La ieşirea din Birkenau m-a surprins priveliştea unui frumos lan de grâu înconjurat de copaci mari şi verzi. Ştiam că o parte din cenuşa din crematorii a fost aruncată pe terenurile din jurul lagărului, dar nu am mai vrut să-mi pun alte întrebări. Se apropia o furtună şi ne-am grăbit să ajungem la maşină. O ploaie torenţială ne-a mai ţinut 10-15 minute în maşină după care am plecat la drum ştiind cu siguranţă că această vizită a fost extrem de importantă şi mi-a concretizat imaginile pe care mi le conturasem în minte şi suflet din fragedă copilărie când auzeam părinţii şi adulţii vorbind în şoaptă despre Auschwitz. Nu cred că voi mai merge înapoi, dar pentru mine a fost extrem de important să fiu acolo şi să văd totul cu ochii mei…

Anul acesta în luna mai am participat la evenimentele din Cluj legate de aniversarea a 70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord.  Inaugurarea Monumentului Martirilor Deportaţilor Evrei la Cluj, a plăcii memoriale din gară, serviciul memorial de la sinagogă şi participarea în simpozionul organizat cu această ocazie m-au determinat ca în sfârşit să fac o călătorie în Polonia cu scopul de a merge la Auschwitz ca să văd cu ochii mei locul unde a fost chinuită şi exterminată o mare parte a familiei mele.  La sfârşitul lui iulie în timp ce eram în vacanţă în Europa am închiriat o maşină şi am făcut un ocol din Praga la Oswiecim (numele polonez al localităţii).

Toată suprafaţa fostului lagăr de concentrare a fost transformată în muzeu, vizita fiind făcută cu un ghid al muzeului. Intrarea sub lozinca de cumplita amintire “Arbeit Macht Frei”  ne-a dus direct în ceea ce se numea Auschwitz I, cea mai veche parte a lagărului. Ghidul polonez care vorbea engleza impecabil ne-a însoţit pe toată durata vizitei de 5 ore.

Spre surprinderea mea condiţiile de cazare şi igienă care ne-au fost prezentate în Auschwitz I nu erau mizerabile cum mi le-am închipuit. Într-un fel îmi aduceau aminte de cazarma din Zalău unde am făcut armata în 1973 după terminarea facultăţii. Bineînţeles diferitele exponate ale muzeului constituiau mărturii cutremurătoare despre ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz între 1940-1945, dar cu acest fel de exponante eram destul de familiarizat de la vizitele făcute la Muzeul Holocaustului din Washington, Yad Vashem şi alte muzee. Nedumerirea mi-a fost spulberată atunci când autobuzul muzeului ne-a dus trei kilometri până la intrarea de la Auschwitz II – Birkenau.

La Birkenau, evocându-mi antecesorii

Acolo mi-am dat seama imediat că bunicii mei, toţi patru, împreună cu multe mătuşi cu verişori în braţe nu au apucat să vadă niciodată lozinca “Arbeit Macht Frei”. Transporturile din Transilvania intrau direct pe rampa din Birkenau de unde cei care  nu erau selectaţi pentru muncă erau trimişi direct la camerele de gazare. Birkenau este locul unde s-au săvârşit ororile cele mai cumplite.

Birkenau, drumul spre crematoriu

Ghidul ne-a arătat ceea ce, probabil, a fost ultimul drum al rudelor mele. Un drum prăfuit, încadrat pe ambele părţi de stâlpi electrici cu sârmă ghimpată. Mi s-a pus un nod în gât şi mi-au dat lacrimile. Nu mi-am cunoscut bunicii decât  din poze şi cu ochii minţii parcă îi vedeam pe acest drum. Venisem pregătit să spun un “Kadish” pentru ei, o rugăciune evreiască pentru cei decedaţi, dar nu am reuşit. Emoţia a fost prea cutremurătoare. Restul vizitei prin Birkenau a fost la fel de copleşitoare. Condiţiile de cazare şi igienă în barăci erau macabre. Mama mea a fost doar la început acolo şi pe urmă a fost transferată la un centru de muncă. La fel mama soţiei mele a fost tatuată şi a îndurat greutăţi şi umilinţe uriaşe atât la Birkenau, cât şi la Bergen-Belsen unde a fost transferată mai târziu. Imensitatea lagărului m-a surprins. Cât vedeai cu ochii erau barăci sau urmele barăcilor care au fost demolate. Între barăci era multă iarbă verde dar ni s-a explicat că în timp ce Birkenau funcţiona era mult mai puţină iarbă din cauza mulţimii de oameni care populau lagărul. Camerele de gazare, cu o singură excepţie, au fost aruncate în aer, dar ruinele au fost păstrate. Între ruine sute de lumânări puse de vizitatori. Între ruinele crematoriului II şi III se află un monument ridicat în 1967.

