Carnagiul de la redacţia revistei satirice franceze Charlie Hebdo ne dovedeşte cât de mare a devenit prăpastia dintre cei dispuşi să asculte şi cei care urlă « taci din gură ! »  cu gura puştilor. Dar cred că şi după momentul de şoc şi consternare, după durerea intensă şi emulaţia celor care astăzi arborează sloganul JE SUIS CHARLIE, după prinderea, judecarea şi condamnarea ucigaşilor, riscul ca ripostele violente să continue rămâne la fel de mare.  Şi habar nu am ce se poate face…

Nu pot să sufăr replica “Taci din gură!”, aruncată adesea de soţ soţiei, de părinte copilului, de profesor elevului, de şef subalternului. «Taci din gură, pentru că altfel ţi-o închid eu ! ».  În momentul în care se refuză dialogul, ascultarea şi înţelegerea celuilalt, se face primul pas către ruperea punţilor, identificarea celuilalt drept inamic, baricadarea şi trecerea la atac, pentru eliminarea adversarului.

Desigur, nimic din ceea ce am scris mai sus nu e necunoscut şi există o mulţime de oameni care trudesc pentru dialog, cunoaştere, înţelegere reciprocă, găsirea zonelor de interferenţă – oricât de înguste ar fi ele – sau măcar a unor puncte de intersecţie, pentru că oameni suntem cu toţii…Sau unii au devenit neoameni ?

Ceea ce s-a petrecut la redacţia jurnalului satiric Charlie Hebdo ne dovedeşte cât de mare a devenit prăpastia dintre cei dispuşi să asculte şi cei care urlă « taci din gură ! »  din gura puştilor. Dar cred că şi după momentul de şoc şi consternare, după durerea intensă şi emulaţia celor care astăzi arborează sloganul JE SUIS CHARLIE, după prinderea, judecarea şi condamnarea ucigaşilor, riscul ca ripostele violente să continue rămâne la fel de mare.  Şi habar nu am ce se poate face, pe termen scurt, în afara consolidării mijloacelor antiteroriste şi de rafinare a metodelor de decelare a posibililor făptuitori. Dar sunt convinsă că teama de a ne exprima liber, tăcerea şi abandonarea pixului nu reprezintă soluţii pentru evitarea repetării unor atari tragedii. Ele nu duc decât la cedarea treptată a terenului faţă de cei care vor să supună gândirea celorlalţi, să-i transforme într-o turmă obedientă.

Nu putem permite ca râsul sănătos – tămăduitor al moravurilor – să se transforme în rictusul morţii, ca satira să fie un delict capital pedepsit pe loc, prin execuţiile puse în aplicare de comandourile fanaticilor… de orice fel ar fi ei. Suntem datori, în calitate de jurnalişti, să rămânem pe câmpul de bătălie, luptând cu armele noastre – tăişul minţii, înţepătura pixului, percutorul imaginii – împotriva   derapajelor care pot instaura dictatura fanaticilor. Ştiu că trebuie să facem asta respectând normele legale şi asumându-ne sancţiunea în instanţă, dacă le încălcăm.

Pe de altă parte mă simt datoare să pledez pentru receptivitate, pentru răbdarea  de a-i asculta şi a-i înţelege pe cei diferiţi, de a învăţa şi practica empatia şi de a evita replica « Taci din gură ! ». Nădăjduiesc că toate acestea vor aduce roade pe termen lung…Astăzi îi jelesc cu sufletul cernit pe ziariştii de la Charlie Hebdo ucişi în misiunea de a apăra libertatea de exprimare şi pe poliţiştii aflaţi în misiunea de a-i apăra pe ziarişti. Fie-le memoria binecuvântată!