Am fost recent într-un periplu în Anglia,Țara Galilor, Irlanda de Nord. Încă toate trei figurează în Europa sub numele de împrumut ”Marea Britanie”. Am fost între timp și în Republica Irlandeză (Eire) – stat european independent care în timpul celui de al doilea război mondial a fost un stat neutru, dar acum este membru al NATO. În timpul războiului conducătorii Republicii Eire înfruntau aceeași provocare căreia  Ben Gurion, în numele evreilor din Palestina, i-a răspuns cu  formularea bine cunoscută :  ”Vom lupta împotriva Germaniei ignorând Anglia, dar vom lupta împotriva Angliei ca și cum nu ar fi războiul cu Germania”. Acum  încă – cine știe pentru câtă vreme – nu există control de pașapoarte la granițele care despart țările din insulele Britanice. Dar ele sunt totuși despărțite de granițe nevăzute, dar cuibărite profund în sufletele locuitorilor care se simt mai puțin britanici și mai mult englezi, scoțieni, galezi sau irlandezi.

Se bat cu încăpățânare să-și păstreze limbile care le conferă și le păstrează identitatea, cu toate că cei mai mulți dintre ei au fost educați în limba engleză pe care o folosesc în mod curent. De fapt, datorită conviețuirii de multe secole, amestecul populațiilor ”continentului” insular care este Marea Britanie a fost continuu, dar deși diferențele etnice de cultură și limbaj s-au atenuat, conștiința identitară s-a consolidat. Acum după mult comentatul referendum, poreclit ”Brexit” s-au înfierbântat  din nou pasiunile ”tribale”, atât în mediul politic, cât mai ales la nivelul discursului cotidian. Drapele și inscripții incită la evadare de sub hegemonia engleză și evident dacă Anglia zice ”Da”, scoțienii, galezii și mai ales irlandezii vor spune cu siguranță ”Nu” (respectiv invers:). Cu toate acestea călătorind prin aceste ”țări” care fiecare își au geneza și istoria proprie, – nu poți să nu fii impresionat de comunitatea spirituală, care peste atâtea înfruntări uneori cumplite și sângeroase, leagă între ele – pentru totdeauna (cred eu:)  țările ”continentului” Britanic. Această legătură solidă, unică și valoroasă este cultura devenită comună. Ceea ce din păcate (sau poate, spre binele ei:) lipsește Europei pentru ca să poată fi Unită.

Călătorului…îi şade bine cu drumul

Călătoria mea (conform traseului stabilit de Agenția Turistică a cărei ”victimă” am devenit pentru aproape două săptămâni) a început în Anglia și s-a încheiat în Anglia. Nu în același loc dar în aceeași ”țară”.  Nu mi-am propus să descriu călătoria care ea însăși a fost plină de surprize plăcute (și neplăcute:). Pentru că, pe de o parte mulți din cei care (sper:) vor citi aceste rânduri probabil că au parcurs în întregime sau parțial  acest traseu, pe de altă parte, că pentru ”toate drumurile” se  găsesc informații bogate și îndrumări competente publicate cu insistență de autori și editori specializați. Mi-am propus să-mi rememorez câteva locuri, istorii, personalități (dar și personaje) care m-au frapat de-a lungul acestei călătorii. Ca să nu le uit. Poate unele din aceste impresii devenite deja amintiri să placă și altora. Nu sunt lucruri noi. În lumea în care trăim cu atâta repeziciune încât nu reușim să ne dezmeticim de la un eveniment la altul, nu mai există noutăți:).  Cele vechi sunt știute, cele noi sunt prevăzute. Nici nu se poate să mai descoperi lucruri inedite călătorind. Cândva călătoria era o aventură. Chiar și în tinerețea mea. Ca să nu mai reamintim coșmarul interdictiilor. Odată fiind la mare ”toată” familia ne-am înscris pentru o excursie la Varna în Bulgaria. La graniță am fost dat jos din autobuz cu soție și copil cu tot. Mâna ”vigilentă” a securității:)  Era cu vre-o patruzeci de ani în urmă. Astăzi așa ceva ni se pare incredibil. Astăzi turismul a devenit una din cele mai înfloritoare industrii. în Marea Britanie numărul anual al turiștilor străini este în jur de 40 de milioane și în continuă creștere. Deși nu a dorit să facă parte din statele semnatare ale acordului Shengen, Marea Britanie aplică o politică liberală și permisivă în ce privește turiștii din toate statele Uniunii Europene și din încă 56 de state (cele mai multe foste colonii britanice) cărora nu li se solicită viză. Două milioane de locuri de muncă  în  200.000 de companii și venituri anuale de aproape 150 miliarde de $  sunt asigurate din turism în Marea Britanie și Irlanda.

