Număr vizualizări 534 ori

Am mai avut probleme cu inima. (Nu neapărat doar cu inima mea proprie ci, în special, cu inima mea în legătură cu inimile altora.) În asemenea împrejurări am constatat că deși cardiologii susțin contrariul, inima doare. Uneori. Mai cu seamă când este tânără… și nevinovată. Inima mea nemaifiind atât de tânără, am presupus că nu îmi mai poate oferi surprize, după ce timp de optzeci de ani a bătut pentru mine neîncetat.

Viața este însă imprevizibilă, chiar și o inimă bătrână și credincioasă poate da dovezi neașteptate de slăbiciune. Asta i s-a întâmplat și inimii mele care, fără să știu și fără să mă avertizeze, a… obosit. Poate ar fi trebuit să mă port cu ea mai blând, să n-o expun atâtor stresuri, atâtor încercări, atâtor speranțe și dezamăgiri, atâtor înflăcărări urmate uneori de prăbușiri imprevizibile.

 

Autocamioane și fotbal

Primul semnal pe care mi l-a servit (cu 40 de ani în urmă) a fost un infarct. Am fost atât de surprins și de nepregătit, încât atunci când m-a apucat durerea despre care ulterior am aflat că este tipică, acea de angină pectorală, nu am realizat că ar putea avea vreo legătură cu inima mea. M-a apucat în ultima zi de lucru al acelui an de neuitat pentru mine –1974. Era ultima zi de lucru, doar în întreprinderea care în acea perioadă avea un nume în curs de schimbare, de la prea comunistul „Steagul Roșu”, la mai puțin politizatul, dar mult mai impersonalul IABv (Intreprinderea de Autocamioane Brașov). Că această schimbare de nume a fost total neinspirată o resimțeau în primul rând suporterii entuziaști ai echipei de fotbal a uzinei – echipă de liga A și mândria Brașovului – căci de la înflăcăratul și mobilizatorul „Hai Steagu” la insipidul și nescandabilul „Hai Intreprinderea…” era o distanță de netrecut. Dar în această materie conducerea de Partid și de Stat și mai ales Tovarășu’ nu erau dispuși să vină în întâmpinarea cererii maselor, căci aceste denumiri erau date în spiritul inovator al noii conduceri științifice a Partidului, inițiată de Tovarășul Nicolae Ceaușescu, astfel încât ele să exprime clar domeniul de activitate al întreprinderii. Dar cum-necum, echipa de fotbal și-a păstrat o vreme vechea denumire de Steagul Roșu, cu care a și dobândit momente glorioase, chiar în acel an – în care eu am devenit „cardiac” fără legătură cu fotbalul – câştigând Cupa UEFA, după un dramatic meci cu Beșiktaș Istanbul, comentat de veșnic tânărul Țopescu.

Deci spuneam că doar la IABv era ultima zi de lucru al anului, căci am avut o înțelegere cu sindicatul, respectiv cu „oamenii muncii” din uzină, cu acordul organelor de Partid, să le dăm 2-3 zile libere înainte de Ziua Republicii (30 Decembrie, Ziua abolirii monarhiei), dacă îndeplinesc planul. În acel sfârșit de an urma să iasă de pe banda de montaj autocamionul număru’ 200.000, la 20 de ani după începutul fabricației lor în serie

.Eram în biroul meu, în Palatul Administrativ, o clădire emblematică a uzinei, construită în 1935 (anul în care m-am născut). Era liniște, ca într-o zi de sărbătoare, era una din acele clipe rare când puteai să te gândești și la altceva decât la miile de probleme pe care o uzină cu peste 20.000 de angajați le ridică minut de minut – mereu altele, mereu urgente. Mă gândeam la anul care a trecut, tumultos și stresant. Am fost numit director tehnic al uzinei, cu toate că aveam un „dosar de cadre” foarte prost. Fiu de „moșier”, tatăl meu a fost cu „domiciliu forțat” din 1949 până în 1958, eram evreu, fost sionist, nu prea potrivit pentru promovare, mai cu seamă că fusesem șef de secție, funcție din care am fost ”debarcat” în 1966, atunci când au început să prindă contur ideile comunismului naționalist, atribuit proaspătului „conducător” Nicolae Ceaușescu, și devenise trendy ca evreii șă fie înlocuiți din orice funcție de conducere, oricât de neînsemnată.

Cu toate acestea, din 1968 am luat-o iarăşi pe o pantă ascendentă, am fost numit proiectant șef și trimis pe trei luni în Germania de Vest, cu care România comunistă a stabilit relații diplomatice în 1967. O echipă de trei ingineri a fost trimisă la compania MAN, unul din marii producători germani de autocamioane și autobuze, pentru a proiecta împreună cu specialiștii lor de la München unele tipuri speciale de autovehicule, în cadrul programului de licență achiziționată de Statul Român în 1969 și care urma să fie lansată în fabricație la IABv. Apoi am devenit inginer șef și din 1974, cum spuneam, director tehnic al uzinei.

 

Cântec de inimă albastră

Clipa rară a reveriei mele a fost brusc întreruptă de țârâitul telefonului de pe birou. Pe atunci nici nu ne imaginam că va veni vremea unor telefoane mici care să le porți în buzunar și să le setezi ca să nu sune ci doar să vibreze. La celălat capăt al firului era Tovarășul Carp, șeful serviciului de Organizarea Muncii, care mă invita la mica festivitate ce urma să aibă loc la capătul benzii de montaj, lungă de jumătate de kilometru. Acolo ne aștepta echipa de la Montajul General, ca să ciocnim cu ultimii rămașii un pahar de șampanie Zarea (unica marcă disponibilă la Alimentara). Îmi amintesc cu lux de amănunte momentul în care m-am ridicat de la birou și am simțit o durere neobișnuită în piept. Nu știam nici ce e și nici ce e de făcut cu ea. Presupunând că va trece, am plecat vitejește (eroismul are o doză semnificativă de inconștiență și ignoranță) la datorie. Ulterior am aflat de la medicii care m-au tratat că sentimentul datoriei împlinite și tradiționala sticlă de șampanie spartă de bara de protecție a celui de al 200.000-lea autocamion românesc ar fi putut să mă coste viața.

După ce am depășit criza, am făcut un consult la Covasna. În vremea acea Spitalul de boli cardio-vasculare de acolo se bucura de o reputație excelentă, fiind considerat cel mai bun în branșă. Dr. Benedek, specialistul număru’ unu și șeful instituției, renumit pentru competența și corectitudinea sa, era recunoscut și căutat de pacienți din toată România. De altfel, astăzi Spitalul de cardiologie din Covasna îi poartă numele. După ce m-a examinat, mi-a ținut un discurs scurt dar memorabil, valabil și astăzi. Știa cine sunt și ce fac. Mi-a spus:

– Ai intrat în marea familie a cardiacilor. Este o boală cu care poți să trăiești 120 de ani, dar poți să mori și mâine. Trebuie să respecți trei lucruri: să slăbești 10 kg (atunci am avut sub 80, acum am peste 100), să te lași de fumat și să te lași de slujba asta tâmpită!

De voie, de nevoie, de ultimele două m-am lăsat, chiar dacă nu imediat.

Baronul  comunist

De slujba „tâmpită” de director tehnic era să mă las aproape imediat ce am fost numit. Cam în același timp a venit ca prim secretar al comitetului județean de Partid Brașov o personalitate a elitei comuniste, Virgil Trofin, despre care se știa că a fost un apropiat al lui Nicolae Ceaușescu, secretar al UTC, dar nu se prea știa că în tinerețe a fost și colaborator al Anei Pauker. Era un bărbat plăcut la vedere, cu o ținută impecabilă, politicos și manierat, ceva destul de neobișnuit la conducătorii comuniști proveniți din familii modeste și care de regulă excelau prin mojicie și lipsă de educație. Acești conducători ai județelor, cu reale puteri discreționare, cărora le erau subordonate toate structurile de putere ale statului dictatorial comunist – securitatea, miliţia, justiția, ca să nu mai vorbim de administrație, inclusiv întreaga economie, căci totul era în mâna statului atotputernic. Aceștia erau adevărați „baroni”!

Pe Virgil Trofin l-am cunoscut aproape imediat ce a fost instalat la Brașov, căci Întreprinderea de Autocamioane era cel mai important obiectiv economic al județului și vizita la uzină era prima prioritate a „șefului”, după cum însuși Tovarășu’, când poposea în județ, (și, spre groaza tuturor, asta se întâmpla destul de des) avea drept prim obiectiv uzina și, bineînțeles, să dea prețioasele sale indicații. Pe atunci, șeful de secție al Turnătoriei de Oțel era Milu Leibovici, vizionarul președinte al Comunității evreiești, întemeietorul cantinei-restaurant și a cdorului care îi poartă numele. Când l-am însoțit pe Trofin în prima sa vizită la IABv, cupă ce am ieșit de la Turnătoria de Oțel, el mi-a spus:

– Șef-rabinul vostru a adus mai multe servicii României decât majoritatea celor care se bat cu cărămida în piept, cât de mari patrioți sunt.

Foc!!

Într-o noapte, curând după această vizită, un incendiu puternic a cuprins hala nouă de montaj general a uzinei. Pe la ora unu noaptea, când am ajuns la locul incendiului care lumina amenințător cerul de deasupra siluetelor familiare ale clădirilor uzinei, mi-a trebuit un timp ca să percep dimensiunea dezastrului și să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, în forfota și zgomotul care mi se păreau infernale. Ardea uriașa hală a montajului general. Pe toată lungimea de jumătate de kilometru a halei se afla subsolul în care erau depozitate zeci de mii de anvelope din cauciuc, despre care se știe că pe cât de greu e să le aprinzi, pe atât de greu e să le stingi. Iar în hala de montaj, pe lângă sutele de tone de piese, unele din materiale combustibile, se găsea vopsitoria și depozitele de materiale de vopsire. Dacă nu se putea stăpâni incendiul, hala putea să se prăbușească și focul să se extindă spre celelalte hale. Mașini ale pompierilor, mobilizați și din județele limitrofe, se înghesuiau să contribuie la limitarea incendiului. Între timp am aflat că în aceeași noapte au mai fost și alte evenimente. Dulapurile de comandă ale liniei de prese Komatsu, proaspăt instalate la secția de presaj, au fost deteriorate și inscripții au confirmat că nu întâmplător. La secția de Motoare au fost distruse trei utilaje automate de prelucrat arborii cotiți. Au sosit reprezentanți de la securitate, miliție, armată, de la partid, de la minister. Era o vânzoleală de nedescris. Pe la 6 dimineața a sosit Emil Bobu împreună cu generalul Macri de la Securitate și a ordonat să fie arestată conducerea întreprinderii. Virgil Trofin a intervenit ferm, spunându-i calm lui Bobu că nimeni nu va fi arestat fără acordul lui, decât după o anchetă. Ancheta a durat luni de zile. Focul a fost stins după 14 ore. A fost, evident, o încercare de sabotaj. Cei de la Securitate au vrut însă să demonstreze că au fost neglijențe de care s-a făcut răspunzătoare conducerea tehnică, în frunte cu directorul tehnic. Anchetele și hărțuielile Securității s-au prelungit până la sfârșitul a celui an de neuitat pentru mine, 1974. Corectitudinea și curajul lui Virgil Trofin au fost determinante pentru evitarea arestării noastre și cine știe ce deznodământ ar fi putut avea lucrurile.

Finaluri neașteptate

În 1977 am fost eliberat din slujba „tâmpită”, dar inima mea nu a uitat, se pare că are o memorie specială pentru stres. Tot în 1977, Virgil Trofin a fost „promovat”. Regimul nu suporta oameni cu caracter, oameni care nu acceptau cultul personalității și temenelile la „șeful” atotputernic .Virgil Trofin a ajuns directorul unui IAS (Intreprindere Agricolă de Stat) în apropiere de Călărași, unde a și murit în împrejurări care nu au fost elucidate. Am aflat recent că fiul, nepotul și strănepoata lui trăiesc în mizerie la Târgu-Mureș.

În 1987 tot la Brașov, tot la IABv („botezat” între timp ROMAN S:A), a izbucnit o revoltă care nu a mai putut fi escamotată de Securitate și care a fost unul din preludiile revoluției (?) din 1989. Dacă Virgil Trofin nu ar fi fost înlăturat de Ceaușescu, sunt aproape sigur că el ar fi fost prezent pe baricadele revoluției. A fost aceeași generație, aceeași „echipă” și a avut același parcurs  politic cu Ion Iliescu. Și la fel ca acesta, a fost în dizgrațiile cuplului ceaușist. Și opozant. Cine știe?

Lumea s-a schimbat profund, chiar dacă mulți sunt de altă părere. Și România s-a schimbat profund, chiar dacă mai păstrează multe din relele trecutului, cărora a reușit să le mai adauge unele noi. Ne-am „privatizat” (în limba română, plină de subînțelesuri, termenul a căpătat și o conotație inestetică), atât eu cât și Steagul Roșu, unde am debutat ca tânăr inginer în 1956 și căruia i-am dedicat 44 de ani din viața mea și a inimii mele. Din păcate (din multe păcate,) privatizarea mea a fost mai reușită. Și acum, la 25 de ani de când uzina practic a încetat să funcționeze potrivit logicii comuniste, adică să lucreze cu orice preț, să facă orice fel de produse) prin tribunale se duce luptalupta pentru „împărțirea prăzii”. Persoanele care își dispută dreptul de a vinde ceea ce a mai rămas din această uzină nu au și nici nu au avut vreo legătură cu ea.

Big Bang

În toți acești ani care au trecut de la „primul semnal” am încredințat grija inimii mele… femeilor, adică Doamnelor Doctor care, ani de a rândul, susținute de minunata mea soție (fiica unor medici de excepție, ea însăși cu vocații de doctoriță) m-au vegheat, controlat, îndrumat cum să trăiesc fără „dureri de inimă” (căci „dureri de cap” am avut destule).

Aproape că au reușit pe deplin. 40 de ani am trăit fără griji și fără probleme cu inima. Neșansa a fost ca tot ele să mă dea pe mâna unui doctor care, după ce m-a „coronarografiat”, a dat verdictul că trebuie să fiu operat imediat, dacă mai vreau să apuc ziua de mâine. Și cum eu vreau s-o apuc, voi folosi ziua de mâine să las unui doctor grija să-mi „ia în mână” inima și s-o pună la loc reparată. Îi doresc SUCCES!

 Tiberiu Roth 28 iunie 2015