Cu ani în urmă, în timpul filmărilor pentru reportajul „Bătrâna casă armenească”, am poposit într-una din cele mai vechi case armeneşti din Gherla, locuită o vreme de doctorul Frenkel, un împătimit colecţionar de obiecte populare şi de artă. Pe unul dintre pereţii înţesaţi de tablouri am remarcat o pictură care prezenta o serbare populară din piaţa mare a Gherlei. Gazda noastră, profesoara Anna Tőkés, fiica doctorului Frenkel, ne-a povestit că e vorba de tabloul preferat al tatălui ei şi reprezintă petrecerea de Lăsata Secului sau fărşangul armenilor din Gherla, foarte popular şi îndrăgit. Curând, traducând din maghiară volumul IV al Monografiei oraşului liber regal Gherla (tratând etnografia armenilor maghiari) – opera monumentală a profesorului de liceu Kristóf Szongott, publicată la cumpăna veacurilor XIX şi XX – aveam să găsesc descrierea fărşangului, pe care vă invit s-o citiţi şi dumneavoastră, mai ales că Lăsata Secului şi perioada carnavalului abia s-a încheiat.

Fărşang la Gherla

Odinioară, culmea veseliei avea loc de Lăsata Secului [începutul Paştelui Catolic]. După masa de prânz aproape fiecare gospodar îşi înhăma caii, încărca în căruţă câteva figuri mascate cât mai caraghioase şi ieşea să se întreacă cu celelalte căruţe (vreo 30-40 la număr) care mânau ore în şir în galopul cailor. Lumea se aduna pe străzi şi în pieţe pentru a căsca gura la giumbuşlucurile făcute de mascaţi.

Copiii se distrau privind cum sălta „turca” şi cum aduna creiţarii cu ciocul. Apoi „turca” pleca la altă casă, urmată de lăutarii ţigani, de boul împodobit şi vopsit şi în urmă de tot căruţa cu un butoi gol (în care se turna vinul pe care alaiul nu mai era în stare să-l bea). Copiii care se înghesuiau în jurul „turcii” erau risipiţi de aşa numitul „goţoi”care-i alunga cu o vână de bou. Dacă alaiul ajungea la casa unui măcelar, li se deschidea poarta, erau poftiţi în casă şi omeniţi. Pe înserat toată lumea pleca acasă. Fărşangul se încheia cu o cină bogată.

A doua zi se mergea la biserică „după cenuşă”. Apoi fiecare îşi vedea de treaba lui, de „comerţul cu piei de oaie”. Până la Paşti nu se mai ţineau alte petreceri.

„Turca” de Lăsata Secului

Trei dintre obiceiurile aduse din Asia s-au pierdut încă în veacul trecut. În ţara asta costumaţii nu-şi mai dezvăluie sentimentele în faţa alesei, micuţii nu au voie „să ceară orice” de la tatăl lor. Oamenii se mai costumează, dar nu-şi mai vopsesc feţele. În rest petrecem fărşangul la fel cu fraţii noştri din orient.

Să vorbim despre Lăsata Secului [intrarea în Postul Paştelui Catolic]. Marţi dimineaţa mulţimea de gură cască, slugile fără lucru şi copiii se grăbesc către locul unde se aude sunetul tobei, pentru că acolo este „turca” şi dansează. Nu-i admiră atât costumul pestriţ, cât coarnele, ciocul care clănţăneşte fără oprire şi felul în care ţopăie. În timp ce turca  joacă şi adună creiţarii cu ciocul, „goţoiul” – unul din alaiul turcii, îmbrăcat cu pălărie, cămaşă albă cu mâneci largi, laibăr unguresc şi nădragi largi (cu haine groase dedesubt) – pocneşte neîncetat băşica uscată de porc plină cu boabe de porumb care scoate sunete înfricoşătoare, lovind spatele slugilor şi copiilor pentru a-i îndepărta şi a-i permite „turcii” să danseze cât mai liber. Între timp celelalte ajutoare au turnat în butoi vinul primit de la gazde … Şi abia pot ţine locului boul împodobit pe coarne cu frunze verzi şi panglici. Alaiul se îndreaptă de la o casă la alta: în frunte merg lăutarii, după ei „turca”, cu „goţoiul” lângă ea, apoi boul tras de coarne de doi bărbaţi şi în urmă teleaga cu butoiul, trasă de un cal. Alaiul e însoţit de tot felul de oameni, unii pleacă şi alţii vin în locul lor. Şi aşa trece „turca” de la o casă la alta, de la o uliţă la alta, până se înserează, La prânz se opresc la casa măcelarului care le-a împrumutat boul.

„Turca” nu este obicei armenesc (nici alaiul nu este format din armeni), ci preluat în timpul peregrinărilor probabil din Moldo-Vlahia sau din Turcia) … La Gherla s-a păstrat până în prezent, dar e pe cale de dispariţie…

Acest obicei popular se regăseşte şi în alte locuri, de pildă în România. Iată ce citim într-una dintre lucrările profesorului Gergely Moldován[43] (A moldovánok néprajza [Etnografia moldovenilor], în Erdélyi Muzeum, vol. XVIII, 15 februarie 1901, p.88: „Odinioară acest dans a apărut, probabil, din sentimentul de ură împotriva turcilor. În ziua de Crăciun, unul îşi pune în cap o mască în formă de cerb, se îmbracă într-un fel de sac, numai picioarele i se văd; altul se deghizează în bătrân gârbovit şi aşa formează un alai care trece pe stradă chiuind.

Petrecerea armenească începea marţi după amiaza; gazda înhăma caii, îşi încărca în căruţă fiii şi vecinii … şi ieşea cu pe uliţă. În scurt timp se adunau 30-40 de căruţe. În unele şedeau câte 2-3 mascaţi. Căruţele se înşirau una după alta şi străbăteau toate uliţele. Dacă unora nu le plăcea locul căruţei sau tovarăşii de călătorie, cobora şi se suia în alta. După lăsarea serii toţi se întorceau acasă unde îi aştepta masa pusă, cina durând până la miezul nopţii. Atunci clopotele începeau să bată, musafirii îşi rosteau rugăciunile şi se duceau la culcare.

Dar de când avem cale ferată şi negustorii nu mai ţin cai … şi această petrecere populară nevinovată este pe cale de dispariţie.

(Kristóf Szongott, Szamosújvár Szabad Királyi Város Monográfiája [Monografia Oraşului Liber Regal Gherla], Gherla 1903, tipografia Todórán, pag. 130 – 131) – traducere Andrea Ghiţă