Noi, cei de pe Planeta L.E.R.

Aceste rânduri nu sunt decât reluarea firească a unui articol, întitulat Planeta LER, pe care l-am publicat în revista electronică www.acum.tv (pe atunci Baabel nu se născuse încă) la câteva zile după întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea liceului (Liceul Emil Racoviţă = LER). În pragul celei de a 45-a întâlniri sunt pătrunsă de aceleaşi sentimente, dar şi de o săgetare în inimă atunci când mă gândesc la Camelia care, între timp, a părăsit această lume… Dar nu şi Planeta LER…

În adolescenţă aşteptam cu înfrigurare sfârşitul de mai, anotimpul absolvenţilor. Oraşul vibra de tinereţe, florile irumpeau din braţele tinerelor îmbujorate (îmbrăcate cu bluze albe şi fuste plisate bleumarin), se împărţeau sonete în care se scriau maxime şi citate cu aluzii discrete, tablourile absolvenţilor erau expuse în vitrinele librăriilor, iar noaptea răsunau serenade pe sub geamurile profesorilor. Banchetele, care încununau această celebrare a maturizării, se ţineau la restaurantele cele mai bune, unde cântau formaţii în vogă şi se încheiau invariabil în zori, la o plimbare cu barca pe lacul din Parcul Mare.

Am impresia că dulcea ameţeală a sfârşitului de mai în care am trecut ( în paşi de vals) de pe culoarele şcolii, în sala fastuoasă de bal de la Hotelul Continental (astăzi pustiu şi deprimant) şi apoi în legănarea bărcii daurite de soarele dimineţii, nu s-a încheiat nici acum, la sfârşit de mai 2011. Poate că nu este decât încăpăţânarea de a nu mă desprinde de Cei mai Frumoşi Ani. Şi nu mi se întâmplă numai mie. Altfel nu am sta aici, în jurul mesei din grădina cafenelei Bulgakov, la nici o săptămână de la cea de a 40-a aniversare a absolvirii liceului (Pe care am pregătit-o temeinic, lună de lună, timp de un an încheiat).

„Joi după masa la ora şase, la coada calului!” e cuvântul de ordine pe care ni-l transmite Romi la telefon şi întotdeauna, în spatele statuii lui Matei Corvin, ne adunăm de-un grup care să se aşeze în jurul unei mese de restaurant. Şi azi după amiază am venit pe zăpuşeală, la masa rezervată sub bolta din lemn geluit, ca să facem bilanţul. Iată că se porneşte furtuna şi boabele de grindină sunt numai bune pentru a suplini cuburile de gheaţă din paharele noastre. Ne strângem mai aproape unii de alţii, pentru că marginile băncii se udă în răpăiala ploii. Relu are ochelarii aburiţi de amintirea lui Carmen (care s-a întors deja la Bucureşti). Doru a comandat, ca de obicei: „50 de votcă şi o bere fără alcool, pentru că sunt cu maşina”; Camelia bea apă plată (Cum şi-ar fi păstrat altfel zvelteţea ? Dar pariez că surâsul i-ar fi rămas acelaşi, oricum!) Adina, Claudiu, Zorela şi Delia (ea se va înapoia la Londra peste câteva zile) savurează îngheţata asortată. Eu, de data asta, am înlocuit ceaiul cu socată. (Mai ţineţi minte socata aromată pe care ne-a servit-o un profesor la serenadă? Să fi fost Toni, dirigintele nostru? Sau Directorul Matei, fie-i ţărâna uşoară?). Astăzi absentează zvăpăiata de Liana şi gospodina de Emilia, care în lunile de vară ne invită în pavilionul din curte unde ne înfruptăm cu mititeii prăjiţi de soţul ei, Victor, coleg de clasă prin adopţie.

Mia răsfoieşte dosarul cu socoteli şi pare mulţumită. Nici nu ne putem imagina pe altcineva în postura de organizator al întâlnirilor de liceu ! (Totuşi, de fiecare dată îi sărim în ajutor şi o încurcăm cu sfaturile.)  Piti a adus câteva poze pe care le-am trecut de la unul la altul, comentându-le, cu toate că primisem deja, de la Gigi,  linkul la care erau postate zecile de instantanee de la şcoală şi de la banchet. Cu toţii arătăm foarte bine.. Mai ales fetele! Putem concura cu nevestele  de a doua… (sau de-a treia?)! Iar băieţii, după cum se vede şi în imagini, au dansat în draci pe muzica lui Gelu (pe care-l ştim din liceu tot cu pick-upul, magnetofonul, casetofonul şi, mai nou, cu o instalaţie complexă  din care se aude tot… Beatles…). Şi profesorii se ţin bine.  Încă nu suntem orfani pentru că ne mai trăiesc toţi diriginţii care au venit şi la banchet şi îşi aminteau surprinzător de bine de noi, ca de  o promoţie de excepţie. (Oare nu toate promoţiile sunt aşa?).  Poate că ne deosebim doar  prin obstinaţia de a ne întâlni din cinci în cinci ani. Totuşi, unii nu mai participaseră de la întâlnirea de 20 de ani. Dar ce bine că au venit acum! Şi sunt neschimbaţi!

Să cânţi din nou Gaudeamus igitur (simţind cum îţi vin pe buze toate strofele, deşi te temeai că le-ai uitat), să te reaşezi în bancă şi să sporovăieşti cu vecinul, să priveşti prin geamul clasei petecul de cer de un albastru incredibil (acelaşi care odinioară te ademenea să chiuleşti) iar când îţi auzi numele (de fată) strigat de diriginte (oare după cât timp se casează cataloagele?) să te ridici în picioare nu pentru a raporta ce ai realizat în viaţă (deşi ai avea cu ce să te mândreşti…sau dimpotrivă?) ci ca  să povesteşti, în premieră, o şotie developată spontan sau să încerci să formulezi a „n”-a oară ce a însemnat pentru tine Liceul Emil Racoviţă din Cluj. (Cu iniţialele L.E.R. brodate pe chipie şi pe numerele matricole de pe mânecă… Ce n-aş da să mai îmbrac o dată sarafanul de uniformă… Şi să mă încapă!)

Locul unde ai primit merindele care te-au hrănit de-a lungul vieţii, orice ai fi devenit: profesoară (chiar în acest liceu), medic (chirurg, microbiolog sau legist), inginer (constructor, mecanic sau electronist), economist, arhitect, psiholog, educatoare la grădiniţa de limbă germană, profesor universitar la Cluj sau Bucureşti, jurnalist de vârf  în capitală (sau teleast de provincie), agent de vânzări în Germania şi Elveţia ori savant fizician pe ţărmul, de dincoace sau de dincolo, al Atlanticului.

Stropii de ploaie se răresc. Ce bine e să stau pe bancheta de lemn, între Fane şi Adi, povestind lucruri banale sau tăcând, mulţumită să–mi revăd colegii de clasă adunaţi în jurul mesei (privirea senină a lui Şuşu, care stă vizavi, pare să confirme acest sentiment).

Cu ani în urmă, trecând pe o străduţă din vecinătatea şcolii, l-m întâlnit pe Relu care m-a anunţat cu o mină gravă „Extratereştrii sunt printre noi!”. N-am îndrăznit să pun la îndoială vorbele sale (fusese cel mai bun matematician al clasei şi nu mă păcălise niciodată) însă, oricât m-am străduit, nu am reuşit să descopăr indiciile prezenţei locuitorilor de pe alte planete… În afară de a noastră, a colegilor de clasă, care provenim de pe Planeta L.E.R. unde facem escală (măcar odată la cinci ani) pentru a ne reîncărca bateriile. Şi pentru că anii trec şi bateriile slăbesc, e important să le alimentăm periodic, fixând întâlnirea de luna viitoare, memorând-o în telefoane sau agendele electronice. Deşi suntem încredinţaţi că Romi ne va suna cu câteva zile înainte spunându-ne „Joi după masa la şase, la coada calului!”.

Andrea Ghiţă

P.S. S-a dus şi dirigintele nostru Toni (Anton Chendea) aşa că aşteptăm cea de a 45-a aniversare, orfani de diriginte…

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on June 5, 2016 Reply

    Ieri, 4 iunie s-a reconfirmat că Planeta LER există, iar noi, absolventii Liceul Emil Racovita din Cluj, suntem locuitorii ei. Sistemul nostru de valori s-a validat în lumea largă şi mai avem o trăsătură foarte apreciata: simtul umorului. Si chiar noi toti suntem asa? Absolut! :))

  • Plugaru Valer commented on June 4, 2016 Reply

    Sirul cuvintelor, care imi vin este atat de navalnic, ma coplesesc incat, cu greu, voi lega ceva coerent. Am trecut, si asta se intampla atunci cand am trecut de primul 45 (se intampla cu colegii de liceu) de la 5 la fiecare an si va asigur ca emotiile zilei de intalnire (pentru mine, cu acestia, se intampla astazi) nu sunt nici putine, nici usor de stapanit. Probabil varsta liceului, al unuia ca Andrei Saguna , va ramane cea mai draga dintre placutele amintirii. Iunie este plina deoarece urmeaza alte doua, foarte placute, intalniri, cea de vineri cu colegii de serviciu si, coincidenta, cea din ultima joi a lunii iunie cu colegii de facultate. Am ajuns ca la fiecare dintre aceste ocazii sa ne numaram si disparutii evocand, la momentul cuvenit, imagini care, in prezenta lor, ne-a colorat momente din viata
    Faptul de a fi apartinut si sa continui sa apartii unor grupuri in cursul vietii creeaza un sentiment puternic care stimuleaza dorinta de a continua, iar astfel de amintiri ne sunt si sprijin si imbold.
    Multumesc, si sigur nu sunt singurul, autoarei pentru modul deosebit de sensibil in care ne-a readuspe fiecare dintre planetele care ne-au gazdui, ne-au format si ne-au ramas atat de dragi.

  • Judith klein commented on June 3, 2016 Reply

    Andrea, ești o scriitoare minunată, mi-a făcut plăcere să citesc acest articol și, deși nu am participat în nici o întîlnire de-a mea de la terminarea liceului, m-ai pus în cumpănă să consider participarea mea în viitor.

    • Andrea Ghiţă commented on June 3, 2016 Reply

      Multumesc, Judith! Cred ca merita sa incerci si tu…macar o data sa-ti revezi scoala si colegii! Totusi, cred ca clasa noastra a avut si ceva special, am fost foarte uniti. Intalnirile de la absolvirea facultatii nu sunt nici pe departe atat de placute.

  • Hica Stefan commented on June 3, 2016 Reply

    Draga Iuli…
    Nu cred ca ne-am chiar nimerit viata in visele de atunci…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *