Eva Galambos: O LUMÂNARE pentru BUNICUL MEU

Pe bunicul meu matern, Armin Mittelmann sau Hari, cum îl numeau prietenii, nu l-am cunoscut. Locuia cu familia mamei mele la Târgu Mureş, deşi rădăcinile  lui erau arădene. După ce m-am născut, am fost dusă de două ori acolo, la un an şi la doi ani. Nu-mi aduc aminte de el, o fotografie-bunicul cu cei şase nepoţi, eu cea mai mică în braţele lui – păstrează momentul în care am fost împreună. În primăvara lui 1944 a fost deportat la Auschwitz… .

Pe bunicul meu matern, Armin Mittelmann sau Hari, cum îl numeau prietenii, nu l-am cunoscut. Locuia cu familia mamei mele la Târgu Mureş, deşi rădăcinile  lui erau arădene. După ce m-am născut, am fost dusă de două ori acolo, la un an şi la doi ani. Nu-mi aduc aminte de el, o fotografie-bunicul cu cei şase nepoţi, eu cea mai mică în braţele lui – păstrează momentul în care am fost împreună.. Nu l-am cunoscut deoarece în primăvara lui 1944 a fost deportat la Auschwitz şi, cu certitudine, dus imediat în camera de gazare. Avea peste 70 de ani şi l-au luat de la spital unde fusese internat. N-au ţinut cont că avea o soţie creştină (cea de a doua), deşi în legislaţia din Ungaria exista o prevedere de genul acesta. A murit împreună cu aproximativ 40 de membri ai familiei lărgite – mătuşi, unchi, verişoare, veri, cumnaţi, cumnate. Puţini au supravieţuit. Dintre cei şase nepoţi a murit numai o verişoară. A avut ghinion. Era la liceu la Budapesta, deci practic ar fi putut să scape, dar după instalarea în octombrie 1944 a guvernului Szálasi, deportările s-au reluat, a fost dusă în marş forţat până în Austria şi Germania şi se pare că ar fi murit într-un lagăr, cel puţin vărul mei, fratele ei care a făcut ani de zile investigaţii şi s-a dus pe urmele ei, a ajuns la această concluzie, fără să aibă vreo dovadă palpabilă. Un văr şi o verişoară au supravieţuit lagărelor, un alt văr , având mamă creştină, nu a fost deportat, a fost în schimb într-un detaşament de tineri paramilitari (levente) şi a ajuns până în Austria. Noi doi, fratele meu şi cu mine, locuind la Arad, oraş care rămăsese în România, am supravieţuit. Deşi am fi putut deveni foarte uşor victime…

Bunicul Mittelman cu nepotii Zsuzsa, Tomi, Johanna, Istvan, Adam si cu mine, cea mai mică, Eva

 

În 1940, după cedarea nordului Ardealului Ungariei, bunicul de la Târgu Mureş ne-a scris să ne mutăm acolo. În acel moment, legile antievreieşti din Ungaria erau mult mai blânde decât în România legionară şi cu bani se putea aranja trecerea peste graniţă. Cel care a vrut să meargă a fost tatăl meu arădean şi cea care s-a opus a fost mama mea, cu toată familiala Târgu Mureş. Niciodată n-am aflat ce a determinat-o pe mama să se opună, poate premoniţia sau poate, pur şi simplu comoditatea, se îngrozea la ideea să-şi desfacă o gospodărie pusă la punct de şase ani. Când am întrebat-o, a dat din umeri şi eu nu am insistat. A rămas până azi o enigmă

Bunicii Armin şi Sarolta Mittelman

Deşi decedate de şaptezeci de ani, în mintea mea toate aceste rude trăiau deoarece mama îmi povestea adesea despre ele. De altfel, era un obicei în familie. Şi tatăl meu ne povestea despre rudele din Ungaria de unde se trăgea familia bunicului patern, târziu m-am şi întâlnit cu câteva rude care mai erau în viaţă; cele care s-au aflat la Budapesta au scăpat, cele care trăiau în provincie au fost deportate şi nu s-au mai întors.

