Copiii din a doua căsnicie a bunicului

 

Această fotografie a fost făcută prin 1913 sau 1914.  Cele patru fete ale bunicii Babi Harnik: Steffi în costum național, Fritzia la stânga, Jeanette la dreapta și micuța Malvine pe jos.  Bărbatul nu e, cum ar fi de așteptat, Bernhard, fiul bunicii, ci preceptorul fetelor, dl Hausfeld.

 

Steffi

Steffi era fiica cea mai mare a bunicii Babi Harnik.  În timpul Primului Război Mondial Bucovina a fost ocupată de ruși și familia s-a refugiat la Viena.  Acolo Steffi l-a cunoscut pe viitorul ei soț.  S-au luat din dragoste.  Muniu era un om extrem de simpatic.  Era originar din Berdicev și avea un nume ucrainean, Kolomenko.  Înaintea războiului se stabilise la Viena.  Era contabil la o bancă, deci avea un venit stabil.  Dar în inima lui era artist.  Picta și cânta cu o voce foarte plăcută de tenor.  În timpul liber urma școala de artă și cânta la operetă.  Visul lui era să devină cântăreț de operă.  După război bunicii mei s-au întors în Bucovina și tânăra pereche i-a urmat.

La Seletin Muniu n-avea cum să-și desfășoare talentele artistice.  In calitate de contabil își ajuta socrul în afaceri, dar asta nu-l mulțumea și devenea tot mai frustrat.  Steffi era și ea nefericită.  Singurul lor fiu, Jacki, era un băiat frumos, dar lipsit de orice interes pentru învățătură.  La școală abia reușea să treacă clasa.  În timpul liceului a stat la noi la Cernăuți, dar n-a reușit să termine nici două clase de liceu.  Sigurul lucru care îl atrăgea era muzica, așa că părinții mei l-au trimis să ia lecții de pian împreună cu mine la domnișoara Frommer.  La lecții mergea, dar să exerseze nu avea chef, prefera să cânte după ureche șlagărele zilei.  Apoi s-a plictisit de pian și a hotărât că vrea să cânte la acordion.  I-au luat acordion și un profesor, dar nici la acordion nu exersa, cânta numai șlagăre și muzică de dans.  Până la urmă părinții mei s-au săturat și l-au trimis înapoi la Seletin.  Acolo a deschis o băcănie în clădirea morii, dar n-a câștigat mare lucru.

Unchiul Muniu era singurul care se ocupa de mine la Seletin și eu îl iubeam din toată inima.  În după-amiezile de vară mă chema la el în atelier, îmi dădea ciocolată și-mi povestea despre Viena, despre Berdicev și despre Lodz, unde avea o soră.  Când mergea în sat mă lua cu el și mâncam împreună înghețată la cofetăria Kamil.   Când am mai crescut, am început să facem muzică împreună: el cânta lieduri de Schubert, iar eu îl acompaniam la pian.  Iar când m-am dus la școala evreiască, Muniu m-a ajutat la scris și citit în idiș.

În 1940, când rușii au ocupat Bucovina, populația a primit buletine noi.  Buletinul bunicii, precum și al lui Steffi și Muniu aveau codul „39”, adică urmau să fie deportați în Siberia.  Cu toții s-au refugiat la Cernăuți, în speranța că într-un oraș mare le va fi mai ușor să-și piardă urma.  Dar drumul spre Cernăuți devenise foarte greu.  Noua graniță tăia atât șoseaua cât și calea ferată.  Pentru a ajunge la Cernăuți trebuiau să treacă muntele Lupșin pe jos.  Drumul a fost peste puterile bunicii; câteva zile după ce a ajuns la Cernăuți a murit.  Familia Kolomenko a găsit adăpost în casa lui Sali, care era din nou văduvă.  Muniu și Jacki au ajutat-o să conducă restaurantul.

În octombrie 1941 am fost cu toții deportați în Transnistria.  Tata a găsit de lucru ca medic în spitalul din Mogilev și a primit o locuință în oraș.  Steffi cu familia au stat cu noi și tata i-a procurat lui Muniu o slujbă de contabil la spital.  În 1942 Steffi a murit de tifos exantematic.  Muniu s-a recăsătorit și în 1944 s-a întors la Cernăuți, dar foarte curând a murit și el.

