Doamna Vlaicu nu era croitoreasă, ci o creatoare de modă pur sânge. Decenii de-a rândul această doamnă deosebită, cu nume de principesă, la care poposeam împreună cu Mama, ne făcea să ne simţim frumoase şi importante. Probele se desfăşurau în odaia micuţă unde trona o maşină de cusut Singer, alături de o masă de călcat cu fierul în priză şi o canapea pe care-şi aşteptau rândul la croit bucăţile de stofă, mătase, catifea sau stambă, întotdeauna în vecinătatea unei cărţi deschise, pe cale de a fi citită în timpul unei scurte sieste. Pe umeraşe aşteptau hainele noastre pregătite pentru „prima sau a doua probă”

Ritualul începea cu primirea caldă şi surâzătoare a amfitrioanei, devenită de mult timp prietenă, şi cu o conversaţie despre subiectele curente din viaţa politică – în cameră mai era şi un televizor în funcţiune – sau cea de zi cu zi. Uneori, în timp ce povesteam de toate cele: familia ei, a noastră, cunoştinţe comune mai vechi sau mai noi, gazda ne aducea câte o farfurioară cu prăjituri făcute în casă sau dovleac copt.

Urma proba propriu-zisă în timpul căreia Doamna Vlaicu îşi etala măiestria de a găsi exact locurile unde trebuia să intervină pentru a da „linia” unui obiect vestimentar. Acolo înfigea, unul câte unul, acele cu gămălie ţinute, invariabil, între buze. În unele locuri mai făcea câte un semn cu creta de croitorie, uimindu-mă cu capacitatea de a reconstitui cu ajutorul lor succesiunea de operaţiuni după care, la proba a doua, forma amorfă se apropia tot mai mult de cea a unei rochii.

Rând pe rând, Mama şi cu mine deveneam protagoniste şi spectatoare ale reprezentaţiei, admiram îndemânarea Doamnei Vlaicu şi flerul ei. Nu o dată mi s-a întâmplat să vin cu un model stabilit pentru rochia de vară sau costumul de gală şi apoi să-mi schimb radical ideea în faţa argumentelor croitoresei experimentate – un adevărat designer – care-mi explica de ce mă dezavantajează modelul pe care mi-l imaginasem pe un manechin înalt şi filiform. În ultimul timp preferam să vin cu materialul şi să i-l întind Doamnei Vlaicu, invitând-o să creeze modelul. Lua în mână cuponul de material, îl desfăşura să-i simtă consistenţa şi apoi mi-l aşeza pe umeri sau la talie, să vadă „cum cade”; îşi mijea ochii, se concentra, după care lua un creion şi desena, pe o foaie de caiet, modelul propus. Niciodată nu dădea greş, iar pantalonii cusuţi de ea, după o concepţie originală, stăteau impecabil. Nu o dată ne-am exprimat regretul că nu se născuse pe alte meleaguri unde să-şi fi validat din plin calităţile de creator de modă.

Doamna Vlaicu ne anunţa prin telefon că-şi terminase munca. De obicei avea la dispoziţie doar câteva zile până la banchetul, călătoria, concediul, simpozionul sau nunta unde doream să apărem în toalete noi. Deseori se întâmpla să trec în goană să-mi iau rochia care mă aştepta pe un umeraş, frustrând-o pe Doamna Vlaicu de bucuria de a o vedea îmbrăcată şi apreciată. În schimb Mama nu pierdea niciodată momentul „paradei de modă”, când amândouă, creatoarea şi beneficiara, se bucurau la vederea veşmintelor noi-nouţe.

Dar cel mai mult şi mai mult îmi plăceau momentele când veneam cu mâna goală, negăsind materialul potrivit pentru un pardesiu sau o pereche de pantaloni de stofă, şi Doamna Vlaicu deschidea dulapul fixat în perete – un fel de peşteră a lui Aladin – şi scotea valuri de stofă ţesută de ea la război, pe vremea când avea casa ei cu grădină (demolată în ultima lună a regimului ceauşist, provocând o durere atroce întregii familii Vlaicu ) sau cupoane de material aduse din America (unde-şi petrecea sezonul rece alături de fiică şi familia ei).

Invariabil din pântecele dulapului fermecat ieşeau la iveală şi eşarfele din mătase naturală, vopsite de mână, în combinaţii de culori din cele mai inspirate. Eşarfe care mă îmbiau şi din care aveam să adun o colecţie întreagă în nuanţele toamnei, ale verii, de mov, albastru sau bej, plăcute la purtat şi mult admirate de cei care mă vedeau cu ele la gât. De altfel, le purtasem fără întrerupere primăvara, toamna şi iarna…până anul trecut în noiembrie, când am pierdut-o pe Mama şi am schimbat eşarfele colorate cu o broboadă în culori cernite. Încă nu ieşisem din doliu când, după o lungă suferinţă, s-a stins din viaţă şi Doamna Vlaicu…

Am condus-o pe ultimul drum în bisericuţa intimă din cartierul Mănăştur, locul unde copilărise şi de care era legată tinereţea trăită în trudă şi lipsuri, dar alături de bărbatul iubit şi de doi copii frumoşi şi inteligenţi. Mi-a povestit adesea – fără a se opri din însăilat sau călcat – despre anii de demult, evocând căsuţa şi grădina din Mănăştur, anii petrecuţi la atelierul Operei Române unde şi-a pus în practică fantezia creatoare, a cunoscut un popor de cântăreţi şi a îndrăgit creaţiile lirice, devenind o spectatoare fidelă a acestora.

De curând, după un an de zile, am vrut să-mi leg la gât o eşarfă autumnală cu nuanţe ruginii, verzui, portocalii şi aurii. Am deschis sertarul unde era locul ei, dar nu am găsit-o…Am răscolit alte sertare şi dulapuri, dar în zadar. Şi nu dispăruse numai ea, ci toate celelalte eşarfe pe tonuri de roşu, albastru, mov şi bej…Ca şi cum crâmpeiele de mătase, iscate din fantezia şi mâinile îndemânatice ale Doamnei Vlaicu, s-ar fi retras într-un colţ tainic, pentru a-şi jeli creatoarea, ascunzându-şi culorile şi respectând răstimpul doliului.