Ca în fiecare an din ultimii 12 ani, am participat şi în 2014 la ceremoniile comemorative care în prima duminică din luna mai marchează momentul eliberării lagărului de la Dachau. Cu acest prilej se depun coroane de flori şi au loc alocuţiuni oficiale solemne în ceea ce acum se numeşte memorialul lagărului de la Dachau. Întreg ceremonialul este marcat de emoţie. Dimineaţa începe cu slujbe religioase la fiecare dintre simbolurile şi bisericile ridicate în incinta lagărului central de la Dachau.
Ca în fiecare an din ultimii 12 ani, am participat şi în 2014 la ceremoniile comemorative care în prima duminică din luna mai marchează momentul eliberării lagărului de la Dachau. Cu acest prilej se depun coroane de flori şi au loc alocuţiuni oficiale solemne în ceea ce acum se numeşte memorialul lagărului de la Dachau.
Întreg ceremonialul este marcat de emoţie. Dimineaţa începe cu slujbe religioase la fiecare dintre simbolurile şi bisericile ridicate în incinta lagărului central de la Dachau. Fiecare merge să asculte slujba şi să se roage. Eu merg la zona rezervată evreilor, dar din respect şi pentru ceilalţi am vizitat aşa cum fac totdeauna, după slujba noastră şi serviciile religioase de la bisericile ortodoxă şi carmelită. Am adăugat şi un apel telefonic dat tatalui meu. Era ziua lui şi am vorbit urandu-i la multi ani sanatoşi, iar el a spus ca nu işi doreşte tradiţionalul tort, ci puţină sănătate. Din 2006 suferea de o cumplită maladie căreia-i supravieţuise cu curajul si tăria de caracter ce l-au animat totdeauna. Tata a implinit pe 4 mai 2014 frumoasa varstă de 85 de ani ! El spunea cu umor că nimeni din familia lui nu a reusit această performanţă : mama tatălui meu fusese gazată in prima zi a sosirii la Birkenau, iar tatăl lui (bunicul meu) murise la 59 de ani, datorită sănătăţii adânc măcinată de munca grea din minele de fier şi sare din perioada deportării naziste.
Am aprins si in acest an lumânări si am ascultat recitarea Kaddishului şi rugăciunii El Male Rahamim. Aşa sunt pomeniţi cei 6.000.000 de evrei ucişi în Holocaustul din cel de al doilea război mondial.
În acest an criza politică din regiune a adăugat ingrijorare cetătenilor europeni şi nu numai, dar cu toate acestea activitaţile ce au marcat 69 de ani de la eliberarea lagărului Dachau s-au desfăsurat sub acelasi semn al respectului pentru cei ce nu mai sunt şi pentru seniorii cei puţini, extrem de puţini, ce ne-au fost alături ca totdeauna. Cu toate acestea, reprezentanţii veteranilor şi ai supravieţuitorilor Holocaustului din timpul celui de al doilea război mondial se intalnesc prin asociaţiile naţionale ce reunesc pe cei care au participat la acele triste evenimente şi pe urmaşii acestora.
Din anul 2002 sunt si eu unul dintre membrii Comitetului Internaţional Dachau (CID). Imi aduc şi acum aminte cu emoţie momentul in care m-am prezentat prima data in acest forum dirijat de reguli democratice. Era la începutul anului 2002. Tata mi-a propus să-mi prezint autobiografia pentru Asociaţia Evreilor din România Victime ale Holocaustului (AERVH) al cărei membru eram de câţiva ani. Asociaţia fusese înfiinţată după anul 1990, de supravieţuitorii Holocaustului din România. Scopul principal era păstrarea vie a memoriei celor care au fost ucişi în Holocaustul din timpul celui de al doilea război mondial. Supravieţuitorii acelor cumplite evenimente, atâţia câţi mai trăiau, erau animaţi de dorinţa comună şi urmaşilor de a se reuni sub deviza morală: « să nu se mai întample niciodată ». Prin întreaga lor activitate de atunci şi până acum, membrii AERVH au contribuit la îmbunătăţirea cadrului legislativ din România, la dobândirea unor drepturi şi poate mai mult decât atât, fiecare membru valid a contribuit prin participarea la seminare şi programe în şcoli, licee, facultăţi şi multe mese rotunde destinate societăţii civile şi mass mediei. Toate eforturile au fost permanent îndreptate în direcţia unei corecte prezentări a evenimentelor istorice ce au precedat şi au constituit Holocaustul. De ce scriem despre acest subiect mai mult în acest an? Pentru că este comemorarea a 70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord, către lagărele de exterminare naziste.
In anul 2002 nu ştiam nimic despre acest CID şi din păcate la acea vreme ştiam prea puţin despre evenimentele groaznice ce le-au marcat copilaria, tatalui meu şi celorlalţi supraviţuitori. Istoria fusese aceeaşi pentru toţi, dar percepţia fiecăruia a fost diferită, aşa cum diferit a fost şi gradul în care fiecare a fost afectat sufleteşte şi trupeşte. În anii celui de al doilea război mondial erau cu toţii tineri evrei cu idealuri asemanatoare tuturor tinerilor şi ceea ce li s-a întamplat i-a afectat pentru tot restul vieţii. EI, seniorii supravieţuitori, egali în suferinţa de atunci, rămân egali în activităţile de păstrare a memoriei asupra acelor evenimente din timpul celui de al doilea război mondial. Chiar daca intelectual si spiritual oamenii nu sunt egali, in fata incercarilor vietii ei raman egali. Suferinta ii face egali, chiar daca modul in care o percep oamenii functie de educatia si experienta personala fac diferenta, totusi SUFERINTA si UMILINTA din timpul acelor evenimente i-a facut sa fie egali – au fost adanc mancati de umilinte, boli, acelasi soi de cartof şi aceeaşi “supa” denumite mancare.
Eram în februarie 2002 şi am început să mă pregătesc! Am studiat fapte, documente, am început să cunosc oameni, iar pe unii să-i cunosc dintr-o nouă perspectivă, aceea de supraviţuitor al Holocaustului. Cel mai important a fost că am început să am primele discuţii adevărate cu tatăl meu, în primul rând cu el! Crescusem într-un mediu protejat de aceste adevăruri, pentru că până la un moment dat aşa crezuse tata că este bine! Crezuse ca este bine să încerce să uite! Avea însă coşmaruri şi Mama era singura care ştia totul din trecutul dureros al tatei … Dar ea ne spunea doar că există ceva trist despre care însă nu vorbim! Îmi amintesc că pe la vârsta de 6 ani eram pe plajă la mare. Noi copii am observat un semn pe piciorul tatei şi am întrebat ce este…..şi ni s-a spus că vom afla mai târziu (voi povesti altă dată istoria acestui semn). Mai întâi eram prea mici să ni se spună, apoi nimeni nu ne-a spus ce însemna « mai târziu »! La şcoală lecţiile de istorie erau scurte şi se trecea peste acest subiect jenant……Ce ştiam eu ? Ştiam vag că avusesem o bunică, mama tatălui meu, care fusese gazată la Birkenau, dar în afara faptului că eu îi port numele nu ştiam mare lucru….. În casa noastră nu se discutase despre ce s-a întamplat « atunci »……
Intorcandu-ne la primavara acestui an, după slujbele religioase au urmat alocuţiunile autorităţilor Landului Bavaria şi asociaţiilor naţionale, dar şi a co-organizatorului CID. Apoi depunerea de coroane pe ceea ce se numeşte « Appel Platz »… Acolo unde se făcea « apelul numeric » ca să se numere riguros câţi mai trăiesc, câţi sunt apţi de muncă şi câţi au murit peste noapte… acum însă coroanele sunt ordonat aranjate şi pentru că de obicei cei ce depun florile nu mai sunt tineri, există reprezentanţi ai tineretului, tineri germani dornici să cunoască supravieţuitorii şi poveştile lor de viaţă si care ajută la depunerea coroanelor. Urmează o masă comună organizată şi servită de tineri voluntari. Acum la aceste întâlniri vin şi copii sau nepoţi ai häftlingilor de odinioară şi amintirea celor ucişi in Holocaust rămâne mereu întipărită în memoria noastră.
Aşa a fost anul acesta la comemorarea celor 69 de ani de la eliberarea lagarului de la Dachau.