Placa memorială în limba română

Plăci în multe limbi, inclusiv română şi maghiară, sunt dedicate martirilor. Am intrat şi într-o cameră de gazare şi un crematoriu, ceea ce ne-a fost prea greu să îndurăm. Am ieşit repede şi am hotărât să facem pe jos cei 3-4 kilometri de la Birkenau înapoi la Auschwitz I unde parcasem maşina.

La ieşirea din Birkenau m-a surprins priveliştea unui frumos lan de grâu înconjurat de copaci mari şi verzi. Ştiam că o parte din cenuşa din crematorii a fost aruncată pe terenurile din jurul lagărului, dar nu am mai vrut să-mi pun alte întrebări.

Se apropia o furtună şi ne-am grăbit să ajungem la maşină. O ploaie torenţială ne-a mai ţinut 10-15 minute în maşină după care am plecat la drum ştiind cu siguranţă că această vizită a fost extrem de importantă şi mi-a concretizat imaginile pe care mi le conturasem în minte şi suflet din fragedă copilărie când auzeam părinţii şi adulţii vorbind în şoaptă despre Auschwitz. Nu cred că voi mai merge înapoi, o asemenea vizită e suficientă o dată, dar cred că pentru mine a fost extrem de important să fiu acolo şi să văd cu ochii mei locul unde s-a comis această atrocitate.

Unii din prietenii mei se jură că nu vor merge niciodată într-un asemenea loc, dar eu, ca descendent al supravieţuitorilor Holocaustului, am simţit nevoia de a vizita muzeul Auschwitz şi le recomand celor care încă nu au fost să facă o vizită, este o experienţă unică.

E important să nu se uite ce s-a întâmplat în anii războiului din cauza urii rasiale şi intoleranţei religioase. Se pare că lumea începe să aibă amnezie şi în Europa demonstraţiile anti-israeliene care sunt implicit anti evreieşti au început să ia amploare, mai ales în urma evenimentelor din Gaza. Strigăte de genul “evreii la gazare” au început să se ivească şi prin Germania. M-am bucurat să o aud pe Angela Merkel într-un discurs în care îşi arată, fără echivoc,  suportul pentru comunitatea evreiască din Germania pe care ea o consideră parte din societatea şi cultura germană de multe secole.

Mein Kampf expus la Biblioteca din Boca Raton, Florida

Au trecut câteva luni de la vizita mea la Auschwitz şi am fost zilele trecute la biblioteca locală din Boca Raton, Florida, cu nepoţii mei ca să participăm la un club de şah şi să mai luăm nişte cărţi noi de citit. Spre surprinderea mea, pe o masă pusă la loc de cinste în mijlocul bibliotecii văd o carte cu o poză mare a lui Hitler. Credeam că poate e o carte de istorie care discută răul produs de Hitler şi regimul nazist. M-am apropiat şi am văzut că este “Mein Kampf”, lucrare care a pus bazele mişcării naziste şi al cărei rezultat l-am văzut la Auschwitz. M-am uitat prin ea şi era intr-adevăr cartea veninoasă a lui Hitler. Ce caută această carte expusă în mijlocul bibliotecii? Răspunsul a fost că suntem în “săptămâna cărţilor interzise” şi cartea lui Hitler era înconjurată de alte cărţi care au fost interzise cândva. Printre alţi autori se numărau George Orwell, Toni Morrison, D.H.Lawrence, Henry Miller. Gestului bibliotecii, bazat pe principiul american al libertăţii de cuvânt este că libertatea de exprimare trebuie să fie absolută, iar cenzura nu are loc intr-o societate liberă. Aşa o fi, am înghiţit în sec şi mi-am zis, “uite care e preţul libertăţii, să-l văd pe Hitler pe coperta lui “Mein Kampf” când merg la bibliotecă cu nepoţii”. Eu sunt împotriva cenzurii de orice fel, dar cred că măcar din bun simţ această carte nu ar trebui expusă în mod public. Cei care vor să o citească pot să o găsească pe rafturile bibliotecii, nu e nevoie să i se facă reclamă. Nepoţii sunt încă prea tineri pentru discuţii despre Hitler şi Auschwitz, dar cu siguranţă vor afla la timpul potrivit ce s-a întâmplat la Auschwitz şi cine au fost vinovaţii.

(fotografii de Mike Klein)