Un oraș cu trecut, prezent și viitor

În fruntea orașelor engleze  cele mai vizitate  de turiști se situează Londra urmată la  distanță  de Manchester, Birmingham și Liverpool.  Excursia noastră a debutat la  Londra și s-a încheiat la Liverpool. E inutil să precizez (căci toată lumea știe:) că Londra conduce detașat în rândul orașelor Marii Britanii. Prin numărul turiștilor, dar și prin dimensiunile sale de oraș cu aproape 10 milioane de locuitori, cu un PIB de 835 mrd $, cu obiective care fac parte din Moștenirea Culturală Mondială (UNESCO), cu diversitatea sa etnică și cu aureola regalității, Londra este unul din cele mai importante orașe ale lumii. Am fost de mai multe ori la Londra, care mi se pare dincolo de importanța sa financiară, politică și istorică, cel mai stilat oraș al lumii. La Liverpool nu am fost niciodată și mărturisesc, spre rușinea mea, că nici nu știam mare lucru despre acest oraș faimos și cu notorietate dobândită în zilele noastre prin celebrele sale echipe de ”Prime League”, FC Liverpool (cea mai iubită echipă de fotbal din Anglia:) și Everton, cea mai veche echipă de club, înființată în 1878. E de la sine înțeles;) că cea mai mare rivalitate este între cele două echipe și derby-ul local este cel mai disputat eveniment sportiv din Liverpool, cunoscut sub denumirea de ”Merseyside derby”. Denumirea provine de la râul Mersey pe ale cărui maluri se întinde orașul și sunt așezate cele două cluburi rivale. Dar nu doar atât. Datorită râului Mersey care printr-un estuar generos se varsă în Marea Irlandei, Liverpool a devenit cel mai important port al Angliei cu deschidere spre Oceanul Atlantic. Din secolul  17 activitatea portuară s-a intensificat,s-au construit primele docuri și a început perioada de înflorire și dezvoltare rapidă a orașului care avea să devină portul principal  al comerțului inuman cu sclavi din Africa, dar și poarta principală a primirii refugiaților din toată lumea, care fugeau de asuprire și mizerie, găsindu-și adăpost în bogata  și liberala Britanie. Peste 9 milioane de refugiați au imigrat prin portul Liverpool. Cei mai mulți au venit în anii de sfârșit a secolului 19 din Europa de Est, dar și din Scoția, Țara Galilor,Irlanda.

La Liverpool…vine un evreu.