În 1944, când Armata Roșie a ocupat orașul Mogilev, Jacki a fost luat la armată.  Vorbind germana, româna și rusa, a fost translator militar.  În 1946 a fost eliberat și s-a stabilit la Cernăuți.  Meserie nu avea, așa că a lucrat ca muncitor la o fabrică.  Mai târziu s-a căsătorit cu Betty, care era profesoară de franceză și prin 1950 s-a născut fiica lor, Fani.  Aceasta a devenit profesoară ca și mama ei, s-a căsătorit cu Chaim Zacharovici, care e inginer și au venit în Israel în 1978.  Au doi copii: Albert născut la Cernăuți și Dudu, născut în Israel.  Familia s-a stabilit la Rishon, iar Fani s-a reprofilat, e funcționară la o bancă.  Albert a studiat științele economice și psihologia și a devenit secretarul purtătorului de cuvânt al parlamentului, Yuli Edelstein.  Dudu e inginer electronist.

După moartea lui Betty, Jacki s-a recăsătorit și a plecat cu soția și cu familia ei în Germania.  Dar după o vreme soția s-a îmbolnăvit de Alzheimer.  Jacki a lăsat-o în grija copiilor ei și a venit în Israel, unde a murit în 2008.

 

Bernhard

 

Bernhard era singurul fiu al bunicii, născut în 1893.  Era un bărbat chipeș, cu părul blond și creț.  De fapt eu nu l-am cunoscut pentru că a murit tânăr, îl știu numai din două fotografii.  În prima, făcută în timpul Primului Război Mondial, apărea ca soldat în armata austriacă.  Cea de-a doua, care stătea pe comoda bunicii, era făcută după război și îl arăta ca om matur, în haine civile, împreună cu soția lui, Anna.  Copii n-au avut.

După ce a rămas văduvă, bunica n-a fost în stare să supravegheze ambele mori, așa că a păstrat-o numai pe cea de lângă casă, iar pe cea din centrul satului i-a dat-o lui Berhard.  Totul a mers bine atât timp cât Bernhard a fost sănătos, dar în scurt timp s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a plecat să se trateze la Viena.  Moara a rămas în grija unui supraveghetor angajat în acest scop, un anume Salpeter.  Acesta nu numai că nu și-a făcut datoria, dar a fugit împreună cu Anna și cu toți banii pe care a reușit să pună mâna.  Bernhard a murit la Viena, la sanatoriul Himmelhof, în vârstă de numai 37 de ani.

 

Jeanette

Jeanette, mama mea, a fost a doua fiică a bunicii.  De fapt numele ei era Șeine Chaie, dar toți o strigau Jeanette.  S-a născut la Seletin în 31 octombrie 1896.  Școala primară a făcut-o în sat, dar nu s-a dus la oraș că să învețe mai departe.  Părinții au angajat un preceptor, pe tânărul domn Hausfeld, ca să completeze acasă educația fetelor.  Au învățat literatura germană – până la bătrânețe mama citea cu plăcere poeziile lui Heine.  Cred că dl Hausfeld le-a învățat și să cânte la pian, în orice caz îmi amintesc că bunica avea pian în casă.

Când a crescut, Jeanette a fost de mare ajutor în afacerile familiei.  Din 1922, de când bunicul a murit, bunica a continuat afacerile, ajutată de Muniu și de Jeanette.  Uneori Jeanette petrecea zile întregi la gară, supraveghind descărcatul grânelor și încărcatul sacilor cu făină.  Dar din 1923, afacerile au rămas în grija altora, pentru că ea s-a măritat.  Mai multe despre viața ei o să povestesc mai târziu.

Fritzia

Fritzia (Frieda) a fost a treia fiică a bunicii, născută la 8 ianuarie 1898.  Era frumoasă, zestre avea, așa că nu i-au lipsit pețitorii.  În august 1921 s-a măritat cu Joska (Josef) Gara.  El era cu 20 de ani mai în vârstă ca ea și avea o farmacie la Halmeu, în nordul Transilvaniei, la granița cu Ungaria și Cehoslovacia.  Fiul lor, Miklos, s-a născut în 1924.  Mi-l amintesc de când eram copii și ne petreceam împreună vacanțele la Seletin.

