Ceea ce o afectează cel mai mult nu e doar boala în sine, ci faptul că nu i se spusese.
I se explică pe înțelesul ei ce se întâmplase: boala a apărut când era foarte mică; a urmat un tratament dificil, dar eficient; acum este vindecată. Îi sunt oferite răspunsuri simple la întrebările ei mature despre cauze, tratament și riscuri, evitându-se detalii copleșitoare. I se subliniază că a avut noroc și că organismul ei a fost puternic.
În zilele următoare, Claire continuă să pună întrebări, alternând momentele de reflecție cu joaca și activitățile obișnuite vârstei. Deși încearcă să înțeleagă o realitate complexă, rămâne totuși copil. Este atrasă și de ideea de secret, dar în același timp doreşte să-l împărtășească cu cea mai bună prietenă, din nevoia de conexiune.
Pentru familie, dezvăluirea este dificilă, dar aduce și o ușurare: povara secretului dispare. Pentru Claire, momentul devine un prim pas spre înțelegerea propriei istorii, deschizând o perspectivă nouă asupra vieții, chiar dacă încă filtrată prin sensibilitatea și inocența vârstei de 10 ani.
Cam aceasta a fost pe scurt ce a urmat după încheierea mesei de Seder. Iar acestea au fost informaţiile pe care le-a primit de la Daita, de la mine, de la soţul meu și de la cealaltă fiică a mea, Catrinel.
Discuţia cu daddy s-a petrecut între patru ochi. Sigur a fost serioasă şi i-a folosit. El fiind medic psihiatru, a ştiut cu certitudine cum să abordeze această delicată problemă din alt unghi decât noi.
Claire ştia că scriam o carte despre ea micuţă, pe care o voi publica când va împlini 12 ani şi îi va afla atunci conţinutul, dar crezuse, desigur, că este despre universul unei fetiţe cu o primă copilărie „ca-n poveşti”. Abia aceea ni se păruse vârsta potrivită pentru a-i dezvălui lumea ei între 2 şi 4 ani. Dar viaţa a vrut altfel.
Altă amintire deosebită este Sederul 2014, serbat la vărul meu Viorel şi soţia lui. Între timp deciseseră să revină din Johannesburg în Bucureştiul lui natal. La masa aceea fuseseră invitate şi regretatele surori Korber – dr. Mirjam Bercovici-Korber şi sora ei, Sylvia Hoișie-Korber, inventatoarea Polidinului. Cum să nu fie un Seder de neuitat?
Frumos a fost şi în 2017, cu ouă Haminados, ouă vopsite şi ouă încondeiate, căci Paştele ortodox şi Pesach fuseseră în aceeași săptămână:
Pesach 2021 – ouăle i-au plăcut şi nepoţelei mele Isabella:
5 mai 2024. Leia (bebelușul din poza din 2013) îşi ajută verişoara, pe micuţa Alexis, la egg hunt în grădină:
Cu o săptămână înainte avusese loc şi cel din cartier, pentru care „iepuraşul” pregăteşte câte 12 ouă de plastic cu surprize pentru fiecare copilaş (părinţii le aduc din timp, ca să fie împrăştiate apoi în părculeţ). Poza de grup înainte să înceapă „vânătoarea de ouă”. Sunt şi două din nepoţelele mele pe-acolo:
2025: Nepoţelul meu Luca, mare amator de ouă Haminados:
Prepararea ouălor (30-40) după reţeta mamei mele:
Se pune pe fundul oalei un strat grosuţ de coji de ceapă spălate, o linguriţă de boabe de piper, o ceaşcă de zaţ de cafea şi o ceşcuţă de ulei. Se introduc cu grijă ouăle spălate (lăsate înainte să stea la temperatura camerei), se acoperă cu apă, cam două palme deasupra ouălor. Se fierb opt ore la foc mic, urmărindu-se mereu să nu înceteze fierberea. La nevoie se mai adaugă cu grijă apă fierbinte. Ouăle se lasă peste noapte în apa scăzută, iar a doua zi se adaugă apă, reluându-se fierberea încă șapte ore. Se spală şi se servesc calde sau reci.[1]
Acesta este rezultatul. Cu cât sunt mai pătrunse (petele maronii arată uneori pe albuş ca o marmură cu nervuri), sunt mai savuroase. Cele care, eventual, crapă în timpul fierberii sunt şi mai gustoase:
M-aş bucura să vă fi convins să încercaţi reţeta la anul, dacă nu o ştiaţi, şi vă doresc un Pesach cât mai liniştit!
Hag Pesach Sameach!
(Foto credit: Daniela Ştefănescu)
Daniela Ştefănescu
[1] Daita și-a trecut reţeta în blogul ei: https://retetelenoastre.wordpress.com/1915/01/24/oua-haminadus-pentru-paste/
Iată câteva linkuri unde găsiţi reţete pentru ouă haminados:
https://www.jewishfoodsociety.org/recipes/huevos-haminados-overnight-eggs
https://kitchenknot.com/sephardic-jewish-style-eggs-huevos-haminados
https://en.wikipedia.org/wiki/Haminados
30 Comments
Am citit cu multă plăcere articolul despre ouăle cu o poveste atât de frumoasă! Ce ne-am face dacă n-ar exista Daniela, care să ne povestească povești frumoase?! Ceea ce le dă viață e filtrul subiectiv, sensibil, care le personalizează și le adaogă vibrație. Parfumul de nostalgie este un amestec de melancolie bine dispusă și sentimentul stenic, optimist, pe care ni-l transmite: continuitatea valorilor, totuși,.nu se oprește.
O mâncare ni se pare mai gustoasă când știm că este pregătită cu dragoste. Pentru prilejuri de sărbătoare, alegem adesea meniuri mai complicate și costisitoare. Dar această rețetă, aparent simplă și nepretențioasă, introduce un element de lux: timpul. Odată cu povestea ei, dăm timpul înapoi. Lăsăm grijile să aștepte, ca să ne bucurăm de momentele petrecute cu cei dragi. Dincolo de distanțele între continente și de șiragul anilor dintre generații, rămâne o istorie împletită cu dragoste, pe care o moștenim și o ducem mai departe. Mi-a făcut plăcere să citesc articolul acesta.
Mulţumesc pentru cuvintele pline de căldură. M-au emoţionat, şi am fost impresionată şi de ceea ce mi-a scris soţul tău, Mihai Gh., pe email.
Şi câtă dreptate ai: am lăsat un timp grijile să … aştepte, şi m-am cufundat în trecut!
Am savurat aceasta relatare plina de miresme imbietoare a unor mese de Seder memorabile, fiecare cu specificul ei si petrecute întotdeauna in mijlocul familiei apropiate, uneori si a rudelor “de gradul doi” sau a unor prieteni dragi. Dar indiferent de coordonatele geografice unde au avut loc sau varietatea participanților, ceea ce a rămas mereu constant, liantul acestor sărbătoririi de basm, a fost și este întotdeauna platoul cu nelipsitele ouă “haminados.” Este o traditie, care, după câte înțeleg eu din articol, isi are originea in familia mamei si are toate șansele sa fie continuata de generatia tanara, care a preluat ștafeta.
Iti multumesc, draga Daniela, si pentru fotografiile pe care le-ai luat la aceste mese de Seder, care intregesc tabloul acestor momente de neuitat ale familiei tale.
Dragă Marina, mă bucur mult că ţi-a plăcut povestirea mea şi că aceste ouă au stârnit interes. Sigur, ele arată ca nişte atrăgătoare şi gustoase ouă de ciocolată, dar sunt de fapt aşa datorită cepei, piperului şi zaţului de cafea, nicidecum boabelor de cacao, care n-au contribuit la culoare şi, evident, nici la gust.
