De o vreme încoace prietenul meu nonagenar M – un om generos, entuziast, devotat adevărului şi facerii de bine, care şi-a dovedit tenacitatea în recuperarea memoriei unor oameni de omenie din perioada Holocaustului – s-a dedicat restabilirii adevărului în ceea ce priveşte rolul pe care (nu) l-a jucat Raoul Şorban în acţiunea de salvare a evreilor adeleni. În ciuda sănătăţii sale şubrede, bătrânul meu prieten a întreprins o serie de demersuri susţinute de documente pentru a dovedi Memorialului Yad Vashem de la Ierusalim că Raoul Şorban nu-şi merită locul în rândul Drepţilor între Popoare…Evident, fără sorţi de izbândă.

Am încercat de mai multe ori să-l conving să se lase păgubaş pentru că oricum un va reuşi să-şi ducă acţiunea la bun sfârşit, că e păcat să-şi piardă timpul preţios al senectuţii adresându-se unei instituţii care nu-l ia în seamă (Poţi oare să-i pretinzi să-şi recunoască eventuala eroare?!)

De altfel, nu sunt adepta dărâmării monumentelor şi retragerii înaltelor titluri şi distincţii – chiar dacă aceste acţiuni sunt îndreptăţite – convinsă fiind că creează efectul contrar celui dorit, compătimirea luând locul sentimentului că s-a făcut dreptate.  

“Nu te mai preocupa de Raoul Şorban. Şi ce dacă numele său e înscris pe Aleea Drepţilor? Până la urmă a încercat să ajute evreii, nu i-a denunţat aşa cum făceau alţii” îl sfătuiam eu, însă el o ţinea una şi bună zicând că îşi continuă lupta atâta timp cât este în viaţă, pentru că se numără printre puţinii care ştiu că Raoul Şorban nu a salvat „mii de evrei”. „Dacă ar fi salvat măcar unul, i s-ar fi cuvenit titlul de Drept între Popoare, ştiut fiind că cine salvează un om, salvează o lume. Dar el nu a salvat niciunul” se încăpăţâna bunul meu prieten. De fapt legenda acestui salvator de evrei, înfiripată în anii 1980, amplificată şi diversificată cu sprijinul lui Moshe Weinberger Carmilly şi apoi diseminată în presă, a fost demontată de lucrări temeinice, bazate pe documente şi mărturii (amintesc aici doar volumul Tibori Szabó Zoltán: Frontiera dintre viaţă şi moarte: refugiul şi salvarea evreilor la graniţa româno-maghiară (1940 – 1944), editura Compania 2005). 

Mi se părea o chestiune clarificată de o bună bucată de timp, care nu merită irosirea eforturilor venerabilului meu amic.

El a rămas pe baricade, iar eu nu mi-am mai bătut capul cu problema aceasta până de curând, când citesc în presa clujeană şi nu numai, titluri precum: Salvatorul evreilor din Ardeal, clujeanul Raoul Şorban, a devenit cetăţean de onoare al judeţului. Spicuiesc din cuprinsul unora dintre articole „…în 1944 Raoul Şorban a reuşit să joace un rol major în salvarea a mii de evrei care erau ameninţaţi cu deportarea la Auschwitz.”; „…în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, clujeanul a salvat vieţile a mii de evrei care erau ameninţaţi cu exterminarea, cu riscul periclitării personale, a familiei și a avutului.”

Iată că, deşi textul Hotărârii nr. 215 din 27 septembrie 2012, privind acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al Judeţului Cluj, „Clujean de onoare”, post-mortem, lui Raoul Şorban nu face nicio referire la activitatea de salvare a evreilor ardeleni, povestea bine ticluită şi întreţinută inclusiv pe Wikipedia – mult accesata „sursă” a gazetarilor de duzină continuă să circule şi să dezinformeze în masă.

Nu dorinţa de a reitera neadevărul (dovedit) al epopeii salvării m-a determinat să reflectez în scris asupra evenimentului şi nici intenţia de a dezlega motivul pentru care titlu de cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, conferit lui Raoul Şorban în 1993, a fost dublat – la 1 noiembrie 2012 – prin cel de „cetăţean de onoare al judeţului Cluj”, acordat post-mortem, ci tocmai sintagma post-mortem. Faptul că miile de evrei, cetăţeni ai Clujului, mai exact 16.000 la număr – a căror majoritate covârşitoare a pierit la Auschwitz şi celelalte lagăre ale morţii – nu au încă un memorial, iar strada care ducea spre ghetoul din Fabrica de cărămizi (în ale cărei şoproane au fost înghesuite, înainte de deportare, cele 16.000 de suflete plus încă 2000 aduse din judeţ) şi care temporar purta numele de „Strada Deportaţilor evrei” nu mai poartă de mult acest nume.

Conferirea titlului de cetăţean de onoare post-mortem revigorează minciuna salvării a mii de evrei, în timp ce – prin delictul de uitare – memoria publică a miilor de evrei clujeni pieriţi în Holocaust este ucisă post-mortem.

E drept că sinagoga din Cluj poartă numele de „Templul Martirilor Deportaţi”- în semn de omagiu al puţinilor supravieţuitori faţă de memoria concitadinilor lor ucişi – însă cred că normalitatea (la care făcea trimitere şi discursul rostit de preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, la ceremonia de conferire a titlului de cetăţean de onoare post-mortem) se va stabili definitiv doar atunci când administraţia locală va ridica un monument public în memoria miilor de evrei clujeni pieriţi în Holocaust.