File din romanul vieţii mele – ultima parte

ISRAEL

Am venit în Israel în 20 septembrie, o zi după Yom Kippur 1972.  La București ploua și era frig, ceea ce pentru noi era un avantaj – puteam să purtăm mai multe haine pe noi.  Cantitatea de bagaje de mână era limitată și cine știe când vom primi restul lucrurilor.  Am ajuns seara.  Când s-a deschis ușa avionului a fost ca și cum am fi intrat într-o baie de aburi, căldura și umezeala erau copleșitoare.

La aeroport ne aștepta tata (mama murise cu șase luni înainte) și sora lui Rubin, Anuța.  Ce bucurie să fim din nou împreună!  La început am stat la centrul de absorbție din Michmoret.  Aveam acolo casă, masă și cursuri de limba ebraică.

După primele zile petrecute cu tata și cu Anuța, Rubin s-a ocupat întâi de toate de studiile copiilor.  Pe Nene l-a înscris la liceul cel mai apropiat.  Apoi a plecat cu Evi la Ierusalim și a înscris-o la la cursul pregătitor al Universității.  Anul întâi de medicină nu i-a fost recunoscut.  Atunci a hotărât să facă un studiu mai scurt – farmacia.  Stătea la cămin și venea acasă numai la sfârșitul săptămânii și în vacanțe.  La cămin a cunoscut un imigrant din Olanda, Aharon Oren, care-și făcea doctoratul în biologie.  S-au căsătorit în 1976, amândoi fiind încă studenți.  Ea lucrează la farmacia spitalului Hadassah, iar soțul ei a devenit profesor la Universitatea din Ierusalim.  Fiica lor, Dina, e logopedă.  Soțul ei, David Ostrovsky, e informatician și au un băiețel, Adam.

Hava Evi si Aharon 1976

Evi și Aharon în 1976

Copiii fiind aranjați, puteam să ne ocupăm intensiv cu studiul limbii ebraice.  Lui Rubin i-a fost mult mai ușor decât mie.  În copilărie fusese la yeșiva și mai târziu a studiat singur gramatica ebraică, așa că pe el l-au primit la grupa de avansați, pe când eu eram la începători.  Ar fi trebuit să stăm șase luni la Michmoret, dar după numai câteva săptămâni am primit un vizitator important.  Era responsabilul de resurse umane de la casa de asigurări de sănătate Maccabi, dl Ansorge.  Era originar din Germania, deci ne-am înțeles fără nici o dificultate.  Dl Ansorge i-a oferit lui Rubin un post de medic pediatru la Herzlia.  Oferta era tentantă, dar Rubin se temea că încă nu știe destulă ebraică.  Dl Ansorge l-a liniștit: vorbește atâtea limbi, încât nu va avea nici o problemă să se facă înțeles.  Rubin a acceptat.  Mai târziu am aflat că cel care l-a recomandat pentru acest post a fost colegul lui din studenție, Dr Schapira.  Iar cu Werner Ansorge am rămas prieteni încă mulți ani.

 Rubin la dispensar

Rubin la dispensar

La început Rubin a făcut naveta, dar era foarte obositor, așa că am hotărât să renunțăm la avantajele centrului de absorbție și să ne mutăm la Herzlia.  Pentru o locuință trebuia să plătim dinainte chiria pe un an.  Singuri n-am fi avut posibilitatea, dar cu sprijinul tatălui meu am închiriat o locuință.  Cum eu încă nu lucram, m-am dus în port la Haifa și am adus restul bagajelor.  Acum nu mai trebuia să ne mulțumim doar cu strictul necesar – aveam mobilă, covoare…  Începeam să ne simțim „acasă”.  În decembrie 1972 am primit și eu un post la casa de asigurări de sănătate Klalit.

Nene n-a fost mulțumit de nivelul liceului din Herzlia.  A încercat întâi un liceu din Tel-Aviv, apoi s-a transferat la Liceul Universității din Ramat Aviv.  Acolo și-a dat bacalaureatul.  Apoi și-a făcut seviciul militar la Unitatea de Informatică.  După cei trei ani obligatorii a rămas în armată încă trei ani și jumătate, timp în care a început și un studiu universitar.  Dar într-o bună zi a părăsit armata, și-a abandonat studiile, s-a alăturat unei comunități ultra religioase din Bnei Brak și s-a dus la yeșiva.  N-a trecut mult și s-a căsătorit cu Eti, care e și ea ultra religioasă.  A fost o căsătorie aranjată prin intermediari, cum se obișnuiește în aceasă comunitate.  Cuplul are șase copii: Rivka, Rachel, Miriam, Dvora, Hana și Aharon.  Dintre fete, Hana mai merge la școală, dar toate celelalte au devenit educatoare.  Aharon studiază la yeșiva, dar și soția lui e educatoare.  Fetele mai mari sunt căsătorite cu studenți la yeșiva.  Singura care a mers pe un drum independent a fost Miriam: a refuzat căsătoria aranjată prin intermediari, a părăsit viața religioasă și s-a stabilit la Tel Aviv.  În toți acești ani Nene a continuat să studieze, până ce în sfârșit a devenit rabin.  Acum stă la București și e rabinul Federației Comunităților Evreiești din România.  E foarte apreciat de enoriașii săi și munca pe care o face îi dă mari satisfacții.

 

Nene și Eti în 1984

Nene și Eti în 1984

 

 

Cu Rubin în 1994

Cu Rubin în 1994

 

 

 

 

Medalia lui Rubin

Medalia lui Rubin

 

În scurt timp lui Rubin i-a mers vestea prin Herzlia și chiar prin orașele învecinate.  Numărul pacienților lui creștea vertiginos.  După o lună, dl Ansorge l-a anunțat că va primi un salariu dublu față de cel asupra căruia s-au învoit la început!  Mai târziu a fost chiar distins cu o medalie de excelență în muncă.  În curând Rubin n-a mai primit un salariu fix, ci a fost plătit în fucție de numărul pacenților pe care îi trata.  De atunci n-am mai avut probleme financiare.  Cu ajutorul lui tata și cu un împrumut de la bancă ne-am cumpărat un apartament.  Clădirea era încă în faza de finisare, totuși ne-am mutat în mai 1973.  Când Evi s-a măritat, i-am plătit acontul pentru un apartament la Ierusalim.  De-acum ne puteam permite să călătorim și să vedem lumea, ceea ce ne-a lipsit în toți anii în care am stat în România.  Am fost în Germania, Austria, Italia, Marea Britanie, Spania și Statele Unite.

 

Casa noastră din Herzlia

Casa noastră din Herzlia

Tata a lucrat la Afula zece ani, vechimea minimă care-i dădea dreptul la o pensie, după care a venit la Herzlia.  La început a stat cu noi, apoi și-a închiriat o locuință separată în apropiere și și-a deschis un cabinet.  A continuat să lucreze până la 82 de ani.  A murit de bătrânețe la 86 de ani.  E înmormântat la Herzlia.

Eu am lucrat la Raanana.  Nu era departe, dar nu aveam autobuz direct și drumul dura foarte mult.  În perioada aceea Raanana era în plină dezvoltare.  În locul livezilor de citrice apăreau treptat cartiere noi, satul de altă-dată era pe cale să devină oraș.  Nu e de mirare că numărul pacienților din grija mea a crescut în așa măsură încât nu mai făceam față.  Într-o zi am primit un atac de inimă la servici și am ajuns la spital.  Apoi aproape că am primit un al doilea.  Și Rubin și tata au insistat să-mi dau demisia, chiar dacă nu aveam încă zece ani vechime.  Am stat un an acasă, apoi am început să-i ajut lui Rubin, pentru că nici el nu mai prididea.  La 60 de ani Rubin a primit primul atac de inimă.  A murit în 28 august 1993, de al cincilea infarct.  Mormântul lui e la Herzlia, nu departe de al tatei.  N-a apucat să ajungă la 66 de ani.

După moartea lui cabinetul a fost închis și nici eu n-am mai lucrat.  La vârsta de 80 de ani am părăsit Herzlia și m-am mutat la Ierusalim, nu departe de Evi.  Am o locuință de două camere într-un cămin de bătrâni.  Acum am 87 de ani.   Am doi copii, șapte nepoți și șase strănepoți.

 

Anuța

Rubin avea o soră mai mică, Anuța.  Ea a crescut la părinți, nu ca fratele ei.  Când au fost deportați, era la școala primară.  La întoarcere părinții n-au mai trimis-o la școală, ci au angajat-o ucenică la o croitoreasă.  Rubin, care era deja student, a auzit că s-a deschis la București un curs de educatoare pentru fete evreice și a insistat ca părinții s-o lase pe Anuța să urmeze cursul.

Când a Anuța a absolvit, Rubin era în anul trei și avea deja un venit modest.  El a adus-o la Timișoara și i-a ajutat să obțină un post la comunitatea evreiască.  A prezentat-o și prietenilor săi.  Era o fată foarte simpatică și în curând Duți Kohn s-a îndrăgostit de ea.  Ar fi vrut s-o ia de nevastă, dar trebuia întâi să-și termine studiile și să primească un post, altfel nu putea întreține o familie.  Între timp însă Anuța a primit pașaportul, l-a părăsit pe Duți și a plecat în Israel.  Până la urmă Duți s-a căsătorit cu altcineva, dar pe Anuța n-a uitat-o niciodată.  Stă și el acum în Israel și vorbim uneori la telefon.

Era clar că de la părinți nu se putea aștepta la nici un ajutor, de aceea Rubin a ajutat-o să se pregătească de drum.  Îmi amintesc că i-a comandat o plapumă.  Pe atunci plapumele erau făcute cu mâna, pe niște rame mari de lemn.  Dar cămăruța lui Rubin era prea mică și plăpumăreasa a trebuit să lucreze acasă la noi.

Anuța a venit în Israel fără familie.  Singura rudă pe care o avea aici era mătușa Fani.  La început a fost la kibbutz, dar condițiile de viață erau foarte grele, așa că a plecat.  S-a dus la Haifa, a locuit într-un cămin și a lucrat ca vânzătoare.  Când Yizhak Borochov, un funcționar de la centrala electrică, a cerut-o în căsătorie, ea l-a acceptat.  Mătușa Fani le-a ajutat să-și cumpere locuința.  Au doi copii: Alona, care seamănă cu mama ei și Aviram, care e leit taică-său.  Mai târziu Anuța a condus un cerc de croitorie la un centru comunitar.

Atât Anuța cât și Rubin au moștenit de la mama lor predispoziția pentru boli de inimă.  La 50 de ani Anuța era deja dependentă de un stimulator cardiac.  A trăit numai 60 de ani.  După moartea ei, Yizhak n-a mai vrut să aibe nimic de-a face cu noi.  Am auzit că a murit și el, de cancer la plămâni.  Alona e psihologă.  E căsătorită, are doi copii și stă la Tel Aviv.  Am văzut-o recent la o nuntă.  Despre Aviram nu știu nimic.

Sfârşit

Erika Shaffer

(Traducere din limba germană: Hava Oren)

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on June 2, 2023 Reply

    D-na Dr. Erika Schaffer cu ultima parte a memoriilor, de acum 7 ani, odihniţi-vă în pace !!!

  • Veronica Rozenberg commented on February 6, 2021 Reply

    Au trecut 4 ani si jumatate de cand dvs, dna Erika Schaffer ati asternut aceste file de viata, pe care fiica dvs Hava (Evi) le-a adus si la cunostinta cititorilor de la baabel. Din pacate ele sunt putin acoperite de norul anilor care au trecut din punctul de vedere al sanselor de a fi citite de catre cititorii mai noi ai frumoasei si bogatei reviste baabel.

    Trebuie sa va marturisesc ca pentru mine, care ma interesez de viata oamenilor in general si poate de a unora care sunt mai apropiati dpdv al originii lor in lumea din care vine, amintirile dvs m-au impresionat inmod deosebit prin cateva aspecte, si anume:
    – memoria detaliului aproape neobsinuita, vorbind de secvente ale istoriei personale
    -trairile si experientele grele de viata ale familiei din Transnistria – tatal meu a fost timpd e doi ani la Vapniarka, despre care si el a scris
    – secventele de familie cu parintii, bunicii, initiativele inteligente, htoararile luate pentru a imbunatati viata cotidiana
    – dar mai presus de toate, ceea ce este cel mai emotionant din toate episoadele despre care scrieti, este sincertiatea debordanta cu care relatati acest mers al vietii dvs pe parcursul unei perioade lungi care a incalcat doua secole intr-o perioada in care viata nu a fost usoara, ci va pus adeseori la incercare.

    Va doresc sa va simtiti bine in anii, care din nou pun lumea la incercare, iar pe cei care sunt la varsta a 3-a sau dincolo de ea, cu atat mai mult.
    Lumina, sanatate si bucurie in mijlocul familiei dvs, la Ierusalim,.

    Veronica Rozenberg

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *