Întrebarea pe care şi-o poate pune oricine e următoarea: de când filozofii, fie ei antici, ne indică nouă medicilor conduita şi felul de a gândi?! În aparenţă, cele două moduri de a înţelege lumea sunt complet diferite, şi ele se întâlnesc exact ca două paralele, adică niciodată. Filozofii sunt cei care teoretizează, care încearcă să încadreze lumea în care trăiesc în nişte reguli generale, aplicabile în orice situaţie şi în orice moment. După umila mea  părere medicul e cel mai pragamatic dintre toţi profesioniştii intelectuali.Noi încercăm să găsim coordonatele necesare pentru a înţelege condiţia fiecărui pacient în parte, şi ne place să ne exprimăm precum că deşi există maladii bine definite, un bolnav nu se aseamănă cu altul

Dacă nu îndrăznim, nu e pentru că lucrurile sunt dificile. Lucrurile sunt dificile tocmai pentru că nu îndrăznim.

Seneca (4 î.H-65)

Întrebarea pe care şi-o poate pune oricine e următoarea: de când filozofii, fie ei antici, ne indică nouă medicilor conduita şi felul de a gândi?!

În aparenţă, cele două moduri de a înţelege lumea sunt complet diferite, şi ele se întâlnesc exact ca două paralele, adică niciodată.

Filozofii sunt cei care teoretizează, care încearcă să încadreze lumea în care trăiesc în nişte reguli generale, aplicabile în orice situaţie şi în orice moment. Ei sunt consideraţi reprezentanţii inteligenţei umane şi în conştiinţa noastră ei se află cu mult deasupra semenilor lor. Dacă n-ar fi aşa, cum s-ar putea explica faptul că noi, muritorii de rând, îi cităm pe cei mai vestiţi dintre ei, ne aplecăm respectuos asupra celor scrise de marii filozofi ai civilizaţiei şi-i considerăm întemeietorii principiilor pe care se bazează logica, etica şi dreptatea, până în ziua de azi?

Dar pe de altă parte, noi medicii suntem la polul opus al gândirii. După umila mea  părere medicul e cel mai pragamatic dintre toţi profesioniştii intelectuali. Noi încercăm să găsim coordonatele necesare pentru a înţelege condiţia fiecărui pacient în parte, şi ne place să ne exprimăm precum că deşi există maladii bine definite, un bolnav nu se aseamănă cu altul, şi că judecata noastră clinică devine corectă şi îndrumătoare doar atunci când reuşim să împletim experienţa bazată pe o multitudine de cazuri cu obligaţia de a decela particularităţile fiecarui pacient aflat în faţa noastră.

Şi cu toate acestea……

Cu toate acestea, citatul de mai sus, aparţinând unuia din cei mai solizi şi geniali filozofi ai antichităţii, conţine un precept pe care noi medicii al trebui să-l cunoaştem, să-l respectăm şi uneori chiar să-l urmăm.

Scriam mai sus că discernământul nostru clinic e o combinaţie între ceeace deja am acumulat şi ceeace e particular fiecărui pacient. Ei bine, activitatea noastră clinică pare a fi, cel puţin în ochii celui ce semnează aceste rânduri, o combinaţie între atitudinea bazată pe fapte dovedite şi un dram de curaj pentru a încerca metode noi, idei noi, conduite noi, atunci când cele vechi şi bine cunoscute nu dau roade.

Pentru că de  fapt particularitatea fiecărui pacient se defineşte fie prin ciudăţenia simptomelor, fie prin modul neaşteptat de reacţie la tratamentul acordat. În aceste situaţii, ce-i rămâne medicului aflat în faţa pericolului iminent al agravării stării celui care i-a cerut ajutorul?!

Ceeace ce-i rămâne medicului e cutezanţa de a încerca ceva nou, ceva care încă nu a dat rezultate clare şi dovedite, ceva care e logic, dar încă nu e recunoscut şi evaluat după toate rigorile ştiinţifice.

Exemplele nu lipsesc. Marea majoritate a tehnicilor chirurgicale apărute în anii 1850-1950 au ca certificat de naştere iniţiativa şi cutezanţa chirurgului şi nicidecum studii efectuate după un protocol bine stabilit şi care au dat rezultate semnificative din punct de vedere statistic. Unele, cum ar fi histerectomia in 1874 si colecistectomia in 1879, şi-au găsit locul în arsenalul chirurgical în condiţii în care supravieţuirea postoperatorie era o excepţie. Azi nimeni nu mai pune sub semnul întrebării necesitatea acestor tehnici.

