Ştiu că a fost stabilită în memoria textilistelor germane care, în urmă cu un veac şi jumătate, la 8 martie 1857, s-au ridicat pentru emanciparea socială şi profesională, pentru dreptul la vot şi şanse egale cu bărbaţii. Înţeleg raţiunea existenţei unei astfel de zile – instituită pentru a atrage atenţia asupra condiţiei femeii şi inegalităţii în drepturi de care suferă în multe părţi ale lumii, chiar şi acum, la începutul mileniului III, dar asta nu mă împiedică să-mi displacă, pentru că aici, pe… plaiurile mioritice, este desprinsă de semnificaţia şi menirea ei iniţială.
8 Martie e ziua în care toată lumea se achită de obligaţiile faţă de educatoare, învăţătoare, profesoare, doctoriţe şi asistente medicale, când se oferă cadouri convenţionale şi kitschoase şi flori stătute care se ofilesc în câteva ore. Femeile fac cinste la serviciu cu sanvişuri, prăjituri şi lichior, iar bărbaţii se pilesc şi se revanşează cu cosmeticale ieftine şi bibelouri de un gust îndoielnic.
Sunt şi firme unde petrecerea de 8 Martie se ţine la restaurant şi colegele proaspăt coafate şi îmbrăcate elegant sunt dansate de colegii galanţi şi chercheliţi. Sindicatul oferă cadouri, după buget. Mai nou cărţile poştale desuete cu „Felicitări de 8 Martie, Ziua Internaţională a Femeii!” au fost înlocuite cu e-carduri.
Până la urmă de ce nu mi-o fi plăcând să primesc cadouri şi flori, şi să fiu sărbătorită de Ziua Femeii ? Pentru că am senzaţia acută a disjungerii formei de conţinut. Deşi visul sufragetelor s-a împlinit şi femeile au drept de vot, egalitatea de şanse e departe de a se fi realizat, cel puţin aici, pe plaiurile mioritice. Şi nu numai din cauza economiei precare, ci şi a educaţiei prin care se inoculează dominaţia masculină în societate. Prea puţine femei acced în funcţii de conducere, iar rata şomajului este mult mai ridicată în rândul femeilor decât al bărbaţilor. Atâta timp cât zi de zi cohorte de femei împovărate de sacoşe se îndreaptă obosite spre schimbul al doilea (sau al treilea) la coada cratiţei şi a măturii, la poalele maldărelor de vase murdare, a munţilor de haine de spălat şi de călcat, lângă bărbaţii beţivi, brutali şi indiferenţi, atâta timp cât drumul multor tinere către un loc de muncă trece prin patul patronului sau al şefului, nu-mi tihneşte defel ziua de 8 Martie.
Dar nu pot să nu observ că există o desţelenire a minţilor, că sunt organizaţii civile care şi-au asumat îmbunătăţirea situaţiei femeilor, că se derulează proiecte pentru ocrotirea femeilor abuzate şi se întreprind studii privind condiţia femeii. Nu pot să nu observ că tot mai multe cupluri tinere îşi împart povara îndeletnicirilor casnice. În speranţa unei lente schimbări de mentalitate, la care pot contribui şi eu, privesc pe geam la femeile vesele şi coafate cu tăvi de prăjituri în braţe şi la bărbaţii – tot mai mulţi – care oferă un fir de floare soţiei sau iubitei, măcar o dată pe an. De 8 Martie. Până la urmă îşi are rost şi această Zi Internaţională a Femeii…chiar dacă mie îmi displace.
(prima versiune a articolului a fost publicată în 2009, în revista electronică Acum www.acum.tv)
