Amintiri despre Imre Székely – tatăl meu

Tata ne-a părăsit, pe neaşteptate, în zorii zilei de vineri, 4 iunie 1999, ieşind din această lume cu aceeaşi discreţie cu care a trăit, dorind parcă să-şi ferească familia de povara îngrijirii unui bolnav şi s-o ocrotească până în ultima clipă a vieţii. N-a mai apucat să meargă cu mama în concediul planificat şi nici să-şi scoată noile numere ale autoturismului. Peste câteva zile, când ni le-a adus acasă un funcţionar de la poliţia rutieră – fost student de-al tatii – aveam să descoperim că pe numerele schimbate figurau iniţialele noastre…Era un semn subtil de transfer al responsabilităţii de la familia părintească către generaţia a doua. Au mai fost şi alte indicii care ne-au dat de înţeles că Tata – presimţind că inima avea să-l lase în curând –  s-a îngrijit ca totul să fie în ordine: de la actele casei, facturile de la utilităţi şi documentele bancare, până la o cutie de plastic (descoperită peste ani) pe care pusese o etichetă cu conţinutul:„pioneze chinezeşti şi ace cu gămălie pentru Sárika” (mama)”… Pe care le mai folosim şi astăzi. De-a lungul anilor am mai găsit în sertarele biroului său masiv diverse obiecte utile (care ne erau necesare urgent şi uitasem să ni le procurăm) astfel încât, ca într-un inedit concurs de orientare turistică, continua să ne îndrume pe cărarea vieţii. Tata nu mai este, dar mi-au rămas crâmpeiele de amintiri luminoase înregistrate pe retina sufletului… O miraculoasă  sursă de energie pozitivă.

De câte ori urmăresc un meci de fotbal cu miză (în general nu în faţa televizorului, ci trebăluind în bucătărie şi ciulind urechea la radio) îmi vine să ridic receptorul şi să-l sun pe tata cu intenţia de a comenta fazele controversate. Înainte de primul meci de fotbal la care m-a luat cu el, mi-a schiţat pe o foaie de hârtie, cu un creion combinat (roşu şi albastru), cele două echipe şi mi-a explicat filozofia jocului. Adoram să stau cu el în tribună, să ronţăim seminţe de floarea soarelui (dintr-un cornet de hârtie cu 25 de bani bucata) să exultăm ţipând „Goool” sau să huiduim cu năduf ratările jucătorilor preferaţi de la „U”. La meci întâlneam o mulţime de cunoştinţe de-ale tatii: muncitori de la fabrica Dermata (unde lucrase înainte de război), boxeri, jucători de polo sau de tenis de masă, cu care fusese coleg de club în tinereţe.

Camera de lucru a tatii era căptuşită cu cărţi tehnice, mai toate în ruseşte (aduse din anii studenţiei, de la Leningrad, sau ai doctoratului ,de la Moscova), iar el petrecea ore nenumărate în faţa biroului acoperit de foi dactilografiate (cu maşina de scris Optima) şi desene tehnice în calc, pregătindu-şi cursul, scriindu-şi articolele sau cărţile. Nu aveam voie să-l deranjez decât cu un motiv bine întemeiat, de pildă vreun exerciţiu dificil de geometrie. Cel mai mult îmi plăcea să-l ascult explicându-mi problemele de statică la care aplica invariabil „metoda eliberării de legături”. Dacă identificai legăturile şi le înlocuiai cu forţele de echilibru, totul devenea extrem de simplu. Problemele din viaţa de zi cu zi erau adesea mult mai complicate, dar tata nu se lăsa până nu identifica „legăturile” (adesea întortocheate şi perfide) şi nu se lupta să restabilească  echilibrul (adică dreptatea). N-a ieşit întotdeauna învingător din această încleştare, însă prin competenţă, tenacitate, dragoste de adevăr, discreţie, modestie şi respect faţă de oameni, a reuşit să creeze în preajma lui – la Catedra de Mecanisme pe care a condus-o decenii în şir – un climat impregnat de ştiinţă, în care valoarea era criteriul de bază al ierarhiei. Era un profesor desăvârşit care îşi promova subalternii şi îşi lansa studenţii în viaţa ştiinţifică, pentru că nu era măcinat de invidie şi nu se temea de concurenţă. Niciodată nu se lăuda cu meritele proprii. Se prezenta doar cu numele si prenumele – Székely Imre – fără a-şi etala titlurile de profesor universitar, doctor docent şi şef de catedră. Dedicaţia uneia dintre cărtile sale („Raţionamente în mecanisme”, Cluj, 1998) este relevantă pentru firea tatii: „Această carte este dedicată tuturor celor care ştiu să se bucure de bucuria altora”.

Tot în camera de lucru îşi primea şi doctoranzii de care se ocupa ca de copiii săi, selectându-le bibliografia, analizând referatele, încurajându-i,  făcând tot posibilul (mai ales în cazul celor mai delăsători) pentru a finaliza teza cât mai curând şi mai bine. Mama le aducea gustarea pe tavă, ştiind ce preferă fiecare: cafea tare, cafea slabă sau ceai medicinal.

Totuşi, de două ori pe zi, accesul în camera de lucru era liber; după micul dejun şi masa de prânz, când ne adunam să ne bem cafeaua în jurul măsuţei joase cu două fotolii gemene în care şedeau mama şi tata. Eu mă aşezam pe taburet şi stăteam la taifas. Cafeaua o prepara tata şi ne-o servea în ceştile personalizate. Nici în anii cei mai sumbri nu am renunţat la acest obicei, deşi cafeaua naturală devenise o raritate. Ţin minte că odată tata ne-a făcut cafea din sfeclă prăjită şi măcinată, dar absorbiţi de aroma poveştilor, nici nu am sesizat că era un…erzaţ inedit.

Doar fiul meu cu care a închegat o relaţie specială – încă în primele zile de viaţă –  avea acces neîngrădit în camera de lucru şi nu o dată stătea într-unul din fotolii cu nasul în atlas, punând întrebări sofisticate, in timp ce tata îşi redacta cursul. Iar el îşi întrerupea lucrul, ca să-i răspundă cu răbdare copilului blond şi adorat. Plimbările în doi, excursiile cu maşina în pădurile din împrejurimi, îndrumarea caldă şi calmă a bunicului au însoţit copilăria şi adolescenţa lui Vali.

Mesajele cele mai diferite, de la sarcinile zilnice şi până la gândurile care tocmai ne treceau prin minte şi nu aveam cum să le împărtăşim ( destinatarul lor fiind plecat de acasă) le transmiteam prin foi de hârtie agăţate de clanţă. Multe dintre aceste bilete erau scrise în versuri. Peste ani tata avea să mi le transcrie în două caiete cu coperte galbene pe care le păstrez şi astăzi. El îmi scria ungureşte poezii vesele cu tâlc şi pline de calambururi, iar eu îi răspundeam îndeobşte în româneşte, într-un stil liric.

Tatii îi plăcea să dăruiască. Zilele de naştere pregătite din timp, erau pline de surprize si suspans. Cadourile pentru mama le cumpăra cu luni inainte şi le pitea prin ungherele casei, pentru că ea obişnuia să le caute, iar un cadou găsit nu mai intra la socoteală… Odată tata şi-a amintit, abia a doua zi dupa aniversarea mamei, că mai rămăsese un cadou nedăruit: o brăţară de chihlimbar pe care o ascunsese…pe candelabru şi uitase complet de ea.

Au trecut 17 ani din acel 4 iunie care l-a smuls pe Tata de lângă noi şi rana absenţei lui îmi sfredeleşte şi acum inima. Mi-e dor de Tata şi nu mi-l pot ostoi decât cu surâsul interior declanşat de crâmpeiele de amintiri…

Fie-i memoria binecuvântată !

Andrea -Julika Székely Ghiţă

(prima versiune a  articolului a fost publicat în 2011 în revista electronică Acum)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

16 Comments

  • Pompiliu Sterian commented on June 8, 2016 Reply

    UN TATA MININAT SI O FIICA EXTREM DE

    SENSIBILA.

    AMANDOI PERSOANE ADMIRABILE !

  • Iolanda Seinberg commented on June 8, 2016 Reply

    Multumesc pentru articolul trimis.
    Superba evocare si emotionanta. Mi-au dat lacrimile si cu gandul la tatal meu, care nu mai este de foarte multi ani.
    A fost medic numai pentru pacientii lui nu si pentru el….In momentul cand eu am terminat facultatea si m-am casatorit …
    el s-a dus….. Aranjase totul pentru “copil”
    Pentru tatal tau fie-i memoria binecuvantata!

  • Getta Neumann commented on June 5, 2016 Reply

    Am citit cu un suras printre lacrimi, avand impresia ca exprimi ce simt si eu, caci atat de mult ne asemanam in dragostea noastra pentru parinti. Evocarea ta, frumoasa prin simplitatea si adevarul ei, m-a miscat mult.

  • eva galambos commented on June 5, 2016 Reply

    Este minunată dragostea ta față de părinți și felul cum ai păstrat amintirea lor.

  • Andrea Ghiţă commented on June 4, 2016 Reply

    Multumesc pentru comentariile venite din suflet, pentru randurile in care l-ati evocat pe Tata, v-am simtit alaturi de mine intr-o zi peste care, altfel, as fi trecut foarte greu.

  • Rudy M. commented on June 4, 2016 Reply

    Pacat ca nu am si eu talentul tau de a-l evoca asa frumos pe tatal meu. As fac 2 remarci , una trista si una vesela: tatal meu s-a prapadit in 1973, cand eram un tanar care aveam atata nevoie de el. L-am iubit enorm! Si…daca tata era profesor la Politehnica din Bucuresti, cred ca si acum eram student! Infiorator de grea materia asta!
    Cu nostalgie, si multumiri de evocare

  • Gabriel Farkas commented on June 4, 2016 Reply

    L-am avut ca profesor la Facultatea de Eletromecanica, am audiat cursul lui cu inca o suta de studenti. Desi nu-lam cunoscut personal (cu exceptia examenelor), am numai amintiri bune.

  • Plugaru Valer commented on June 4, 2016 Reply

    Va multumesc. In buna parte, pentru mine si cu siguranta pentru multi altii. Ati relatat,cu sensibilitatea cunoscuta, o parte dintr-un DEJA VAZUT SACRU si CARE nu poate fi estompat de trecerea vremii.
    Astept sa mai citesc cate ceva. Subiectele mi se par interesante si relatate intr-un mod placut.
    Dragi noua sa ii lasam sa se odihneasca in pace.
    Cu stima, V. Plugaru.

  • Mirjam Korojan commented on June 4, 2016 Reply

    Az a nagy szeretet amelyet erzel az apukad irant meg kozelebb hoz hozzam.Olyan nagyon szepen irtal rola hogy bar nem ismertem megis magam elott latom. En is igy erzek az en apum irant.

  • Szilágyi Júlia commented on June 4, 2016 Reply

    Én is elsírtam magam, Nem ismertem közelről, de a te szereteted egészen közel hozta hozzám is.Az ilyen emberek teszik – tehetnék – jobbá a világot.Minél több hozzá hasonlót szeretnék magunk között látni…

  • Adrian F commented on June 4, 2016 Reply

    O adevarata calatorie sentimentala in trecut. A fost un om deosebit care a stiut sa lase intotdeauna o impresie optimista si un simbure de intelepciune. Mi-au ramas si acum in minte doua vorbe ale lui:

    “Cind doi oameni au cite un obiect, si schimba obiectele intre ei, fiecare ramine cu cite un obiect. Dar cind schimba cite o idee, fiecare ramine cu doua idei”.

    “Socialismul e societatea perfecta, dar pentru roboti, nu pentru oameni”

  • Serena commented on June 4, 2016 Reply

    Minunata si mereu vie amintirea tatalui tau! Eu nu l-am cunoscut, dar am recunoscut omul si tatal, in fiecare cuvant din randurile asternute cu dragoste si respect de tine, draga Andrea! Citind aceasta frumoasa si plina de dragoste prezentare a unei fiice, am simtit din nou ca nu suntem singulare in dragostea si respectul pentru familiile noastre. Iti doresc sa pastrezi spiritul familiei, pe care sunt sigura ca deja l-ai transmis spre nemurire prin fiul tau.

  • Lya Benjamin commented on June 4, 2016 Reply

    Te felicit pentru evocarea atat de calda si totodata atat de autentica a personalitatii tatalui tau l-am cunoscut bine era exact cum l-ai prezentat iti marturisesc ca am citit tot articolul cu lacrimi in ochi si mi/am spus nu Imi nu poate fi mort el traieste in sufletul si memoria celor care l-au cunoscut.

  • Andrei Klein commented on June 4, 2016 Reply

    Fie-i memoria binecuvântată- Emléke legyen áldott!

  • Daniel Lowy commented on June 3, 2016 Reply

    Frumoasă şi înduioşătoare această evocare. Am avut onoarea de a-l intervieva pe profesorul Imre Székely cu puţin timp înainte de intrarea sa în nefiinţă. M-a interesat în mod primordial experienţa sa legată de lagărele de muncă (munkaszolgálat), modul în care a reuşit să supravieţuiască în condiţii de trai inuman. M-a rugat să nu folosesc niciun aparat de înregistrare, să iau doar notiţe. Interviul a durat două după amieze. Soţia sa, Sárika, a asistat la întreaga convorbire. La un moment dat, Imre a ieşit din cameră ca să bea apă, iar Sárika a început să plângă, spunând că în patruzeci de ani de căsnicie nu aflase toate detaliile pe care Imre mi le împărtăşise în aceste două dupăamiezi de neuitat. Acestă remarcă se înscrie în cadrul mai general relatat de Julika, anume că tatăl ei a dorit să dea mai departe experienţa pe care a dobândit-o.
    Datele furnizate de Imre Székely au fost incluse în monografia mea despre istoria evreilor clujeni (De la capela Calvaria la tragedie). iar interviul urmeză să fie publicat in extenso în volumul de interviuri şi documente în curs de apaiţie la Editura Koinónia. Este o contribuţie simbolică la păstrarea amintirii unui om de excepţie.

  • Violeta commented on June 3, 2016 Reply

    Foarte frumos si emotionant. Mi-au dat si mie lacrimile, desi nu l-am cunoscut personal.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *