Doina Gecse-Borgovan: La NOI, la BRĂILA

Am crescut într-o lume tare pestriţă, plină de culoare, de limbi şi obiceiuri diferite. Fiecare îşi vorbea limba maternă cu relaxare, cu veselie şi-şi vedea de obiceiuri fără să se gândească că-l ofensează pe celălalt.

 

Bunica avea o plăpumăreasă pe nume Greta. Venea toamna pentru câteva zile, atunci când la noi începeau pregătirile pentru iarnă. Am întâlnit-o pentru prima dată când aveam în jur de 5-6 ani. Ştiu că toată casa a fost întoarsă pe dos şi cuprinsă de agitaţie. În mijlocul sufrageriei tronau munţi de lână albă care trebuiau scărmănaţi.

Cu câteva zile înainte de sosirea Gretei, bunica a răscolit prin toate dulapurile: ştia clar că are undeva o faţă nouă de plapumă, de mătase vişinie. Era dosită bine, înfăşurată în hârtie cerată, şi mirosea puternic a naftalină.

Greta era uscăţivă, măslinie şi avea voce groasă. Vocea mi-a plăcut întotdeauna cel mai mult la ea. Când sosea, parcă se umplea toată casa.

Ritualul începea cu fiertul cafelei în ibricul de alamă, cu dulceaţa de vişine pusă pe farfuriuţe rotunde de sticlă şi cu apa rece, în pahare cu picior fumuriu. Aveam şi eu ceşcuţa mea cu floricele, dar ăsta era un secret pe care mama nu trebuia să-l afle.

Ne aşezam apoi pe covor turceşte şi începea scărmănatul.

Greta fuma mult şi era grecoaică. Îmi plăcea salutul ei şoptit seara la plecare: kalispera!

Grec era şi vecinul, Moş Damian. Fuma ţigări Amiral şi îmi strecura în palmă o monedă de un leu – sau chiar de trei – atunci când fugeam mai iute ca vântul să-i cumpăr un pachet de la colţ.

Grecoaică era şi tanti Carolina, de la care cumpăram borş în fiecare vineri.

Şi mai era Madame Nelepcu, prietena bunicii, care locuia pe celălalt mal al Dunării, la Ghecet. Venea cu şalupa la Brăila şi-mi aducea acadele făcute de turcul Nicoletu. Nu le spunea acadele, ci şecheri. Nicoletu făcea şi o îngheţată grozavă. Era de consistenţa nisipului ud, cu aromă de fistic sau vanilie. N-am mâncat în viaţa mea ceva mai bun.

Erau apoi lipovenii care urcau seara din port şi te îmbiau cu peşte: roşioară, biban, câte un pui de somn căruia îi spuneam moacă.

Lipoveancă era şi bunica prietenei mele. Venea vara de la Mila 23 şi ne învăţa cântecele în rusă: patamu, patamu e şto piloto… (niciodată n-am avut habar ce înseamnă). Ne uitam la ruşi împreună şi ne mai traducea din când în când filmele pentru copii.

Trei case mai încolo locuia Jozsi cu hoarda lui de copii. Dumnezeu ştie cum ajunsese în Bărăgan. Mi-amintesc doar că în prima mea vacanţă de studentă, l-am salutat cu ”Jó napot!”

Săracu Jozsi, mă mir că n-a leşinat de emoţie. A fost aşa de fericit! De atunci aştepta avid fiecare vacanţă a mea, pentru că-i aduceam veşti de la Cluj.

Am crescut într-o lume tare pestriţă, plină de culoare, de limbi şi obiceiuri diferite. Fiecare îşi vorbea limba maternă cu relaxare, cu veselie şi-şi vedea de obiceiuri fără să se gândească că-l ofensează pe celălalt.

Apartenenţa etnică era invocată doar când aveai nevoie de informaţii suplimentare ca să identifici pe cineva: care Alina? Lipoveanca sau evreica?

Nu ne-ar fi trecut niciodată prin cap, nouă majoritarilor, să ne uităm de sus la cei care vorbeau altă limbă sau aveau altă religie.

Nu ni se părea că, fiind mai mulţi, noi, românii, am fi mai buni.

Aşa că în zilele astea de sminteală şi asmuţire şi ură mă simt pierdută, străină în ţara mea. În ziua de azi oamenii nu mai fac plăpumi şi nu mai beau împreună. Stă fiecare în faţa propriului televizor, iar celălalt, care nu e ca el pentru că vorbeşte o altă limbă, îi pare a căpăta trăsături îngrozitoare.

Şi când văd toate astea, tare aş vrea să mai am din nou cinci ani, să ling lingura cu dulceaţă de vişine şi să aştept salutul şoptit al Gretei: kalispera! Pe mâine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *