Evident, nu există un asemenea ghid. Sau cel puţin nu l-am găsit eu nicăieri. Ca să fiu sinceră, nici nu l-am căutat. Îl construim în schimb pe al nostru, de vreo 18 ani. Cu migală, cu răbdare, cu respect. Mai modificăm, mai adăugăm, mai ajustăm, mai eliminăm.
Evident, nu există un asemenea ghid. Sau cel puţin nu l-am găsit eu nicăieri. Ca să fiu sinceră, nici nu l-am căutat. Îl construim în schimb pe al nostru, de vreo 18 ani. Cu migală, cu răbdare, cu respect. Mai modificăm, mai adăugăm, mai ajustăm, mai eliminăm.
Şi suntem amestecaţi tare. Din partea soţului meu, o străbunică născută la Viena, cu sânge cehesc, un bunic secui, mamă româncă. Din partea mea, o jumătate de familie dobrogeană cu ceva sânge bulgăresc şi tătăresc, cealaltă brăileni de cel puţin trei generaţii.
Continui să gătesc regăţeneşte, dar mă dau în vânt după tăieţeii cu varză. Nu-mi reuşesc niciodată, aşa că prefer să-i mănânc în loc să-i fac. Oricum, nimeni nu-i face mai bine ca soacră-mea.
De Crăciun îmi place că familia se strânge în jurul bradului încă din Ajun, cântă colinde şi schimbă cadouri.
Dar îmi lipseşte noapte agitată în care îl aşteptam pe Moş Gerilă, mă trezeam transpirată pe la cinci dimineaţa şi alergam să caut cadourile sub brad.
Îmi place beigli, dar mi-e dor de cozonacii mamei, cu coajă de lămâie şi cacao, aşa de mari şi umflaţi că se revarsă din tăvile de tablă.
Privesc cu circumspecţie sângeretele şi mi-e dor de caltaboşii dobrogeni, făcuţi din compoziţie de sarmale şi copţi la foc lent vreme îndelungată în cuptor.
De pe masa noastră de Crăciun nu lipseşte niciodată borşul de chiftele, şi el dobrogean, pe care îl adoră şi familia mea ardelenească.
Clujenii mei au învăţat ce gust are coliva şi au ştiut să facă diferenţa dintre pomană şi parastas. Păcat că ocaziile în care mâncăm colivă sunt exclusiv triste, altfel aş servi-o pe post de prăjitură.
Şi astăzi, după 21 de ani de locuit la Cluj, rămân uimită de complexitatea prăjiturilor pregătite pentru Crăciun în Ardeal. Şi de numărul lor, deopotrivă. Jerbo, Malakoff, Doboş, Kranz, şi aş putea să nu mă opresc. Le ador pe toate. Evident, n-am curajul să le încerc. Nu încă. Oricum, nu sunt capabilă să le fac aşa de bine ca Omi sau ca Manci Néni.
I-am obişnuit în schimb pe ai mei cu plăcinta cu brânză dulce şi stafide, sau cu dovleac. Iar anu’ ăsta sunt hotărâtă să pun în scenă de revelion plăcinta cu răvaşe pe care o adoram în copilărie.
Am învăţat după ureche colindul unguresc Mennyből az angyal. În primii ani habar n-aveam ce cânt, dar cântam cu râvnă. Acum fiul meu îmi corectează pronunţia cam din din topor şi mă felicită la sfârşit: “Bravo, mami, ţi-a ieşit destul de bine!”
Mă supraveghează atent când stâlcesc o conversaţie cu colegii lui de clasă pregătitoare de la Liceul Apáczai. Mă însoţeşte grijuliu când suntem în Ungaria şi vreau să cumpăr ceva de la un magazin. Stă lângă mine gata să intervină, să-mi şoptească un cuvânt pe care nu-l nimeresc.
El n-are nevoie de ghid, nu se miră şi îi înfrăţeşte fără efort pe Harap-Alb cu Ludas Matyi, şi pe Nică cu micul Barni.
Şi când îi văd siguranţa cu care se mişcă între cele două culturi, ştiu sigur că ghidul nostru e scris bine, că e viu şi autentic, şi toate revizuirile şi adăugirile sunt mereu bine venite.