În urmă cu mai bine de un secol un englez pe nume WA Lane a folosit pentru prima oară metoda tijei metalice centromedulare pentru tratamentul fracturilor oaselor lungi, cu rezultate foarte puţin încurajatoare, întrucât corpii străini erau rejectaţi cu regularitate. Oare azi cineva îşi poate inchipui tratamentul fracturilor fără aceste tije?

Să ne aducem aminte de Freud şi apariţia psihoanalizei ca metodă de tratament bazată, de fapt, pe un singur caz, cel al celebrei Martha Pappenheim, alias Ana O. Nu-mi închipui că în zilele noastre cineva ar avea curajul de a crea un întreg domeniu de tratament bazat pe o singură observaţie clinică.

Şi în sfârşit un exemplu din meseria mea. Primele încercări de a utiliza masca laringiană, un substitut al sondei traheale pentru anestezia generală, au fost efectuate înainte de publicarea primului studiu bazat pe un protocol bine definit şi executat. Azi masca laringiană introdusă de cutezătorul Archibald Brain a devenit parte integrantă din echipamentul obişnuit al medicului anestezist şi ea rezolvă într-un număr mare de cazuri problema intubaţiei traheale dificile.

Îndrăzneala, cutezanţa, iniţiativa, dorinţa de a încerca, stau la baza multora din tratamentele care şi-au câştigat, pe parcurs, un loc sigur în  armentariul cotidian al prcaticii medicale moderne.

Îmi închipui opoziţia multora din cititorii acestor rânduri care vor considera acest tip de încercări nebazate pe fapte dovedite ca fiind contrarii eticii medicale.

Răspunsul meu la acele crtici care încă nu s-au născut e că există cazuri, e drept puţine la număr, în care medicul aflat în faţa neputinţei de a ajuta şi a ameliora are dreptul să iniţieze un act terapeutic care nu are-încă- o bază ştiinţifică.

Seneca nu a fost nici pe departe un tămăduitor, dar filozofia sa (el fiind unul din stâlpii stoicismului) s-a ocupat, printre altele, de efectul vătămător al furiei şi efectele patologice ale acestei stări extreme.

În acelaşi timp el considera suferinţa umană ca pe un fenomen absolut nomal, ce ar avea un rol pozitiv asupra sufletului, prin faptul că-l întăreşte şi-l pregăteşte pentru momente extrem de dificile cum ar fi moartea. În multe din celebrele sale scrisori Seneca se referă la modalităţile de a înfrunta sfârşitul vieţii, abordarea acestui dificil subiect fiind de fapt o combinaţie între cunoaşterea pragmatică a realităţii şi abordarea filozofică a procesului morţii.

Viaţa lui Seneca nu a fost nicidecum o splendidă grădină de trandafiri. El a trăit în preajma împăraţilor romani şi a suferit de pe urma intrigilor de palat, care la un moment dat l-au trimis în surghiun în insula Corsica. Odată întors la Roma a primit sarcina de a se ocupa de educaţia unui tânăr de 12 ani căruia i se promitea un viitor strălucit. Tinerelul se numea Nero şi se povesteşte că primii săi ani ca împărat au fost incununaţi de decizii înţelepte, tocmai pentru că se afla sub influenţa lui Seneca.

Ulterior dereglarea mintală a  împăratului s-a însoţit şi de înrăutăţirea condiţiilor de trai ale lui Seneca la curtea imperială. El a devenit victima unor cumplite zvonuri şi comploturi, care în final l-au dus spre suprema decizie de sinucidere.

Sinuciderea e un act controversat, în care mulţi găsesc o bună doză de pierdere, cel puţin temporară, a facultăţilor mintale, dar alţii văd în această tragică decizie o dovadă de curaj împins la extrem.

Oricum am privi acest act disperat, luarea deciziei de a-şi pune capăt vieţii întăreşte pe deplin semnificaţia citatului de mai sus. Seneca a văzut în moarte un fenomen perfect natural şi hotărîrea sa de a-şi decide momentul morţii poate fi întrepretată ca o perfectă, deşi tragică, împlinire a gândirii sale fiolozofice, după care un lucru e greu de realizat până în momentul când găsim curajul de a-l duce până la capăt.

Întrebarea care se impune e gradul de veridicitate al enunţului lui Tacit, care defineşte momentul sinuciderii lui Seneca, ca apărând în cea mai înfloritoare perioadă a vieţii acestuia, în glorie, bogăţie şi putere.

Personal nu am un răspuns la această  întrebare, dar psihiatrii din jurul nostru ne-ar putea lumina minţile şi explica dacă curajoasa decizie de sinucidere poate apare într-un moment de apogeu în viaţa unei fiinţe umane.

(articol publicat în revista Viaţa medicală)