Am mai avut probleme cu inima. Nu neapărat doar cu inima  mea proprie ci  în special cu inima mea în legătură cu inimile altora.) În asemenea împrejurări am constatat că deși cardiologii susțin contrariul, inima doare. Uneori. Mai cu seamă când este tânără…și nevinovată. Inima mea ne mai fiind atât de tânără, am presupus că nu îmi mai poate oferi surprize, după ce timp de optzeci de ani, a bătut pentru mine neîncetat. Viața este însă imprevizibilă, chiar și o inimă bătrână și credincioasă poate da dovezi neașteptate de slăbiciune. Asta s-a întâmplat și inimii mele care fără să știu și fără să mă avertizeze…a obosit. Poate ar fi trebuit să mă port cu ea mai blând, să  n-o expun atâtor ”stress”-uri, atâtor încercări, atâtor speranțe și dezamăgiri, atâtor înflăcărări urmate uneori de prăbușiri imprevizibile.

Autocamioane și fotbal

Primul semnal pe care mi l-a servit (cu 40 de ani în urmă:) a fost un infarct. Am fost atât de surprins și nepregătit încât atunci când m-a apucat durerea despre care ulterior am aflat că este tipică, acea de „angină pectorală”, nu am realizat că ar putea avea vreo legătură cu inima mea:). M-a apucat în ultima zi de lucru al acelui an de neuitat (pentru mine) – 1974  Era ultima zi de lucru, doar în acea întreprindere  de neuitat (pentru mine) care în acea perioadă avea un nume în curs de schimbare de la prea comunistul „Steagul Roșu”, la mai puțin politizatul – dar mult mai impersonalul – IABv (acronimul de la Intreprinderea de Autocamioane Brașov). Că această schimbare de nume a fost total neinspirată, o resimțeau în primul rând suporterii entuziaști ai echipei de fotbal al Uzinei – echipă de liga A și mândria sportivă a Brașovului – căci era clar că de la înflăcăratul și mobilizatorul  „Hai Steagu’” la insipidul și „nescandabilul”  „Hai Intreprinderea…” era o distanță de netrecut. Dar se pare că în această materie conducerea de Partid și de Stat, dar mai ales Tovarășu’ nu erau dispuși să vină în întâmpinarea „cererii maselor”  căci aceste  denumiri erau date în spiritul inovator al noii conduceri științifice a Partidului inițiată de Tovarășul Nicolae Ceaușescu astfel încât ele să exprime clar domeniul de activitate al întreprinderii.). Dar cum-necum echipa de fotbal și-a păstrat o vreme vechea denumire de Steagul Roșu, cu care a și dobândit momente glorioase, chiar în acel an – în care eu am devenit „cardiac” fără legătură cu fotbalul – câştigând Cupa UEFA, după un dramatic meci cu Beșiktaș Istanbul comentat de veșnic tânărul Țopescu.

Deci spuneam că doar la IABv era ultima zi de lucru al anului, căci am avut o înțelegere cu sindicatul respectiv cu „oamenii muncii” din uzină  cu acordul „organelor de Partid”, să le dăm 2-3 zile libere înainte de Ziua Republicii (30 decembrie – ziua „abolirii monarhiei” ) dacă reușesc să îndeplinească „Planul”.  În acel sfârșit de an urma să  „iasă de pe banda de montaj” autocamionul număru’  200.000  după 20 de ani de la începutul fabricației lor în serie

.Eram în biroul meu situat în clădirea „administrativă”, o clădire emblematică a uzinei, clădită în 1935 (an important pentru mine, fiind anul în care m-am născut:) în acea zi de liniște, ca într-o zi de sărbătoare. Era una din acele clipe rare când puteai să te gândești și la altceva decât la miile de probleme – pe care un astfel de mecanism complicat ca o uzină cu peste 20.000 de angajați le ridică minut de minut-mereu altele, mereu urgente. Mă gândeam la anul care a trecut, tumultos și stresant. Am fost numit director tehnic al uzinei, în ciuda faptului că aveam un „dosar de cadre” foarte prost. Fiu de „moșier”, tatăl meu a fost cu ”domiciliu forțat”din 1949 până în 1958, eram evreu, fost sionist nu prea potrivit pentru ”promovare”, mai cu seamă că fusesem șef de secție, funcție din care am fost ”debarcat” în 1966, an în care începuse să prindă contur ideile „comunismului naționalist” atribuit proaspătului „conducător” Nicolae Ceaușescu, și devenise trendy ca evreii șă fie înlocuiți din orice funcție de conducere, cât de neînsemnată.

Palatul Administrativ al uzinei de autocamioane, construit în 1935

Cu toate acestea din 1968 am luat-o iarăşi pe o pantă ascendentă a „destinului” meu profesional; am fost numit proiectant șef, trimis în deplasare pe 3 luni  în Germania de Vest cu care România comunistă a stabilit relații diplomatice în 1967 . Am fost trimiși – o echipă de trei ingineri – la compania MAN (unul din marii producători germani de autocamioane și autobuze) pentru proiectarea în comun cu specialiștii lor de la München a unor tipuri speciale de autovehicule în cadrul programului de licență achiziționată de statul Român în 1969 și care urma să fie lansată în fabricație la IABv. Apoi am devenit inginer șef și din 1974, cum spuneam, director tehnic al uzinei.

Cântec de inimă albastră:)

Clipa rară a reveriei mele a fost brusc întreruptă de țârâitul telefonului de pe birou. Pe atunci nici nu ne imaginam că va veni vremea unor telefoane mici care să le poți purta în buzunar și să le „setezi” ca să nu sune ci doar să vibreze:). La celălat capăt al firului era Tovarășul Carp – șeful serviciului de Organizarea Muncii 🙂 care a „organizat” mica festivitate ce urma să aibă loc la capătul benzii de montaj, lungă de jumătate de kilometru – care mă invita să pornesc. Acolo ne aștepta echipa de la Montajul General să ciocnim cu ultimii rămașii un pahar de șampanie Zarea (unica marcă disponibilă la unicele magazine de alimente Alimentara:).  Îmi aduc aminte cu lux de amănunte de acel moment în care m-am ridicat de la birou  și am simțit o durere neobișnuită în dreptul pieptului care nu știam ce e și nici ce-i de făcut cu ea. Așa că presupunând că va trece m-am îndreptat vitejește (eroismul are o doză semnificativă de inconștiență și ignoranță 🙂 spre locul unde mă chema datoria:). Ulterior am aflat de la medicii care s-au străduit cu succes să mă mențină în ”câmpul muncii” că sentimentul datoriei împlinite și „tradiționala” sticlă de șampanie spartă de bara de protecție al celui de al 200 mii-lea autocamion românesc puteau să mă coste viața.

Montajul General

După ce am depășit criza, am făcut un consult la Covasna. În vremea acea Spitalul de Boli Cardio-Vasculare de acolo se bucura de o reputație excelentă, fiind considerat cel mai bun în branșă. Specialistul număru’ unu era în același timp și șeful instituției, renumit pentru competența și corectitudinea sa, Dr. Benedek recunoscut și căutat de pacienți din toată România. .De-altfel astăzi Spitalul de Cardiologie din Covasna îi poartă numele. După ce m-a examinat, mi-a ținut un discurs scurt dar memorabil, valabil și astăzi. Știa cine sunt și  ce fac. Mi-a spus:

„Dumneata ai intrat în marea familie a cardiacilor. Asta e o boală cu care poți să trăiești 120 de ani, dar…poți să mori și mâine. Trebuie să respecți trei lucruri. Să slăbești 10 kilograme (atunci am avut mai puțin de 80, acum am peste 100:),să te lași de fumat și să te lași de slujba asta tâmpită care o ai acum! ” Nu imediat dar cu timpul ,mai mult de nevoie decât de voie:), de ultimele două, m-am lăsat.

