Anul acesta se împlinesc 165 de ani de la ”primăvara popoarelor europene”, anul revoluţionar 1848. O primăvară politică adevărată, care a deschis calea spre o Europă democratică. Revoluţii bazate pe o ideologie liberală, extinse treptat în toate ţările Europei vestice şi central-estice, ca o reacţie bazată pe principiul politicii de domino. Revoluţii la care au participat şi evrei liberali, luptători atât pentru principiile libertăţii şi democraţiei, cât şi pentru emancipare: aceşti oameni participau la revoluţii atât ca liberali şi democraţi, cât şi ca evrei. Care era situaţia evreilor în Principate în anul 1848?

Anul acesta se împlinesc 165 de ani de la ”primăvara popoarelor europene”, anul revoluţionar 1848. O primăvară politică adevărată, care a deschis calea spre o Europă democratică. Revoluţii bazate pe o ideologie liberală, extinse treptat în toate ţările Europei vestice şi central-estice, ca o reacţie bazată pe principiul politicii de domino. Revoluţii la care au participat şi evrei liberali, luptători atât pentru principiile libertăţii şi democraţiei, cât şi pentru emancipare: aceşti oameni participau la revoluţii atât ca liberali şi democraţi, cât şi ca evrei. Adeseori ei îşi exprimă atât sentimentele lor patriotice pentru ţara în care trăiau, cât şi optimismul în privinţa integrării lor sociale.

Revoluţiile au ajuns până la porţile Europei, izbucnind şi în Principatele Dunărene Moldova şi Ţara Românească. În aceste principate ele erau îndreptate împotriva protectoratului rusesc, dar şi împotriva sistemului social şi politic existent, împotriva corupţiei şi arbitrariului juridic. Ideologia revoluţionară din apus, în special liberalismul francez, influenţase: liderii revoluţionari erau intelectuali de cultură franceză, unii dintre ei cu studii în Franţa.

