De mulţi, foarte mulţi ani, ne petrecem Crăciunul în mijlocul familiei soţului meu şi întotdeauna ne întoarcem mult mai încărcaţi decât am plecat. Primim daruri şi bunătăţi de tot felul. Ruladele de brânză cu verdeţuri, de carne de pui şi de porc, chifteluţele dolofane şi prăjiturile delicioase preparate de cumnata mea, Reli, au fost ambalate cu grijă în cutiile cu capac şi aşezate în pungi încăpătoare alături de zacusca de fasole boabe, din inepuizabila « rezervă  de pe balcon », însă tava cu merele coapte de Tania o purtăm în braţe, ca pe un trofeu aromat.

Tania e Mama soţului meu. Aş putea s-o numesc « soacră-mea », dar acest cuvânt (onorabil, de altfel) nu se potriveşte defel chipului ei luminat de ochii albaştri de safir, la fel de luminoşi şi de iscoditori ca în anii tinereţii. Vălurile tristeţii, deznădejdii sau resemnării nu s-au aşternut peste privirea ei senină deşi n-a fost deloc răsfăţată de soartă. În martie 1944 – în preajma zilei când ar fi împlinit şaisprezece ani – era nevoită să se refugieze din Cernăuţiul asediat. Şi-a părăsit oraşul natal împreună cu colegii de la Şcoala de Menaj. «Aveam trei rochii, carnetul de elevă şi câteva mii de lei pe care îi câştigasem la  Sindicatul de animale Gheroghe Flondor, unde făceam curierat după orele de clasă» – îmi povesteşte uneori, rememorând refugiul şi momentele importante din viaţă. Îmi place să-i ascult poveştile depănate în graiul cu accent puternic bucovinean, singura moştenire pe care o are din locurile ei natale… De fapt şi astăzi este o refugiată.

Adolescenţa şi-a petrecut-o peregrinând prin satele Olteniei unde era găzduită de văduve de război şi alte familii binevoitoare. Mai târziu s-a învăţat să se ferească de ochii autorităţilor pentru a nu fi repatriată, mai exact deportată în Siberia. (Abia peste un deceniu, după ce se va fi măritat şi căpătat cetăţenia română, avea să se întoarcă la Cernăuţi. Nu şi-a mai revăzut tatăl, deportat în Ural şi decedat curând după eliberarea din gulag, iar pe mama rămasă văduvă şi fără mijloace de subzistenţă a adus-o în România. ).

Tânăra zveltă, cu o claie de păr blond şi ochii albaştri pătrunzători, harnică şi tenace era dăruită cu o îndemânare ieşită din comun şi un simţ al chivernisirii fiecărui bănuţ. Se întreţinea singură lucrând pe la patroni, uneori simultan în mai multe locuri. De la un cofetar armean a învăţat să prepare dulciuri din cele mai felurite, iar de la un meşter cizmar arta de a confecţiona pantofi cu talpă de sfoară, foarte căutaţi în anii de după război.

În ciuda dificultăţilor materiale se străduia să se îmbrace cu bun gust şi eleganţă nu numai pentru «a nu stârni mila celor din preajmă», ci şi pentru că întotdeauna (chiar şi acum) i-au plăcut rochiile frumoase şi blănurile. De altfel, toate hainele îi veneau bine datorită siluetei şi ţinutei graţioase.

Nici atunci când am cunoscut-o eu nu ducea o viaţă lipsită de griji. Mulţumită îndemânării şi talentului deosebit de a potrivi culorile, completa venitul familiei – provenit din munca soţului ei strungar – vânzând chelimuri şi goblenuri cusute cu migală nopţi de-a rândul. Locuinţa plină de tablouri şi mileuri stă mărturie sârguinţei, priceperii şi harului Taniei. Ba mai mult, neavând bani pentru covoare persane, şi-a cusut covoare şi peretare (mult mai frumose şi mai preţioase decât « persanele de fabrică ») pe care le admirau toţi cei care-i treceau pragul.

Inventivitatea şi dragostea de muncă n-au părăsit-o nici la anii bătrâneţii, când şi-a creat faima croind şi cosând cu mâna căciuli de blană ale căror modele le înnoia an de an. Le vindea pe bani puţini, adesea pe datorie, pentru că e şi miloasă din fire. «Eu nu mă simt bine dacă nu muncesc» spune şi acum. Chiar dacă mare parte din pregătirile de sărbători le face cumnata mea, Reli, care i-a moştenit îndemânarea şi hărnicia, Tania pregăteşte întotdeauna friptura, garnitura şi, bineînţeles, merele coapte, după o reţetă proprie. Reţeta merelor mi-o împărtăşeşte de fiecare dată, răspunzând cu răbdare întrebărilor mele privind cantităţile şi tehnologia, după care remarcă zâmbind (pentru că mă cunoaşte cum nu se poate mai bine) : «La ce ai nevoie de reţetă, pentru că îţi coc eu mere umplute, ori de câte ori doreşti!». Aşa este. Niciodată nu am pus în practică instrucţiunile reţetei, dar sper s-o facă cititorii acestui articol, pentru că merele coapte preparate de Tania, mama soţului meu, sunt delicioase !

Ingrediente: 8 – 9 mere coapte, dar tari de mărime mijlocie.

Câte două linguri rase de orez şi una de zahăr tos pentru fiecare măr, 2 linguri de ulei, 10 nuci măcinate, 5 linguri de gem de caise, vişine sau alte fructe, după gust, 3 biscuiţi simpli. (În mijlocul gemului se poate aşeza câte o nucă verde). Un vârf de linguriţă de scorţişoară măcinată.

Mod de preparare: Se scobesc merele şi se umplu cu gemul amestecat cu nucile şi biscuiţii măcinaţi.

Se ia o tavă (de Jena, inox, emailată sau teflonată) de mărime potrivită cu numărul de merelor. Se pune pe foc uleiul, zahărul, orezul şi scorţişoara şi se amestecă până când compoziţia se rumeneşte uşor. Se toarnă apă călduţă peste ele până la jumătatea tăvii şi se lasă să fiarbă pe foc domol, până când orezul se leagă puţin, fără a se îngroşa. Apoi se aşează merele peste compoziţie, se acoperă cu hârtie de copt şi tava se introduce în cuptorul încins, la foc potrivit. Se lasă să se coacă până când orezul absoarbe toată apa şi devine ca un sufleu. Se scoate din cuptor şi se presară cu nuci măcinate. Poftă bună!

Andrea Ghiţă