Bunica mea paternă era şi ea o mare povestitoare, avea încă nouă fraţi, familia se stabilise de multă vreme la Arad, străbunicii îşi dorm somnul de veci în vechiul cimitir evreiesc din Arad,  recent le-am şi găsit mormântul. Aşa că mie mi se părea că îi ştiu, că-mi sunt aproape. Oricum, eram o persoană cu rădăcini. Cât mai era în viaţă, la „Jahrzeit”-uri mama aprindea lumânări. Mama ei a murit când ea avea 15 ani şi, ţin minte, pe un perete al dulapului de lenjerie era o filă cu zilele aniversare pe nu ştiu câţi ani. Îmi plăcea să mă uit, era o foaie frumos ornată, iar datele erau scrise de mână, cu o caligrafie foarte frumoasă, de invidiat, mai ales că eu nu am reuşit niciodată să scriu frumos. Bănuiesc că, neştiind exact când a murit bunicul la Auschwitz, tot atunci aprindea şi pentru el o lumânare.

Au trecut anii şi nimeni nu a mai continuat tradiţia. Pentru mama, tata şi soţul meu aprindeam câte o lumânare de zilele lor de naştere şi atât. Aş fi putut să-mi amintesc de ziua bunicului deoarece era de 24 decembrie, când în calendarul unguresc se sărbătoreşte Adam şi Eva, (ziua mea şi a fratelui meu) dar nu m-am gândit la asta.

Sandor şi Paula Mittelman, fraţii mamei si  Rózsi şi Dora, surorile bunicului

Dar acum am făcut-o În această lună, în tot Ardealul de nord s-au organizat şi se organizează comemorarea a 70 de ani de la deportarea evreilor. Am ţinut să particip şi eu la câteva. Bineînţeles şi la Târgu Mureş. În ziua comemorării, ceremoniile au început la Sinagogă. După aprinderea celor şase lumânări în memoria celor şase milioane de evrei ucişi, s-a citit lista rudelor moarte ale supravieţuitorilor ce se aflau în Sinagogă. Fiecare dintre cei prezenţi se ducea  şi aprindea o lumânare pentru rudele sale decedare. Stăteam în strană cu verişoara mea, supravieţuitoare a Auschwitzului care aştepta să fie chemată. Înainte de a fi strigată, s-a întors către mine şi a spus: „ Nu vrei şi tu să aprinzi o lumânare?” Şi atunci mi-am dat seama că acea listă, citită în numele ei, este şi a mea, că acolo figurează bunicul, unchii, mătuşile, că, la fel ca ea, şi eu sunt nepoata bunicului meu. Şi pentru prima dată în viaţa mea, am aprins o lumânare în memoria bunicului meu. M-a cuprins o emoţie atât de puternică încât mi-au dat lacrimile. Şi ele m-au însoţit toată ziua, de căte ori mi-am adus aminte, chiar când, la ceremoniile de dezvelire a plăcilor comemorative de la gara Reghin (şi de-acolo au fost deportate rude apropiate) am spus şi eu câteva cuvinte, şi chiar şi acum, când scriu aceste rânduri.

Eu cred că ceea ce mi s-a întâmpat, este o  victorie a memoriei, o victorie împotriva uitării. Şi nu este una personală. Până când vor exista descendenţi, aceşti martiri nu vor fi uitaţi. Nu se va întâmpla ceea ce nazismul şi-a propus să facă – să  şteargă existenţa poporului evreu, din memoria colectivă, aşa cum de-a lungul mileniilor nimeni nu a reuşti, deşi mulţi au încercat. Iar comemorările, oricât de banale ar deveni după părerea unora, sunt instrumente în strădania noastră de a lupta împotriva uitării. Oamenii îşi aduc aminte de cei plecaţi şi, aşa cum mi s-a întîmplat mie, aprind câte o lumânare pentru sufletul lor.

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *