Votul universal a fost una din revendicările esențiale ale perioadei care am putea-o defini drept zorii democrației. Acum, după peste 200 de ani de la prima aplicare al acestui exercițiu (în anul 1792 în Franța Revoluționară, au avut loc primele alegeri în care au votat toți cetățenii de sex masculine, evident…:) ne dăm seama că entuziasmul cu care votul universal a fost așteptat și întâmpinat a fost ca o reverență făcută unei iluzii. Performanțele datorate sufragiului devenit cu adevărat universal cu contribuția zgomotoasă a ”sufragetelor” au fost mai degrabă contraperformanțe…

Suntem aici în România în plină campanie de alegeri prezidențiale, după cum se știe. Întreaga opinie publică, toate mediile de comunicare, toate intersecțiile și aproape toți stâlpii sunt dedicați (dedicate:) acestui ”fatal” eveniment, care se întâmplă odată la 4-5 ani, după cum prevede Constituția prea ades schimbătoare. Se încearcă tot felul de” jonglerii”, mai mult sau mai puțin juridice, ca să se prelungească mandatele sau să se asigure prin alte tertipuri să fie realeși aceiași care au fost sau măcar prepușii sau confidenții lor, doar, doar să se facă ”schimbări esențiale” fără să se modifice nimic. Și această adevărată ”boală” a păstrării puterii, se propagă până și în organizații aparent inocente sau fără ”miză” (tot aparent:)

Despre vot (în general:)

Votul universal a fost una din revendicările esențiale ale perioadei care am putea-o defini drept zorii democrației. Acum, după peste 200 de ani de la prima aplicare al acestui exercițiu (în anul 1792 în Franța Revoluționară, au avut loc primele alegeri în care au votat toți cetățenii de sex masculine, evident…:) ne dăm seama că entuziasmul cu care votul universal a fost așteptat și întâmpinat a fost ca o reverență făcută unei iluzii. Performanțele datorate sufragiului devenit cu adevărat universal cu contribuția zgomotoasă a ”sufragetelor” au fost mai degrabă contraperformanțe, mai cu seamă în țări (precum şi România) în care educația și responsabilitatea civică au rămas deziderate greu de îndeplinit. Ar trebui un fel de ”procedură democratică” prin care întâi să fie ”aleși” alegătorii! În această beznă a criteriilor care ar putea  să departajeze competitorii și să-i califice pe aceia care ar corespunde cu cea mai mare probabilitate poziției pe care o țintesc, ar fi bine venită selecția celor care au dreptul sa propună candidații. Căci am impresia că nu alegerea propriu zisă, adică votul universal, reprezintă cel mai grav afront adus calității aleșilor, ci selecția prealabilă a celor care intră în competiție. Ar trebui să se impună un ”portret robot” al potențialilor candidați pentru anumite funcții (experiență,vârstă,educație, caracter, stare de sănătate fizică și psihică).

Despre vot (la Premiul Nobel 🙂

Înainte de a se începe oficial cursa electorală din România, în impozanta sală a Primăriei din Stockholm s-a încheiat o altfel de alegere, în urma căreia a fost atribuit premiul Nobel pentru literatură lui Patrick Modiano, un scriitor-romancier din Franța cu nume de rezonanță italiană, nu foarte cunoscut, deși în 1978 obţinuse un premiu Goncourt, care nu e ”de colea”. Modiano a debutat ca romancier in 1968 cu ”La Place de l’étoile” publicat la Gallimard, o poveste adevărată al cărui ”erou” principal este tatăl autorului, Albert, un evreu sefard originar din Salonic  care a refuzat să poarte steaua galbenă în timpul ocupației naziste, la Paris, și a reușit să se ”strecoare” printre SS-iști, făcând cu ei afaceri pe ”piața neagră”. Comportamentul moralmente discutabil al propriului său tată a afectat nu doar opera scriitorului, ci și relațiile sale de familie, culminând cu ruperea relațiilor dintre fiu și tată.

Patrick Mondiano

Patrick Modiano a devenit cel de al 14-lea laureat evreu al premiului Nobel la literatură, scor nu prea impresionant față de numărul mult mai mare al laureaților evrei în alte domenii în care se atribuie onorantul premiu, precum medicina (55), fizica (46) sau economia (22). Subiectul a creat numeroase  comentarii, unele admirative, altele… dimpotrivă. Cum se poate explica numărul ”excesiv” al evreilor laureați ai premiului Nobel, raportat la procentul  insignifiant al populației evreiești în lume? Nu cumva se fac aici matrapazlâcuri? Nu cumva alegerea laureaților este influențată  de ”marea finanță” și ”oculta iudeo-masonică” 🙂 ? Este poate convingătoare procedura de selectare a candidaților la premiul Nobel pentru literatură care se atribuie anual de către Academia Regală a Suediei unui singur laureat. (în literatură nu se practică ”munca” în echipă:) Recomandările pentru candidaturi sunt cerute de Academia Suedeză de la Academii de nivel comparabil, de la președinții uniunilor de scriitori, de la profesori de specialitate din universitățile cu notorietate recunoscută, de la alți laureați ai premiului Nobel pentru literatură, cu un an înainte de momentul decernării premiilor. Astfel există suficient timp pentru ca cele 6-700 de candidaturi, însoțite de recomandări temeinice, să fie selecționate pe criterii riguroase de comitete și subcomitete, până când Comitetul Nobel pentru literatură alege (prin vot majoritar) laureatul dintre finaliștii preselectați. Se premiază Omul și Opera. Ceea ce este și ceea ce a creat. Lunga și pretențioasă procedură de alegere a unui laureat este extrem de discretă. Nu este public niciunul din numele candidaților, din nici o etapă, în afară de cel al laureatului. Evident, în ciuda regulilor care impun secretul, se mai strecoară vești pe căi care în lumea informațiilor se cheamă în mod curent și neutru ”surse”. Astfel nu mai e pentru nimeni un secret că printre candidații  români la premiul pentru literatură 2014 se aflau și numele lui Mircea Cărtărescu, Nicolae Breban, Varujan  Vosganian și ”at last, but not least” a lui Norman Manea, acreditat cu cele mai multe șanse, având avantajul că în ultimii 30 de ani a scris în limba engleză și a devenit astfel mai accesibil cititorilor (și criticilor) din lumea largă.

La ” talk show” cu un candidat

Am avut prilejul să-l cunosc pe Norman Manea la Braşov cu ocazia lansării în orașul din inima României (și a mea:), a cărții sale ”Plicuri și portrete” o remarcabilă mărturie despre numeroasele intersecții de traiectorii și întâlniri cu personalități ale contemporaneității. E firesc că, descoperind identități comune (vârstă, formație inginerească,evreitate) am încercat un sentiment de afinitate, pe lângă admirația pentru modestia și ingenuitatea care însoțesc talentul și profunzimea lui de scriitor celebru. L-am revăzut recent, pe o înregistrare video, de la încheierea  Serilor FILIT (Festivalul Internațional al Literaturii) care a avut loc la Iași în ziua de 5 octombrie, unde  Norman Manea a participat împreună cu  poetul și criticul american Ed Hirsch la un …”talk show”  moderat cu mare inteligență și sensibilitate de doamna Carmen Mușat. De fapt  cu toată considerația pentru statura intelectuală și notorietatea lui Edward Hirsch, seara s-a metamorfozat într-o ”prelegere” Norman Manea, despre cultură, despre probitatea intelectuală, despre marea lui dragoste și principala avuție – limba română – despre exil și, poate mai cu seamă, despre…evreitate.

Norman Manea in dialog cu Carmen Musat si Ed Hirsch

Se întreba Norman Manea reluând o cinică dar chinuitoare întrebare freudiană ”Ce rămâne  dintr-un evreu care nu este religios, nu este naționalist (sionist:) și nu cunoaște limba ebraică, limba bibliei?” Această întrebare  dureroasă, dar des ignorată, este de stringentă actualitate îndeosebi pentru diaspora evreiască. Norman Manea și Ed Hirsch (și el un american evreu) au purtat o discuție interesantă și de ținută, în fața publicului român care a umplut la refuz splendida sală nou refăcută a Teatrului Național din Iași. Reținând câteva din ideile majore puse în această dezbatere colocvială dar sinceră, în ciuda sensibilității subiectului, voi încerca să continui șirul acestor gânduri. Deci ce se  poate păstra din identitatea evreiască dacă pilonii ei esențiali se surpă ? Cum de-altfel se întâmplă în mod concret în realitatea pe care o trăim! Nu doar în România, ci aproape în toate țările europene în care mai trăiesc fragmentați probabil în jur de 1,5 milioane de persoane, din care unii se consideră, iar alții  sunt considerați: evrei. Dincolo de răspunsurile zeflemiste de tipul: ”mâncarea și umorul evreiesc” sau sumbre cum ar fi ”amintirea holocaustului” există trăsături fundamentale care pot caracteriza specificul evreității.

Puțină ”religie” pentru nereligioși

Pornind de la succesiunea narativului biblic, prima personalitate din șirul părinților fondatori ai iudaismului a fost Avram devenit ulterior Abraham (având semnificația de  ”tată al unui popor mare” ) a cărui  faptă inițiatică esențială a fost distrugerea idolilor cărora s-a închinat părintele său Terah. Refuzul idolatriei a rămas una din coordonatele fundamentale ale evreității, valabilă și în zilele noastre, considerat chiar în sens mai larg, cum ar fi refuzul de a accepta cultul personalității, a autocrației, a dictaturii persoanelor sau ideilor. Din păcate, chiar în unele comunități evreiești (și nu trebuie să mergem prea departe ca să identificăm exemple:) se mai regăsesc tendințe contrare acestei trăsături definitorii.

Sacrificiul lui Isaac, Caravaggio

Doar în al doilea act al dramei avraamitice, a apărut pregnant credința nestrămutată în Dumnezeu. În Dumnezeul unic Atotputernic, Atotștiutor și Drept, cu care la începutul revelației sale Avram a avut o învoială clară, că acceptă să i se supună în schimbul țării pe care Dumnezeu i-a dat-o lui și urmașilor lui. Neavând însă urmași, deși depășise de mult vârsta potrivită, printr-o minune (pe vremea aceea) a fost dăruit cu un fiu, Isac, pe care același dăruitor Atotputernic l-a cerut lui Avram să-i-L sacrifice. Imensitatea sacrificiului pe care Avram a fost gata să-l ofere – dar până la urmă însăși generozitatea Divină, l-a împiedicat s-o facă – a devenit măsura credinței și devoțiunii fără margini. Această încercare la care Abraham a fost supus este descrisă în Tora și constituie piatra unghiulară a monoteismului evreiesc. Este amintit și faptul că Isac a avut un frate vitreg, pe Ismail, de la frumoasa concubină a lui Avram, Hagar, gonită în pustiu de gelozia Sarei (soția lui legitimă:), și care a supraviețuit miraculos cu copil cu tot, desigur doar cu ajutor Divin.

Cu circa aproape trei milenii după ”Sacrificiul lui Isac ” descris în Biblie, o altă carte fundamentală al unei noi religii – Coranul – rescrie  episodul, vorbind despre soarta lui Ismail părăsit  în pustiu împreună cu Hagar. Abraham (Ibrahim în rostirea coranică) se întoarce în pustiu chinuit de remușcarea părăsirii unicului său fiu Ismail (Isac încă nu era născut, Sara abia primise divina veste că a rămas însărcinată:). O fântână țâșnește în locul refugiului lui Hagar și în jurul acestei fântâni Ibrahim (Abraham) construiește un monument are avea să devină locul de întâlnire al celor care cred în ”acel” (sau același?) unic  Dumnezeu. Monumentul va purta numele de Kaaba și locul avea să devină Mecca.