Baronul  comunist

De slujba „tâmpită” de director tehnic era să mă las aproape imediat ce am fost numit. Cam în același timp  a venit în calitate de prim secretar al comitetului județean de Partid (Comunist evident:) Brașov, una dintre personalitățile elitei comuniste, Virgil Trofin, despre care se știa că a fost un apropiat al lui Nicolae Ceaușescu, secretar al Utece-ului (Uniunea Tineretului Comunist:), dar nu se prea știa că a fost și colaborator în tinerețe al Anei Pauker. Era un bărbat plăcut la vedere cu o ținută impecabilă, politicos și manierat,ceea ce era destul de neobișnuit la conducătorii comuniști, proveniți din familii modeste și fără acei ani de acasă, de neînlocuit .care de regulă excelau prin mojicie și lipsă de educație. Acești conducători ale județelor, cu reale puteri discreționare, cărora le erau subordonate toate structurile de putere ale statului dictatorial comunist – securitatea, miliţia, justiția ca să nu mai vorbim de administrație, inclusiv întreaga economie, căci totul era în mâna statului atotputernic, aceștia erau adevărați „baroni”!

autocamionul pentru utilizări militare, proiectat la München în 1970

Pe  Virgil Trofin l-am cunoscut aproape imediat ce a fost instalat la Brașov,căci Întreprinderea de Autocamioane era cel mai mare și mai important obiectiv economic al județului și vizita la uzină era prima prioritate a ”șefului” de județ după cum „însuși” Tovarășu’ când poposea în județ (și asta se întâmpla, spre groaza tuturor, destul de des:) avea drept prim obiectiv să viziteze uzina și bineînțeles să dea prețioasele sale indicații. Când l-am însoțit pe Trofin în prima sa vizită la IABv în noua sa calitate de prim secretar la Brașov, a ținut să-mi spună – după ce am ieșit de la Turnătoria de Oțel, unde șeful secției era pe atunci Milu Leibovici – vizionarul președinte al Comunității evreiești, întemeietorul cantinei-restaurant și a corului care îi poartă numele – „șef-rabinul vostru a adus mai multe servicii României decât cei mai mulți dintre cei care se bat cu cărămida în piept, cât de mari patrioți  sunt”

Foc!!

La scurt timp după această vizită, într-o noapte un incendiu puternic a cuprins hala nouă de montaj general a uzinei. Când am ajuns în jurul orei unu noaptea la locul incendiului devastator, care lumina amenințător cerul acoperit de nori deasupra siluetelor familiare ale clădirilor uzinei, mi-a trebuit un timp ca să percep dimensiunea dezastrului și să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, în forfota și zgomotul care mi se păreau infernale. Ardea uriașa hală a montajului general. Pe toată lungimea de jumătate de kilometru a halei se afla subsolul în care erau depozitate zeci de mii de anvelope din cauciuc, despre care se știe că pe cât de greu e să le aprinzi pe atât de greu e să le stingi. Iar în hala de montaj pe lângă sutele de tone de piese, unele din materiale combustibile, se găsea vopsitoria și depozitele de materiale de vopsire. Dacă nu se putea stăpâni incendiul exista riscul prăbușirii halei și extinderea focului spre celelalte hale. Mașini ale pompierilor, mobilizați inclusiv din județele limitrofe, se înghesuiau să contribuie la  limitarea incendiului. Între timp am aflat că au mai fost în aceeași noapte și alte evenimente. Dulapurile de comandă ale liniei de prese Komatsu, proaspăt instalate la secția de presaj, au fost deteriorate și inscripții au confirmat că nu întâmplător. La secția de Motoare au fost distruse trei utilaje automate de prelucrat arborii cotiți. Au sosit pe lângă reprezentanții securității, miliției, armatei și cei de la partid, minister, toate autoritățile. Era o vânzoleală de nedescris Pe la ora 6 dimineața a sosit Emil Bobu împreună cu generalul Macri de la Securitate și a dat ordin să fie arestată conducerea întreprinderii. A intervenit ferm Virgil Trofin, care  i-a spus calm lui Bobu, că fără acordul lui nimeni nu va fi arestat decât după o anchetă. Ancheta a durat luni de zile. Focul a fost stins după 14 ore de la izbucnire. Era evident că a fost o încercare de sabotaj. Cei de la Securitate au vrut însă să demonstreze că au fost neglijențe de care se face răspunzătoare conducerea tehnică, în frunte  cu directorul tehnic. Anchetele și „hărțuielile” cu Securitatea s-au prelungit până la sfârșitul a celui an de ne uitat (pentru mine:) – 1974. Corectitudinea și curajul lui Virgil Trofin au fost determinante pentru evitarea arestării noastre și cine știe de ce deznodământ ar fi putut lua lucrurile.

Finaluri neașteptate

În 1977 eu am fost „eliberat” din slujba „tâmpită”, dar inima mea nu a ”uitat”. Se pare că are o memorie specială pentru ”stress”. Tot în 1977 Virgil Trofin a fost „promovat”. Regimul nu a suportat oameni cu caracter, oameni care nu acceptau „cultul personalității” și temeneala „șefului ” atotputernic .Virgil Trofin a ajuns directorul unui IAS (Intreprindere Agricolă de Stat:) în apropiere de Călărași,unde a și murit în împrejurări care nu au fost elucidate. Am aflat recent că fiul, nepotul și strănepoțica lui trăiesc în mizerie la Târgu-Mureș.

În 1987 tot în Brașov, tot la IABv („botezat” între timp ROMAN S:A) a izbucnit o revoltă care nu a mai putut fi escamotată de Securitate și care a fost unul din preludiile revoluției (?) din 1989.Sunt aproape convins că dacă Virgil Trofin nu ar fi fost înlăturat de Ceaușescu, el ar fi fost prezent pe baricadele revoluției. A fost aceeași generație, aceeași ”echipă” și avut același parcurs  politic  cu Ion Iliescu. Și ca și Iliescu a fost în dizgrațiile cuplului ceaușist. Și opozant. Cine știe?

Lumea s-a schimbat profund chiar dacă multora li se pare că nu. Și România s-a schimbat profund, chiar dacă mai păstrează multe din relele trecutului, cărora a reușit să mai adauge unele noui. Ne-am ”privatizat”…In limba română, plină de subînțelesuri, termenul a căpătat și o conotație inestetică. Atât eu cât și Steagul Roșu „unde am” debutat” ca tânăr inginer în 1956  și căruia am dedicat 44 de ani din viața mea și a inimii mele. Din „păcate” (din multe „păcate”:) privatizarea mea a fost mai reușită.:) Și acum după 25 de ani de când practic uzina a încetat să mai funcționeze potrivit logicii comuniste – adică să facem cu orice preț, orice fel de produse, căci societatea suportă – se duce prin tribunale lupta pentru „împărțirea prăzii”. Persoanele care își dispută dreptul de a vinde ceea ce a mai rămas din această uzină nu au și nici nu au avut vre-o legătură cu ea.

Big Bang

În toți acești ani care au trecut de la ”primul semnal” am încredințat grija inimii mele …femeilor.

Adică Doamnelor Doctor minunate care ani de a rândul – susținute de minunata mea soție (fiica unor medici de excepție,ea însăși cu vocații de doctoriță) – m-au vegheat, controlat, îndrumat cum să trăiesc fără „dureri de inimă” (căci „dureri de cap” am avut destule:) Nu mai lipsea mult să reușească pe deplin. 40 de ani am trăit fără griji și probleme (cu inima:). Neșansa a fost ca (tot ele:) să mă dea pe mâna unui doctor care după ce m-a „coronarografiat” a dat verdictul bărbătesc că trebuie să fiu operat imediat dacă mai vreau să apuc …ziua de mâine. Și cum eu vreau s-o apuc voi folosi „ziua de mâine” să las unui doctor grija să „ia în mână” inima mea…bătând și s-o pună la loc…reparată. Îi doresc  SUCCES!

 Tiberiu Roth 28 iunie 2015