După Dictatul de la Viena din august 1940, partea de nord a Transilvaniei a fost cedată Ungariei.  Miklos a făcut liceul la Debrecen, în Ungaria.  În primăvara lui 1944, Joska a fost ucis de nemți în farmacie, iar Fritzia a fost deportată la Auschwitz.  Malvine a notat că Joska a murit în 23 aprilie și Fritzia la 1 mai 1944.  Iar Miklos, care nu era acasă, a scăpat cu viață.

Miklos a fost luat la un batalion de muncă forțată.  În1944, când nemții erau în retragere, batalioanele de muncă forțată au fost dizolvate, iar Miklos a ajuns la Budapesta, unde a lucrat într-o organizație ilegală care făcea acte false.  La un moment dat a fost arestat ca dezertor și ținut prizonier la comandamentul SS din Buda.  Noroc că avea asupra lui acte false și nu s-a știut că e evreu, altfel ar fi fost împușcat.  Mai târziu a reușit să evadeze.

Când rușii au ocupat Budapesta, Miklos a declarat că era născut la Seletin, în România.  Nu aflase că Seletin era de-acum pe teritoriul Uniunii Sovietice. Fiind vorba de un sat neimportant, nimeni n-a băgat de seamă.  Și acesta a fost spre norocul lui, pentru că toți cei născuți pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost „repatriați”, adică trimiși în Siberia.

După război a rămas la Budapesta, și-a făcut studiile universitare și a lucrat la Ministerul Comerțului Exterior.  În 1947 s-a căsătorit cu Klari Ungar și a avut doi fii: Ivan născut în 1951 și Robert, în 1953.  Cei doi soți erau foarte diferiți ca temperament și până la urmă s-au despărțit.  Miklos s-a recăsătorit cu Aniko.  A murit în 1994.  Cei doi fii trăiesc mai departe la Budapesta.  Ivan a făcut carieră în domeniul bancar, iar Robert, ca și tatăl său, se ocupă de comerț international.

 

Malvine

Îmi amintesc că mătușa Malvine venea în vizită din Viena o dată la doi ani.  Era o „doamnă” în adevăratul sens al cuvântului.  Era întotdeauna bine îmbrăcată și aducea cadouri tuturor.  Surorilor ei le aducea dirndl [rochii austriece tradiționale].  Am primit și eu un dirndl roșu, de mătase, cu o bluză de organdi, cu o pălărie roșie cu pană albă și o poșetă de fetru în formă de inimă.  Ce mânră am fost!  Unchiul Muniu și Jacki au primit și ei costume naționale austriece, iar Jacki și Miklos au primit câte un aparat de fotografiat, o raritate pe-atunci.

Când Malvine era cu noi, era întotdeauna voie bună.  În fiecare seară veneau musafiri.  O dată a adus de la Viena un patefon și de atunci tot aducea discuri noi.  Seara toți se adunau în camera bunicii, stăteau de vorbă și ascultau muzică.  Uneori se dansa pe verandă, alteori Muniu cânta.  Fischel Harnik venea aproape zilnic.  Era un tânăr foarte simpatic și cred că-i făcea curte Malvinei.  Mai veneau și soții Rosner, prieteni buni ai lui Steffi și Muniu.  Ei stăteau la Cernăuți și își petreceau vacanțele la Seletin.  Aveau o fiică de vârsta mea cu care mă jucam.

Cu toate că Malvine e legată de multe amintiri plăcute din copilăria mea, viața ei n-a fost una fericită.  Când i-a venit vremea să se mărite, a fost greu să i se găsească zestre.  Familia avea bunuri, dar nu și bani gheață.  Bunica a propus ca tatăl meu să plătească zestrea Malvinei, iar în schimb să primească o jumătate din proprietatea asupra morii conduse de Bernhard.  Părea să fie o idee bună și părinții mei au acceptat.  Dar cu boala lui Bernhard, cu proasta gestionare a morii și apoi cu jaful comis de Salpeter, proiectul s-a transformat într-un dezastru.