Atotputernicul Unic avea să-i ceară lui Abraham (după cum știm din Tora) sacrificarea sigurului fiu,  Ismail, care tocmai împlinise vârsta de 13 ani. Dar fiind deja adult, Ibrahim trebuia să-l consulte și pe el dacă acceptă să fie jertfit. Ismail și-a dovedit alături de Ibrahim maturitatea și puterea credinței sale rostind Insha’Allah (Facă-se voia lui Dumnezeu-Allah). Ca și în narativul evreiesc, jertfa umană nu a fost acceptată, apărând miraculos, un berbecuț în locul copilului la momentul” suprem”.

”Sacrificiul lui Ismail” a devenit marea sărbătoare a Islamului, dovada magnifică a puterii credinței în Allah, unicul (și sperăm de atunci) același Dumnezeu. Anul acesta, în 2014, sărbătoarea de ” Id al-Adha” a fost conform calendarului islamic în ziua de 4 octombrie, Ziua Ispășirii (Yom Kipur) la evrei. Unii petreceau voioși și gălăgioși, alții posteau și se reculegeau în tăcere. Uneori vecinătățile în loc să aducă apropierea oamenilor, pot duce la profunde adversități datorate necunoașterii și intoleranței.

Dacă Abraham a fost părintele primar care a lăsat moștenire poporului său refuzul idolatriei, monoteismul scrupulos și Țara disputată și astăzi – ca, de altfel, însuși Abraham – Moise  a fost cel mai mare profet și primul, dar nici azi întrecutul, legiuitor. Deși în modestia lui, pe care ar trebui să-l râvnească liderii mici și mari ai prezentului, și-a declinat titlul de autor al celor zece legi pe care se sprijină și astăzi ”Constituția Ipotetică” a societății umane, el a definit personalitatea distinctă a poporului evreu. Şi pentru că personalitatea unui individ și cea a unui popor este o compoziție de trăsături, aș îndrăzni să spun infinite dacă nu m-aș teme de profunzimea de neînțeles al acestui termen,  şi chiar dacă multe din componente se pierd cu timpul, cu vârsta sau cu împrejurările, personalitatea rămâne ca un ansamblu definitoriu.

Important este să păstrezi și să respecți diversitatea componentelor.

Una din instituțiile interesante ale societății evreiești de odinioară era Sanhedrinul.

Judecata Sanhedrinului (pictura de Nikolai Ge, 1892)

Un corp legislativ, dar și unul judecătoresc in același timp. Senat si Curtea Supremă într-una! Cu un total de 71 membri, reprezentând două partide opuse ca ideologii și interese: Partidul Saduceilor și Partidul Fariseilor. Într-atâta erau de convinși de necesitatea disputei, încât dacă la votarea unei hotărâri se întâmpla să rezulte o unanimitate (ceea ce nu se prea întâmpla!), acea hotărâre era anulată, de drept! Remarcabil modul în care erau aleși membrii, (învățați!) ai acestei instituții evreiești, cu nume de origine greacă (a ședea împreună), candidații eligibili trebuiau să fie puternici și curajoși, să fi îndeplinit în prealabil trei poziții (demnități) gradual din ce în ce mai importante. Ei trebuiau să fie înalți, de o statură impunătoare şi de o vârstă care să le confere experiență; ei trebuiau să fie învățați (instruiți,culți!) și să stăpânească limbi străine!

Dacă…

Poate dacă am reuși să  formulăm criterii substanțiale pentru a selecta candidați merituoși și potriviți responsabilităților care vor fi chemați să le îndeplinească, nu doar la președinție sau în camerele parlamentului, ci și în administrație sau ca lideri ori conducători ai diferitelor organizații și comunități, misiunea alegătorilor ar fi mai simplă și decizia lor mai folositoare..

Mai supărătoare decât întrebarea pusă degeaba ”cu cine votăm?” poate fi întrebarea pusă tot degeaba ”de ce nu votăm?”