Care era situaţia evreilor în Principate în anul 1848? Marea lor majoritate erau imigranţi sau generaţia a doua şi a treia de imigranţi. Tratatele de pace ruso-turce de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi Adrianopol (1829) reintroduseseră Principatele Dunărene în circuitul economic european. În cadrul lor se dezvoltă economia de piaţă. Influenţa otomană scade: suzeranităţii otomane i se adaugă protectoratul rusesc. Evrei din Galiţia imigrează în număr mare în Moldova atât ca urmare a schimbării situaţiei economice din acest principat, cât şi ca urmare a schimbărilor economice, politice şi demografice din Imperiul Habsburgic: creşterea populaţiei ca urmare a schimbării alimentaţiei şi a îmbunătăţirii condiţiilor sanitare, dezvoltarea economiei de piaţă, respingerea influenţei Haskalei de către evreii hasidim. Majoritatea evreilor imigranţi din Galiţia în Moldova erau hasidim, deşi printre ei, în mod treptat, apar şi maskili, deşi puţini la număr. ”Haskala forţată” şi recrutarea forţată în armată pentru 25 de ani (”cantoniştii”) în Rusia determină şi o emigrare evreiască mare din această ţară în Moldova în perioada ţarului Nikolai I. În privinţa Ţării Româneşti, situaţia era puţin diferită. Depărtată de Galiţia austriacă şi de Rusia ţaristă, imigrarea evreiască era mult mai mică. Ea provenea din Imperiul Otoman (ca rezultat al răscoalei pazvangiilor) incluzând evrei sefarzi; din Moldova (adeseori o reemigrare a unor evrei aşkenazi imigraţi anterior în acest principat), precum şi din porţiuni vestice ale Imperiului Habsburgic, incluzând evrei influenţaţi de procesul de modernizare. Numărul imigranţilor era mare în Moldova, dar mic în Ţara Românească. Nu deţinem statistici pentru anul 1848. Recensământul de la 1831, făcut pe baza prevederilor Regulamentului Organic, menţiona 38.039 evrei în Moldova (la o populaţie de 883.679 locuitori) şi 3.316 evrei în Ţara Românească (la o populaţie de 1.650.000 locuitori). Mai târziu, în anul 1899, numărul evreilor în România era de 269.915 (la o populaţie de 5.912.920 locuitori). Menţionăm că cifrele nu sunt exacte, precum şi faptul că numărul imigranţilor în perioada 1831-1848 în Moldova era relativ mare, fiind perioada întemeierii unui număr mare de târguri, în cadrul procesului de urbanizare ca urmare a trecerii la economia de piaţă. Din punct de vedere religios, majoritatea evreilor aşkenazi aparţineau curentului hasidic, ceea ce a determinat schimbări asupra organizării vieţii comunitare şi religioase, printre care desfiinţarea hahambaşiei, apariţia unor rabini hasidici şi a unor hahami numiţi de aceşti rabini. Din punct de vedere juridic, unii evrei erau ”raiale”, alţii străini. Mulţi evrei luaseră o supuşenie străină în cadrul jurisdicţiei consulare. Viaţa comunitară şi religioasă era parţial sub forma unor asociaţii de meşteşugari sau negustori, sub forma breslelor: ele întemeiau şi sinagogi. Evreii evitau concurenţa între ei. Impozitul plătit de ”naţia ovreiască” (denumire care nu indica naţionalitatea sau naţiunea, ci apartenenţa comunitară), care luase locul ”breslei ovreieşti” şi ”hahambaşiei” era indirect, pe carne cuşer, la cumpărarea ei – şi era problematic: adeseori, săracii renunţau la consumul cărnii, mulţumindu-se cu legume şi peşte. ”Regulamentul Organic” dăduse evreilor unele drepturi, printre care scutirea de armată şi dreptul copiilor evrei de a frecvanta şcolile publice primare cu condiţia de a se îmbrăca la fel ca şi copiii creştini; totuşi era mai puţin liberal decât legislaţia promulgată în Rusia în privinţa evreilor în timpul ţarului Alexandru I, care nu impunea limite asupra îmbrăcăminţii copiilor evrei în şcolile primare. În nici un caz el nu poate fi văzut ca un început al antisemitismului modern în Principate sub influenţă rusă, ci dimpotrivă, ca un început de modernizare şi europenizare, de detaşare de poziţia evreilor într-o ţară de influenţă otomană. Puţinii ”evrei maskili” existenţi la Iaşi se organizează în anul 1847 şi reuşesc să obţină un ofis domnesc din partea domnitorului Mihail Sturdza, care invita pe evrei să-şi schimbe portul hasidic şi să adopte ”hainele nemţeşti”; totuşi, nu reuşesc să-l determine pe domnitor să impună schimbarea portului evreilor, o aşa-numită ”Haskala impusă” ca în Rusia şi anterior în Imperiul Habsburgic. Problema emancipării evreilor începuse să fie pusă pe tapet alături de cea a integrării şi modernizării lor, unii intelectuali români – atât liberali, cât şi conservatori – susţinând acest lucru alături de unii intelectuali modernizanţi (”maskili”) evrei. Totuşi acest element nu intra încă în preocupările majorităţii evreilor hasidim. În mod paralel, câţiva evrei sefarzi din Bucureşti sunt influenţaţi de ideile ”novatoare” şi pun problema modernizării, parţial sub influenţa romantică a Eteriei greceşti.

Problema participării evreilor la revoluţiile de la 1848 din Moldova şi Ţara Românească a fost cercetată relativ puţin în ultimele decenii. O lucrare specială veche, de Joseph Kaufmann, ”Evreii în Revoluţia din 1848”, apărută în anul 1900, a fost reeditată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România în anul 1999. Deşi include material documentar util, parte pierdut, lucrarea este depăşită din punctul de vedere al interpretărilor şi analizelor istorice, tendinţa autorului fiind apologetică, iar material necunoscut la anul 1900 lipsind. Lucrarea colegului Adrian Niculescu, în limba franceză, ”Aux racines de la democratie en Roumanie: Pruncul Român, premier journal libre roumain – chronique de la revolution valaque” (Cluj: Clusium, 2008) , bazată pe teza lui de doctorat, include numeroase informaţii interesante despre participarea evreiască la revoluţia de la 1848 din Valahia. O analiză generală asupra temei a fost făcută de profesorul Carol Iancu în lucrarea sa ”Evreii din România (1866-1919): de la excludere la emancipare” (ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, Bucureşti: Hasefer, 2009). Documente au fost publicate de regretata academician Cornelia Bodea (”Anul 1848 la români”, 3 volume, Bucureşti, 1998, incluzând şi documente asupra evreilor), precum şi de Lya Benjamin şi Ladislau Gyemant (în volumul III/2 al seriei de ”Izvoare şi mărturii referitoare le evreii din România”, Bucureşti, 1999).