 

Malvinei i-a fost prezentat Dr Siegfrid Schaffel, un tânăr medic ginecolog din Cernăuți, cu studii la Viena.  Provenea dintr-o familie modestă.  Părinții și-au rupt de la gură ca el să învețe.  Familia avea încă trei copii.  Heinrich era mecanic de precizie și putea să-și poarte singur de grijă.  O fiică era măriată dar cealaltă, Bertha, avea nevoie de zestre.  Singura posibilitate era ca Siegfried să se însoare cu o fată bogată și să înapoieze părinților banii pe care aceștia i-au investit în studiile lui.  Deci Siegfried a cerut o zestre foarte mare și a și primit-o.  Era un tânăr chipeș și elegant, Malvine s-a îndrăgostit de el și bunica a plătit.  Nunta a avut loc în 1927.

Tânăra pereche a plecat în călătorie de nuntă la Berlin și apoi s-a stabilit la Viena.  Siegfried și-a deschis un cabinet, dar afacerile mergeau prost, se pare că avea prea multă concurență.  Atunci el a decis să plece în provincie și a lucrat în orășelul Mürzzuschlag, lângă pasul Semmering.  Sora cu care lucra era fosta lui iubită din anii studenției.  Nici nu e de mirare că soția și-a lăsat-o la Viena.  Nu știu cum a dus-o Malvine singură, dar știu că primea scrisori înflăcărate de dragoste de la un anume Paneth…  Căsnicia Malvinei pare să fi fost un eșec și totuși în colecția ei au rămas zeci de fotografii împreună cu soțul ei, unde cei doi arată foarte fericiți.  Cine știe?

Pe la sfârșitul anilor 1930 situația evreilor din Austria devenea din ce în ce mai precară.  Cine putea, emigra.  Siegfried a trimis un anunț la ziarul The Times, prin care căuta un post în Marea Britanie, fie și numai de asistent sau de laborant, dar n-a găsit nimic.  De aceea au hotărât ca Malvine să plece singură în Marea Britanie, iar Siegfried să-și încerce norocul la Șanghai, unde cel puțin putea să practice medicina fără să mai dea examene.  Au plecat la începutul anului 1939.  A fost o perioadă grea pentru amândoi.  Malvine nu avea nici o profesie.  În timpul războiului a lucrat ca servitoare.  La început a stat la Glasgow, apoi s-a mutat la Londra și s-a angajat ca vânzătoare și casieriță la marele magazin Selfridges.  A locuit într-o garsonieră modestă din cartierul Hampstead.

Siegfried a petrecut anii războiului la Șanghai, unde a avut un cabinet într-unul din cartierele elegante ale orașului.  După război a emigrat în Canada și apoi s-a stabilit la New York.  Acolo a fost nevoit să treacă o serie întreagă de examene pentru a-și echivala diploma.  În 1957, după ce obținuse dreptul de a practica medicina în Statele Unite, a încercat să-și aducă soția alături de el, dar n-a mai apucat, a murit de un atac de inimă.  Cei doi soți nu s-au mai revăzut niciodată.  Malvine a murit la Londra în 1982.  Cu toate că în tinerețe fusese o persoană veselă și lipsită de griji, fraza care i-a definit viața în ultimii ani a fost “Mein Schmerz ist gross” [Durerea mea e mare.]  Parcă o mai aud și acum repetând aceste cuvinte ca pe un leitmotiv.

 

COPILĂRIA MEA LA CERNĂUȚI

Părinții mei s-au stabilit la Cernăuți.  Ca evreu, tata nu avea nici o șansă să găsească un post la spital.  Acolo lucrau numai medici creștini.  Nici măcar la spitalul evreiesc nu erau posturi libere.  Putea numai să-și deschidă un cabinet, dar era riscant din cauza concurenței foarte mari.  S-a hotărât totuși să încerce.  Din zestrea mamei au închiriat și au mobilat un mic apartament la parter pe Karolinengasse 8 și tata și-a deschis primul cabinet.  Acolo m-am născut eu, în iarna anului 1926.  Încet-încet numărul pacienților a crescut.  Când am avut trei ani ne-am mutat într-o locuință mai mare, ceea ce dovedește succesul cabinetului.

Părinții mi-au povestit că m-am născut într-o iarnă foarte grea, dar pentru mine iernile grele erau ceva obișnuit.  Orașul Cernăuți era situat în extremul nord-est al României.  (Așa era când m-am născut eu.  Până în 1919 aparținuse de Imperiul Austriac, după al Doilea Război Mondial a fost ocupat de Uniunea Sovietică, iar când aceasta s-a dezmembrat, orașul a ajuns în Ucraina.)  Nimic nu stătea în calea crivățului care venea din stepele Rusiei.  Nu odată apa din cană îngheța peste noapte în bucătărie.  Îmi amintesc că într-o seară tata a sterilizat niște siringi și le-a lăsat în apă.  A doua zi dimineață totul era înghețat și siringile erau sparte.  Se întâmpla de multe ori ca apa să înghețe în țevi și trebuia să aducem apă cu găleata de la subsol.  Nu numai că era frig, dar era și multă zăpadă.  Toată iarna străzile trebuiau deszăpezite și presărate cu nisip sau cu cenușă, altfel erau impasabile.  Chiar și acoperișurile trebuiau curățate de zăpadă pentru a preveni avalanșele.  După ce m-am obișnuit cu clima din Israel nu înțeleg cum am putut trăi în asemenea condiții, cum m-am dus zilnic la școală de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, mai ales că școala era destul de departe.  Cel mai bine era după-amiaza, când mergeam la săniuș sau la patinoar.

Despre prima noastră locuință am numai amintiri vagi.  În afară de cabinet și de sala de așteptare aveam o singură cameră.  Primul nostru servitor era un tânăr ucrainean de la țară pe nume Yurko.  Părinții mei erau foarte mulțumiți de el.  Făcea totul în casă: gătea, făcea curățenie, spăla scutecele și când un pacient suna, deschidea ușa îmbrăcat într-un șorț alb impecabil.  Yurko era cunoscut și apreciat prin vecini și când a primit un post de ospătar ne-a părăsit.

Casa din Karolinengasse 8 era cunoscută sub numele de casa rabinului din Sadagura.  Avea un parter înalt, iar la etaj era un balcon cu balustradă de fier forjat, vopsită în verde.  Curtea era în cea mai mare parte pavată, iar pereții interiori erau acoperiți cu iederă.  În curte era sinagoga rabinului de la Sadagura și chiar lângă camera noastră era intrarea la sinagoga femeilor.  Ușa avea un scârțâit aparte, mi-l amintesc de parcă l-aș fi auzit ieri.  Chiar după ce ne-am mutat, am mai venit la sinagogă de sărbători și în amintirea mea scârțâitul ușii s-a amestecat cu muzica rugăciunilor.  Într-un colț al curții era un mic gazon, unde era construită succah și unde se dansa de Simchat Tora.

Vecinii noștri de la etaj erau doi avocați: Dr Popovici, care avea să devină mai târziu primarul orașului și Dr Billig.  Cu fiica celui din urmă, Edith, m-am reîntâlnit peste ani de zile la Herzlia.  În celălalt apartament de la parter, cu intrarea prin curte, stătea familia Neumann, o familie săracă cu două fete.  Am fost la ei în casă și-mi amintesc locuința sărăcăcioasă, fără covoare, cu pereții goi și cu mobilă veche.   Una din fete, Bertha, care era cu vreo patru sau cinci ani mai mare ca mine, era o elevă foarte bună și părinții mei au angajat-o să-mi dea ore de franceză.  Cealaltă era croitoreasă și lucra la o casă de modă de lux.  Doamna Neumann era și ea croitoreasă – mama și cu mine ne-am făcut la ea niște rochii foarte frumoase.

Din a doua locuință, cea de pe Karolinengasse 10, am amintiri mult mai clare.  Acolo a stat cu noi bunica Renție Zwecker.  După moartea bunicului nu se mai descurca singură.  Mama a îngrijit-o cu devotement până la sfârșit.

În casa din Karolinengasse 10 am avut primul prieten de joacă, pe Ludi, fiul proprietarului.  Era cu șase luni mai mare ca mine.  Ne zbenguiam ore în șir pe balconul în formă de U care mergea de-alungul întregii clădiri și dădea spre curte.  Cel mai bine era în după-amiezile de vară când cele trei bunici, Babe Zisl, Babe Krențl și Babe Renție  ieșeau pe balcon să-și încălzeacă oasele și să stea la taifas.    Babe Krențl, bunica lui Ludi, era cea mai morocănoasă dintre ele.  Se supăra că făceam gălăgie și dădea după noi cu bastonul.  Cea mai mare distracție era să fugim pe lângă ea și să ne ferim de baston.  Babe Zisl, străbunica lui Ludi, a trăit până 102 ani.  Era o femeie blajină.  Mai târziu am ajutat-o cât puteam, de multe ori am mers cu ea la sinagoga de alături.  A treia, Babe Renție era chiar bunica mea.  Îmi mai amintesc o discuție pe care au avut-o.  Babe Krențl a spus cu asprime: „Schoin genig, genig gelebt, me sennen schoin olte Waber!”[Destul, am trăit destul, suntem de-acum femei bătrâne!].  Și Babe Zisl a răspuns liniștită: “Ich bin nischt mit aich gekimmen, en wil nischt met aich gein.  As ir wilt, geit alein.”  [Eu n-am venit cu dumneata și nu plec cu dumneata.  Dacă vrei, n-ai decât să pleci singură.]

Împreună cu Ludi am citit primele cărți și m-am minunat de aventurile lui Max și Moritz, Struwelpeter, Suppenkaspar…  Ilustrațiile îmi sunt încă proaspete în amintire.  Tot atunci am învățat și primele jocuri: „Nu te supăra frate” și „Moara”.  Apoi ne jucam cu yo-yo, prindeam fluturi și gândaci, alergam cu cercul și mergeam cu trotineta, spre marea supărare a celor trei bunici.

Noua noastră locuință era mult mai mare, avea chiar o sufragerie elegantă, cu mobilă comandată special de la Viena.  Era din lemn castaniu, lustruit, cu decorații sculptate și cu vitrine de cristal.  Masa ovală era extensibilă, iar scaunele erau tapițate în piele.  Pe podea era un covor verde ca mazărea, iar lampa era de bronz și cristal.

De când aveam sufragerie, părinții mei au început să invite musafiri la cină.  Uneori se făceau dineuri cu mulți invitați.  Servitoarea noastră nu prididea, așa că mama aducea ajutoare la bucătărie, ba aducea chiar un chelner stilat, care pregătea platouri cu gustări atât de frumos decorate, încât mie îmi plăceau mai mult ca orice altă mâncare.  La dineu, chelnerul venea cu un șervet alb pe braț și servea musafirii.

Cu toate că părinții mei nu erau originari din Cernăuți, aveau un cerc destul de larg de cunoștințe.  Mulți erau foști colegi ai tatei de la medicină.  Unii erau chiar prieteni apropiați, cum ar fi chirurgul Lipa Vizhnitzer sau radiologul Paul Katz.  Cel din urmă avea doi copii: o fetiță de vârsta mea și un băiețel mai mic.  Cu fetița eram camarazi de joacă.  Dr Katz a fost primul dintre prietenii noștri care și-a cumpărat mașină, la începutul anilor 1930.  Într-o zi am făcut împreună cu copiii lui o plimbare cu mașina în afara orașului.  A fost o experiență de neuitat.  Aș fi vrut să-l luăm și pe Ludi, dar din păcate nu era loc în mașină.  Când m-am întors, Ludi era furios: cum m-am dus fără el?  A trecut mult timp până m-a iertat.

Mai târziu ne-am mutat alături de hotelul Bristol.  Era o clădire impozantă.  O parte funcționa ca hotel, iar în rest erau apartamente elegante.  Am stat acolo până am fost trimiși în ghetou.  Pe lângă multe alte avantaje, încălzirea centrală nu permitea ca apa să înghețe iarna în țevi.  Tata s-a înțeles bine cu proprietarul, dl Linker și a primit cheia ușii care lega hotelul de restul clădirii.  Tata folosea telefonul hotelului, iar pacienții care vroiau să-și păstreze anonimitatea, intrau în hotel și de acolo veneau pe ascuns în cabinetul tatei.

Înaintea Primului Război Mondial evreii din România erau lipsiți de cetățenie.  Numai cei care au luptat ca voluntari în armata română au fost încetățeniți.  După Tratatul de la Versailles România a primit teritorii noi, iar populația locală, inclusiv evreii, au primit în mod automat cetățenia română.  Dar o nouă lege din 1938 a impus restricții asupra cetățeniei pentru evrei: numai cine putea dovedi cu acte de la starea civilă că tatăl său era născut pe teritoriul României putea să-și păstreze cetățenia.  De unde să facem rost de certificatul de naștere al bunicului meu, născut în alt secol și în altă țară?  După multe ezitări, tata s-a dus la Hlinița în speranța să găsească măcar pe cineva care l-a cunoscut și care ar putea depune mărturie.  Dacă mărturia va fi de-ajuns, cine știe?  Tata s-a dus la preotul din sat și i-a povestit ce necaz are.  S-a dovedit că preotul ținea evidența populației din sat.  În catastiful lui erau trecuți toți copiii… creștini.   Totuși pe ultima pagină era și lista copiilor evrei.  Numele bunicului meu figura pe listă și preotul i-a dat tatei o adeverință.  Ce noroc!  Obținusem dreptul la cetățenia română!

A venit și anul 1940.  A fost semnat pactul Ribbentropp-Molotov și cei doi parteneri și-au împărțit prada între ei.  Armata Roșie a intrat în Cernăuți.  Armata română s-a retras și împreună cu ea a plecat și o parte din populația română.  În Cernăuți schimbarea conducerii s-a făcut fără violență.  Câteva zile mai târziu au început să se închidă magazinele.  Mărfurile au fost rechiziționate și au apărut lipsurile.  Populația a primit buletine noi; cei înstăriți au primit codul „39”.  Primăvara au început deportările.  NKVD-ul venea în toiul nopții să-i ridice pe „bogătași”.  Aceștia erau duși la gară, închiși în vagoane de vite și trimiși în Siberia.  Mulți dintre cei deportați erau evrei.  Domnea panica.  Din familia noastră a fost deportat unchiul David cu soția și fiica lor, Fani, cu soțul.  Toți patru au murit în Siberia.  Singura supraviețuitoare a fost Nora, fiica lui Fani, care s-a născut în Siberia.

În iunie 1941 Hitler a atacat Uniunea Sovietică.  Armata Roșie, complet nepregătită, s-a retras.  Dacă n-ar fi început războiul îmi închipui că mai devreme sau mai târziu am fi ajuns cu toții în Siberia.  Stăpâni erau acum nemții și aliații lor, românii.  Încă în primele zile i-au arestat pe membrii mai de seamă ai comunității evreiești, printre care și rabinul șef Dr Mark și i-au executat.  Au urmat restricții de tot felul: evreii trebuiau să poarte steaua galbenă, nu aveau voie să iasă din casă după căderea serii, copiii evrei au fost dați afară din școli, etc.  La sfârșitul lui septembrie s-a înființat ghetoul.  Dimineața s-a anunțat că până în aceeași seară la ora șase toți evreii trebuie să se mute în ghetou.  Autoritățile au publicat o listă de străzi care urmau să constituie ghetoul.  Oamenii erau buimăciți: unde să se ducă, ce să ia cu ei?

Noi cel puțin aveam unde să mergem.  Unchiul tatei, Hendel, stătea pe strada Sfânta Treime, care a fost declarată parte din ghetou.  Casa avea două locuințe de câte două camere: într-una stătea el cu soția, iar în cealaltă fiica lor cu soțul.  Mama a adunat în grabă câteva lucruri și ne-am dus la unchiul.  Până seara s-a adunat atâta lume în casă, încât nu era loc de dormit nici măcar pe jos.  Nu puteam rămâne acolo.  Deportările au început peste câteva zile chiar pe strada Sfânta Treime.  Toți evreii trebuiau să meargă la gară.  Cum nu mai aveam nimic de pierdut, am plecat din oraș cu primul transport.

 Erika Shaffer

Traducere din limba germană: Hava Oren

(Va urma)