Şi îmi face plăcere că ai apreciat ceea ce întregeşte pentru mine tabloul de familie: fotografiile pe care le fac generaţiilor următoare. Şi da, sper că vor prelua tradiţia sefardă a ouălor Haminados, obicei care a început să pătrundă în ultimele decenii, se pare, şi printre evreii aşkenazi, cel puţin conform materialelor pe care le-am cercetat pe internet.
Să ai zile minunate de sărbătoare cu familia ta!
Minunat articol, plin de detalii nostalgice, sincere și emoționante.
Mult iubita mea bunică a avut două prietene doamne evreice, vecine în curtea comună de la care primea ciolent, mâncarea tipică, bogată pe care, din păcate, eu nu am gustat-o niciodată. Cât despre ouăle Haminados eu auzisem sub denumirea de ouă evreiești care se fierb îndelungat. Sunt cu atât mai curioasă după lectura de azi!
Vă mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase!
Cât despre ciolent, Andrea a postat două filmuleţe realizate de ea şi probabil voi încerca să fac reţeta care include şi ouăle.
De “ouă evreieşti” am mai auzit şi eu, dar nu cred că ele corespundeau acestei reţete, care le fierbe 7 plus 8 ore.
O atmosferă binevenită, luminoasă, optimistă cum îmi place mie. Noi facem acasă ciolent și ne plac ouăle fierte în felul acesta. Data viitoare încerc și eu rețeta aceasta nouă . Pare foarte atractiv
Mulţumesc pentru apreciere şi mă bucur că doriţi să încercaţi reţeta. După cum am răspuns la comentariul Veronicăi, nu trebuie stat mereu lângă ele în timpul celor 7 plus 8 ore. Am explicat exact cam cât timp trebuie să stăm de “strajă”.
Mi-aş dori să-mi scrieţi la anul dacă le-aţi încercat şi vă asigur că până şi cei mai mofturoşi ai familiei mele le savurează 🙂
Aş mai adăuga că am mâncat ceva de genul ouălor haminados, atunci când am filmat o reţetă de ciulent preparată de un bucătar israelian la restaurantul ritual din Braşov. La noi, în Ardeal, în ciulent se fierbe aşa-numitul “kugli”, dar el a introdus ouă pe care le-a fiert odată cu ciulentul. Iată reţeta filmată:
https://www.youtube.com/watch?v=yu12KWaDjuU
Pentru a înţelege ce este “kugli” iată o reţetă de ciulent preparată acum 26 de ani la cantina evreiască din Cluj, de fapt unul dintre primele mele materiale de televiziune cu tematică evreiască:
https://www.youtube.com/watch?v=FnaYwl1mlEI
Am văzut filmuleţele atât de bine realizate şi mi s-a făcut o poftă să mănânc ciulent! Thanks for sharing!
Huevos Haminados nu am mâncat niciodată , dar Hamin am mâncat de la vecini o pereche ,el venit din Siria și ea din irak. Hamin, o amestecătură de carne, fasole, legume, cartofi, ouă…fiecare după tradiția lui .
Mi-a plăcut că în casa voastră se țin toate sărbătorile după datina fiecăruia.
Apropo, mi-am adus aminte de călătoria noastră la Honolulu, unde am găsit o biserică, care o parte din zi era pentru creștini, iar altă parte din zi se transforma în sinagogă pentru evrei.
Nu pot uita ce încântată am fost. Nu văzusem niciodată așa ceva.Mulțumim pentru rețete ! Nici în Europa, nici în israel.
Da, aşa este, şi vă mulţumesc, că aţi punctat ideea. La noi se ţin diferitele sărbători (de ce nu? avem ocazia să sărbătorim mai mult :-). De fapt, deoarece tatăl meu era creştin ortodox, mama evreică, provenind ea însăşi din mamă sefardă şi tată așkenaz, iar toleranţa religioasă făcea parte din deviza familiei. Iar aici unde stăm acum circa 7 luni pe an, în Virginia, pe coasta de Est, se serbează Paştele catolic/protestant, iar “egg hunt” din cartier va fi sâmbăta aceasta. Apoi va fi şi vânătoarea de ouă din duminica Paştelui ortodox, dar numai în grădina noastră.
Iar astăzi, da, azi casa are încă mireasma ouălor Haminadus pregătite pentru Seder.
La Honolulu m-am nimerit o singură dată de Paştele ortodox şi am fost la biserică şi am aprins lumina etc. Dar ce scrieţi dvs. nu ştiam. Este impresionant, deşi nu îmi imaginez cum avea loc transformarea.
Dacă îmi amintesc bine localul era destinat pentru evrei sâmbăta, restul zilelor era biserică.
Nu se schimba nimic, doar credincioșii se schimbau.
Asta ne-a povestit o femeie care lucra acolo.
Eu sunt convinsă că toleranța religioasă este cel mai mult respectată în căsătoriile mixte.deși această teorie nu este acceptată în Israel.Noi avem în familie câteva căsătorii mixte.În cazul că mama nu este evreică, copilul lor nu e considerat evreu și la rândul lui nu se poate căsători cu un evreu. Rabanutul face foarte multe greutăți până îngăduie ca acel copil să treacă la religia iudaică.
În cazul rudelor mel, a ținut ani de zile această încercare, ca până la urmă să nu fie acceptată. E vorba de o fată, care a făcut armată, a învîțat la universitate în Ierusalim, a învățat vechiul testament pe de rost și a dorit să fie la fel cu ceilalți. Nu a fost posibil.
Destest acest fel de intoleranță. mi se pare primitiv și inuman.
Da, toleranţa religioasă şi respectul reciproc ar trebui să le întâlnim în căsătoriile mixte. Dar, după cum istorisiţi şi dvs., depinde de situaţie. Iar când mama nu este evreică, problema devine mult mai dificilă.
Exemplul pe care-l daţi cu acea fată din familia dvs. este revoltător, dar am citit atâtea cazuri de astfel de intoleranţe de-a dreptul inumane.
Și mie mi se pare revoltător că unii tineri care se simt evrei nu sunt acceptați, mai ales după ce au luptat pentru această țară!
Dragă Eva, avem același Dumnezeu, creștinii și evreii. Nimic mai firesc decât să împărțim lăcașuri de cult deși e extrem de rar și cât de frumos!
Anca, ar fi bine dacă mulți ar gândi așa ca tine.
Și mai problematică este căsătoria între evreu și arab. Întâlnim și asemenea căsătorii . E nevoie de mare curaj, ca să te angajezi la o asemenea căsătorie.
Multă lume a văzut filmul “Ghici cine vine la cină?” cu Spencer Tracy, Sydney Poitier și Katharine Hepburn
care se petrece în anii 1960 în America. O căsătorie între un negru și o tânără de culoare albă . Ambii intelectuali progresiști…și totuși câte probleme sunt.
Fanatismul religios pune stăpânire pe lumea civilizată.
Vedem în zilele noastre de ce e în stare fanatismul de orice fel.
Povestea atât de frumos evocată şi scrisă de către Daniela, m-a impresionat în primul rând prin deschiderea ei, a sincerităţii cu care oferă publicului cititor, atâtea detalii familiale, momente în care îi cunoaştem fiicele, nepoţeii – perluţele, vărul şi până la relaţiile de apropiere prietenească cu surorile Korber z”l.
Acestea toate, alături de nenumăratele poze din vremuri de demult şi până în ultimii ani. Câte amintiri sunt evocate cu atâta suflet!!
Evocările Danielei înfăţişează o lume atât de bogată, atât prin expresia formelor de viaţă pe care le trăieşte alături de cei dragi, dar şi prin firele de legătură care se păstrează în decenii de viaţa comună, chiar la distanţe mari şi întâlniri pentru perioade limitate.
Ouăle haminados sunt doar una dintre formele de legătură tradiţia fiind trecută de la o generaţie la alta.
Despre ovos haminados nu am auzit niciodată, e pentru prima oară că aud această denumire. Ceea ce ştiam este că în mâncarea evreiască (sau poate nu numai) numită ciolent, sau hamin, se pun la fiert îndelungat şi ouă, Acele ouă ies într-adevăr închise la culoare şi probabil amintesc, sau sunt chiar una din variantele acestor haminados.
Mâncarea ciolent, o pregătesc multe familii evreieşti pentru shabat. După ce componentele se aduc la punctul de fierbere, sunt lăsate să fiarbă pentru câteva minute, în ultimă instanţă vasul merge la cuptor unde rămâne peste noapte. Este o formă de gătit lent la temperatură constantă. Se rezolvă şi o problemă pentru oameni religios, care nu au nevoie să aprindă aragazul şi astfel au mâncare caldă de shabat.
În legătură cu ouăle din poveste, pregătite cu atâta grijă, dar mai ales timp învestit, pozele sunt minunate, omogenitatea culorii este excelentă, probabil că şi gustul foarte plăcut, DAR, personal nu aş sta niciodată să supraveghez o oală cu apă şi ouă, pentru atât de multe ore. Nici măcar dacă rezultatul ar fi o prăjitură de ciocolată cu cremă de ciocolată amăruie.
Cu toate astea, simt cum articolul te face participant la procesul tradiţional din familia Danielei, trecut deja la generaţiile următoare, la sfârşitul căruia vei putea degusta “ovos haminados”.
Dragă Veronica, ai scris cu atâta suflet despre textul meu! Ai evidenţiat toate aspectele pe care mi-am dorit eu să le împărtăşesc cititorilor! Îţi mulţumesc!
Iar ouăle despre care scrii tu cred că sunt o variantă a ouălor Haminados, căci în materialele pe care le-am găsit pe net diferitele variante chiar sunt maronii, dar ceva mai deschis decât “ale mele”, probabil nefierbând atâtea ore. Anul acesta, adică ieri, când le-am arătat uneia dintre nepoţele, a exclamat: “Ouă de ciocolată!” Într-adevăr, au ieşit ciocolatii. (Ciocolata amăruie de care pomeneşti :-).
De fapt, nu îmi pierd atâtea ore supraveghiindu-le, căci “stăm de strajă” pe rând, ceea ce înseamnă că aproximativ o dată pe oră trebuie controlat rapid dacă focul nu e prea puternic şi cam o dată la 2-3 ore trebuie completată apa.
Mă bucur că am primit acest articol de Pesah, în aceste zile când lumea pare s-o fi luat razna şi nu se ştie în ce condiţii vor prăznui Sederul mulţi dintre cititorii noştri, aflaţi de câteva săptămâni sub presiunea alarmelor. Articolul evocă, pe marginea unei reţete, istoria sefardă împletită cu cea a unei familii mixte, aduce aproape de noi armonia şi bucuria, surâsul copiilor, normalitatea. Găseşte un element de interferenţă – ouăle fierte îndelung în foi de ceapă – între tradiţia evreiască şi cea creştină şi ne invită să sperăm în vremuri de pace.
Mulţumesc, Andrea, ai sesizat esenţialul. Este ce mi-am dorit în prag de sărbătoare dar într-o lume care a luat-o razna şi nu ştim cum pot serba cei aflaţi mereu sub alarme. Mi-am dorit să aduc şi un subiect care să ne amintească de faptul că s-a trăit şi în normalitate şi nu putem decât să sperăm ca ea să revină.
În afară de faptul că mi-a plăcut foarte mult articolul și că îmi plac Huevos Haminados, pe care de obicei le consum la prieteni cu origini sefarde (evrei turci, greci, bulgari, italieni, marocani), vă informez că poate și eu am din partea tatălui origini sefarde (egiptene) prin străbunicul bunicului meu, care a ajuns care negustor în Transilvania și s-a ashkenizat. În Israel mâncarea se cheamă hamin la sefarzi și la orientali babelici ( irakieni, iranieni, kurzi), iar la noi la ashkenazim ciolent (în Transilvania), ciulnt, chunt, sholet (la Timișoreni), cu ouă doar simplu fierte în ciolent si carne mai grasă și câteodată afumată.
Huevos Haminados sunt indiscutabil cea mai bună parte a haminului.
De ani de zile mă înterbam și întreb în diferite cercuri de colegi și prieteni, de ce ladino (în Israel se mai cheamă și spaniolit) și yidish.
Hag Pesah Sameah!
Pesqua Alegre!
חג פסח שמח!
Felicitări pentru excelentul articol!
Vă mulţumesc, domnule Ezri, că aţi apreciat articolul, dar şi pentru explicaţiile pe care ni le daţi legate de familia dvs. şi de tradiţia legată de aceste ouă. Şi, desigur, pentru că aflu şi eu de cineva care le cunoaşte, le-a savurat şi scrie, citez din dvs.:
“Huevos Haminados sunt indiscutabil cea mai bună parte a haminului.”
Mmmm, abia așteptăm și eu și Luca să ne întoarcem din vacanță si să le degustăm și anul acesta. De data asta nu vom fi de Seder împreună cu Mami(na) – deși coji de ceapă m-am asigurat să procur înainte să plec. La amintirile evocate mai sus aș adăuga-o și pe aceasta – am făcut și eu odată oua Haminados când eram la NY împreună cu Claire mică de un an jumate și cu dor de acasă. Sunt sigură că cel puțin unul din cei trei copii ai mei, probabil Luca, mezinul, va continua și el tradiția – lui plăcându-i cel mai mult. Rețeta scrisă pe blogul meu este transcrisă din caietul de rețete al bunicii mele, Marie-Claire.
Auzisem de ouăle fierte peste noapte în hamin (=ciulent în ebraică), dar cum nu obișnuiesc să fac hamin, nu le-am gustat niciodată. Abia acum am aflat că se pot prepara și fără hamin, aș încerca, dar pentru cine să fac 30-40 de ouă??? Pentru soțul meu și cu mine? Oricum, el nu mănâncă ouă fierte și doar n-o să fierb două zile un singur ou!
Eu nu mai tin minte câte am fiert când le-am făcut doar pentru mine si fetiță de un an jumate, dar sigur nu am făcut 30-40 – se poate scade rețeta la jumate. Ouăle țin o vreme, mai mult decât oua fierte in mod obișnuit, de obicei la frigider si o săptămâna sau zece zile. Noua ne place sa le mâncăm încălzite un pic si împreună cu pasca. Merg încălzite si la microunde sau in apa caldă.
30-40 de ouă sună fantastic, e consumul nostru pe vreo trei luni, inclusiv pentru gătit și copt. Și apoi trebuie să fie un munte de colesterol.
Ca martor tăcut și vechi in minunata și draga familie Stefanescu/Birnberg, pot spune cu mâna pe inimă că am mâncat aceste ouă făcute de mâna bunicii Danielei, apoi pe cele făcute de mama ei și, uneori, când suntem aproape, pe cele ale Danielei. Mănânci ouă de catifea. Nu se compară cu nimic.
Vă spun și eu, cu drag, HAG PESAH SAMEACH!
Dragă Hava, văd că au răspuns şi explicat deja fiica mea Daita şi verişoara mea Nicole, dar voi “justifica” şi eu reţeta pentru 30-40 de ouă.
Întâi şi-ntâi, se poate înjumătăţi totul şi atunci vorbim de circa 15 ouă.
Apoi, noi le facem în această cantitate, pentru că le oferim tuturor celor care îndrăgesc gustul unic şi catifelat, fie ei evrei, fie creştini.
Dacă rămânem în final soţul meu şi cu mine cu 5 ouă de persoană… e mare lucru; iar eu îi dau de obicei şi din “porţia” mea, căci îi plac la nebunie. Deci poate apuc să mănânc 3-4, pentru că eu îmi păstrez cele crăpate (ieri am reuşit să crap 3 din 36 câte am preparat; acestea au gustul şi mai intens, iar albuşul este marmorat, după cum am scris în text). Oricum, intenţia mea a fost să rămână scris şi în limba română despre această tradiţie, care mi se pare interesantă.