Evreii nu au participat la revoluţia de la 1848 din Moldova. Printre persoanele arestate dupa adunarea de la Hotelul Petersburg din Iaşi au fost şi doi evrei, dar unul dintre ei fusese arestat din greşeală, fiind prezent în mod întâmplător, probabil din curiozitate, iar cel de al doilea era agent al consulului rus, care a transmis informaţii asupra participanţilor. Evident, ambii au fost eliberaţi. Neînţelegerea rolului şi importanţei revoluţiei de către evreii din Moldova poate fi observată şi dintr-o scrisoare a rabinului Aron Moşe Taubes din Iaşi. Întrebat de un evreu din Galiţia dacă să imigreze atunci (în toamna anului 1848) în Moldova sau să mai aştepte, rabinul Taubes i-a răspuns să mai aştepte, deoarece în acel an evreii moldoveni avuseseră două mari necazuri: de Purim, în martie, revoluţia (”rivolutzye”) şi de Tişa BeAv, în august, epidemia de holeră. De fapt, evreii nu erau singurii non-participanţi: un contemporan, Ubicini, scria că ţăranului moldovean, orăşanului moldovean şi evreului, cu toţii obidiţi, nu le pasă dacă vor domni boierii în locul domnitorului Mihail Sturdza. Totuşi nu poate fi trecută cu vederea atitudinea revoluţionarilor români auspra ”problemei evreieşti” în principat. În broşura ”Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, autorul ei, Mihail Kogălniceanu vorbea despre ”emancipaţia graduală a israeliţilor moldoveni…trebuie ca prin măsuri umane şi progresive să se opereze cât mai în grabă fuzia israeliţilor şi prefacerea lor într-o stare de cetăţeni folositori ai statului”. Trebuie să menţionăm că Mihail Kogălniceanu emitea o părere asemănătoare cu cea a lui Dohm în Germania, a contelui de Mirabeau în Franţa şi ulterior a lui Serghey Uvarov şi Pavel Kisselev în Rusia. Diferenţa era în timp, precum şi asupra cadrului în care era făcută afirmaţia. O atitudine favorabilă evreilor a arătat şi Alecu Russo, care a avut şi preocupări asupra Bibliei.

Situaţia în Ţara Românească a fost diferită. Evrei au participat la revoluţie atât că liberali şi progresişti, cât şi ca evrei luptători pentru emancipare. Este cazul bancherului sefard influenţat de ideologia Haskalei, Davicion Bally. Prin relaţiile lui cu vornicul Iancu Manu, el a salvat liderii revoluţiei de la arestare în preziua izbucnirii revoluţiei. Ulterior, el a împrumutat bani revoluţionarilor, bani pe care nu i-a mai primit înapoi, fapt care a determinat falimentul băncii sale. Nu a fost suficient ca el să afirme cuvintele ”Dreptate – Frăţie” ca toţi revoluţionarii. El a devenit prieten cu Constantin A. Rosetti şi a colaborat la ziarul ”Pruncul Român”. Dar într-un articol al lui, Davicion Bally cere emanciparea evreilor în mod direct şi îşi exprimă speranţa că guvernul revoluţionar le-o va acorda, aşa cum promisese. Toţi revoluţionarii sunt fraţi, cetăţeni; el speră că şi evreii vor fi în aceeaşi poziţie de fii ai patriei, ”fraţi israeliţi”. Aceeaşi poziţie o găsim într-un articol publicat în ziarul ”Pruncul Român” de către evreul aşkenaz Bern. Jos. Poppe (sau Popper), care cere ”israeliţilor” din Bucureşti să se alăture revoluţionarilor în calitate de ”fraţi israeliteni”. Nu ştim ce răsunet au avut aceste articole în rândul evreilor bucureşteni, însă ele nu pot fi trecute cu vederea. Trebuie să menţionam şi participarea la revoluţie a bamcherului sefard Hillel Manoach, care a devenit şi membru al Consiliului Municipal din Bucureşti în perioada ”guvernului provizoriu”. Menţionăm că atitudinea revoluţionarilor valahi faţă de evrei a fost chiar mai liberală decât cea a revoluţionarilor moldoveni. Articolul 21 al Proclamaţiei de la Izlaz (citită la Izlaz în ziua de 9 iunie 1848) cerea ”emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă”. Dar trebuie să subliniem că participarea evreilor la revoluţia valahă a avut un caracter individual, nu colectiv. Majoritatea evreilor au rămas însă pasivi la aceste evenimente, fie din neîncredere şi necunoaştere, fie din cauza ideii devotamentului faţă de putere (cu speranţa că situaţia lor civică se va modifica datorită acesteia), fie din izolare, considerând că ei reprezintă altceva, nu o parte a naţiunii române. Totuşi, un conflict a izbucnit şi în interiorul Obştei Evreilor Lehi din Bucureşti, un grup de ”progresişti novatori” silindu-l pe starostele Israel Herş Baraţ să demisioneze (el şi-a reprimit funcţia după înfrângerea revoluţiei). Totuşi, se pune întrebarea dacă a existat o legătură ideologică reală cu ideologia revoluţiei şi cu evenimentele din timpul anului 1848. Ceea ce ştim este că ”maskilul” Iehuda ben Mordechai (doctorul Iuliu) Barasch, aflat la Craiova, nu numai că nu a participat la revoluţie, ci s-a bucurat că la Craiova era linişte, propunând şi prietenilor săi din Cernăuţi să nu participe. Ulterior, el a devenit prieten al lui Barbu Ştirbey, care l-a ajutat să publice cartea ”Minunile Naturei”, atât la Craiova cât şi după ce a ajuns domnitor, iar Barasch s-a mutat la Bucureşti. Totuşi mai târziu, după Unirea Principatelor, Barasch a devenit devotat noii puteri şi a devenit prieten cu Constantin A. Rosetti într-atât, încât l-a desemnat executor testamentar (1863). Orientarea ideologică a mişcării de Haskala este evidentă în acest caz: devotamentul ”maskililor” faţă de putere, iar în cazul schimbărilor de regim – faţă de noua putere.

În cadrul polemicii pentru emancipare din cea de a doua jumătate a secolului al 19-lea au fost prezentaţi ca participanţi la revoluţie pictorii Constantin Daniel Rosenthal şi Barbu Iscovescu. Ei au participat la revoluţie intr-adevăr, ca luptători liberali democraţi şi patrioţi valahi, însă nu ca evrei. Ambii erau convertiţi la creştinismul ortodox. C. D. Rosenthal, pe numele real ”David”, evreu din Budapesta, se convertise mai întâi la creştinismul protestant, apoi – la Paris, sub influenţa lui C. A. Rosetti – la creştinismul ortodox, Rosetti fiindu-i naşul şi el luând numele acestuia. Într-o scrisoare către Rosetti, Rosenthal este critic faţă de familia lui, cerându-i prietenului său să nu povestească despre actul conversiunii, de teamă că familia lui îi va anula ajutorul material. Rosenthal nu a avut nici o legătură directă cu obştea evreiască din Bucureşti, În privinţa lui Barbu Iscovescu, el era fiul unui pictor de icoane şi învăţase în srăinătate să picteze pe cheltuiala Bisericii Ortodoxe şi, in exil la Istanbul, ceruse înmormântarea în cimitirul creştin ortodox din acest oraş. Nici relaţiile lui Iscovescu nu indică vreo legătura cu viaţa evreiască. În orice caz, ei nu au avut vreun amestec direct în legătură cu ideea emancipării ”israeliţilor” în Valahia ca principiu al revoluţiei – în nici un caz mai mult decât ceilalţi revoluţionari. Revendicările susţinute de ei erau democratice, dar nu evreieşti.

Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească nu a avut timpul material necesar să pună în aplicare articolul referitor la ”israeliţi”. Poziţia evreilor a rămas aceeaşi ca înainte de revoluţiei. Istorici au afirmat că a fost vorba despre făgăduieli iluzorii, deşi evreii nu au mai apărut ca o entitate religioasă marginaalizată de la treburile politice ale ţării, teză susţinută de profesorul Carol Iancu. Oricum, putem afirma că este vorba de un început al unei noi perioade istorice, al luptei pentru emancipare.