Printre imigranți erau și numeroși evrei fugiți din Imperiul Ţarist din așa numitul ”teritoriu de rezidență” (care cuprindea conform geografiei politice actuale  Polonia de Est, Lituania, Bielorusia, Ucraina de Vest, Basarabia ), pentru a scăpa de pogromurile din ce în ce mai sălbatice și sângeroase. Isaac Epstein din Lituania a ajuns la Liverpool în 1890 la vârsta de 18 ani. El a emigrat însoțit de sora lui Rachel și a încercat să-și facă o situație. Liverpool era în plină dezvoltare, se construiau locuințe pentru populația din ce în ce mai mare a orașului. Isaac a sesizat oportunitatea și s-a lansat în comerțul cu mobila, reuşind să întemeieze o firmă și să deschidă un magazin. Între timp s-a însurat cu Dina Himan, fiica lui Iosif și Estera, emigranți evrei veniți tot din Rusia, cu 20 de ani mai înainte, astfel că Iosif Himan, care era țesător de meserie, apucase deja să-și facă un rost în Manchester, oraș care pe atunci era centrul industriei textile. La Manchester s-au făcut cele mai importante inovații  care au facilitat transformarea unei preocupări casnice (torsul și țesutul) într-unul din cele mai importante industrii ale epocii moderne. Deci nu este de mirare  că Iosif Himan, un om harnic, inventiv și întreprinzător, a reușit să se îmbogățească și să-i dea fiicei lui o zestre importantă, deși mai avea încă cinci copii.  Iosif Epstein s-a căsătorit cu Dina în 1900, au avut și ei trei copii, au investit zestrea primită în extinderea afacerii familiare devenită firma solidă și respectabilă ”Epstein & Fiii” care și-a lărgit profilul, adăugând tradiționalului comerț cu mobilă  o mare varietate de articole casnice și instrumente muzicale. Ceea ce a făcut afacerea să fie și mai înfloritoare  a fost ideea curajoasă a lui Harry cel mai tânăr dintre ”fiii” Epstein, să introducă vânzarea în rate (pe credit), care pe atunci încă nu era o practică comercială curentă cum a devenit în zilele noastre. Mulți oameni de condiție modestă și-au putut realiza cu această formulă de vânzare visuri care altfel nu s-ar fi putut împlini. Într-o zi, prin anii ‘50 Jim McCartney, un muzician modest, cum erau foarte mulți în epoca de după război, trompetist și pianist în căutare de ”lucru” a nimerit la magazinul  ”Epstein & Fiii” din Walton (cartierul în care se afla clubul și stadionul Everton FC:). Harry l-a convins (judecând după rezultat:) să cumpere un pian în rate. Pe acest pian a învățat să cânte (după ureche:) apoi să compună, Paul băiatul mai mare al lui Jim.  După împlinirea vârstei de 11 ani  și reușita la testul de admitere a devenit elev la un ”grammar school” echivalentul englez al unui liceu teoretic de profil ”umanist”. În viața fiecăruia din noi, anii de liceu reprezintă anii cei mai fericiți dar și cei mai fertili. La liceu se profilează aptitudinile, caracterul  și pasiunile. Acolo se leagă prieteniile adevărate care adeseori drează toată viaţa. Paul McCartney s-a împrietenit cu George Harrison un coleg cu un an mai tânăr decât el. Amândoi iubeau muzica și făceau muzică.

”Teorii” muzicale:)

Muzica mi se pare cea mai fascinantă dintre artele pe care le-au  creat și le-au cizelat oamenii, de-a lungul a mii de ani.  Poate dintr-o frustrare. De mic copil am admirat-o. Tatăl meu  era un meloman și cânta cu dăruire și talent la vioară. Din păcate nu am moștenit nimic din talentul lui și după ce Mama a încercat, fără succes, să mă determine să cânt la vioară am rămas cu o vagă nostalgie  și în ungherele ascunse ale sufletului cu o invidie difuză față de cei binecuvântați cu harul  muzicii. Dintre toate artele prețuite încă din vremea luminoasă a culturii grecești, doar  una – ” Muzica” – poartă numele celor nouă ”muze” – fiicele  lui Zeus – inspiratoarele creației de frumos. Pe cât de modestă este moștenirea muzicală din antichitate pe atât de bogată și atotcuprinzătoare  este prezența ei în zilele noastre. Muzica unește oamenii, îi animă și însuflețește într-un mod miraculos  De la nunți și botezuri, la victorii sportive și evenimente de stat, de la dansuri de tot felul, la ceremonii religioase, de la cântece de leagăn la cântece de pahar, de la soliști, la coruri și orchestre de sute de persoane, toate sunt însoțite de Muzică. Bucuria ca și tristețea sunt puse pe note. După primul război mondial, dar mai cu seamă după  cel de al doilea, abia a încetat  bubuitul exploziilor, imediat în locul lor  explozii de ”bubuituri” au invadat tărâmul până atunci, sacru și armonios al ”Muzicii”. Dorința firească a oamenilor ca după spaimele și ororile războaielor să se regăsească în frumusețea încântătoare a melodiei,  în vibrația înălțătoare a sunetelor și în ritmurile incitante  s-a încrucișat cu uimitoarele progrese ale tehnologiei. De la fonograful lui Edison (1877),  la  aparatura Hi-Fi (de înaltă fidelitate) înregistrarea, multiplicarea, distribuția și redarea muzicii la cote de calitate foarte înaltă, a cunoscut o evoluție incredibilă. Toate genurile de muzică au beneficiat de pe urma noilor tehnologii, muzica simfonică, muzica de operă, ca și muzica folclorică sau cea de dans au câștigat enorm în audiență. De unde până în secolul 19 admiratorii muzicii ”culte” erau puțini la număr și doar din rândul claselor privilegiate, secolul 20 a înlesnit accesul facil al tuturor doritorilor la muzică bună, în interpretarea celor mai prestigioși artiști. Muzica, prin intermediul discurilor, benzilor, radioului, televiziunii, cinematografiei și,  mai nou, a informaticii, a pătruns în casa fiecărui om și numărul celor care se bucură de sublima ei frumusețe se măsoară cu miliardele. Răspândirea uluitoare a muzicii, mai ales a genurilor denumite ” populare” – nu din alte considerente decât cel al audienței – a dat naștere unei adevărate ”industrii muzicale”. Cele mai multe curente  ale muzicii ”pop” (abrevierea  denumirii de ”populare”) își aveau originea în Statele Unite, cu influențe fecunde ale muzicii afro-americane. Blues, Jazz, Country, Hip-hop, Rock and roll,   au devenit denumiri  cunoscute, intrate în vorbirea curentă și s-au răspândit rapid în  țările europene. În primul rând în Marea Britanie.

La Liverpool,  pe malurile râulu Mersey,  în perioada de glorie a muzicilor ”pop” și ”rock and roll” (se spune că denumirea provine din argoul marinăresc, însemnând mișcările de tangaj și ruliu ale vapoarelor pe timp de furtună:) cântau peste 500 de formații muzicale , constituite din muzicieni tineri și foarte tineri, cei mai mulți amatori (cântăreți după ”ureche”). Atât de puternică era animația încât câțiva jurnaliști (tot tineri și tot amatori:) au scos chiar un ziar dedicat acestei ”industrii” muzicale emergente. Ziarul a avut titlul  de ”Merseybeat” (sugerând  că esența noii muzici: este bătaia,ritmul)

Se naște ”cvartetul”

Printre cele 500 de formații muzicale, era și una încropită de un băiat de 16 ani, care se numea John Lennon. elev la Colegiul de Arte. Cum o parte din membrii formației l-au  părăsit, căuta doi chitariști care să-i înlocuiască. I-a găsit pe cei doi prieteni Paul McCartney și George Harrison, dornici să cânte. Le mai lipsea un ”toboșar” și un nume. Nu a fost prea greu de găsit, astfel că la începutul anului 1960 formația ”The Beatles” devenise unul din numeroasele grupuri care se întreceau să-și găsească seară de seară auditori, de cele mai multe ori în localurile din Liverpool.

Erau poeți, compozitori, instrumentiști și cântăreți. Talentați și foarte tineri. Aveau succes și erau iubiți. La un sondaj de opinie organizat de ”Merseybeat” – ziarul dedicat muzicii tinere – au ocupat primul loc în ”clasamentul” formațiilor muzicale. Dar erau încă doar unii din cei ”500”  din Liverpool. O speranță s-a ivit prin preluarea știrii  despre  sondajul din ” Merseybeat”   de către  revista ”Stern” din Hamburg (avea să devină celebră.:) care le-a înlesnit un turneu la Hamburg.

Al ”cincilea”

Însă adevăratul reviriment al ”Beatles”-ilor avea să fie marcat de momentul în care l-au întâlnit pe Brian Epstein. El a devenit managerul care a dus ”Beatles” pe culmile gloriei, înscriindu-i pe paginile istoriei omenirii. Am văzut pe ”net” un filmuleț  cu durata de 2 minute, creat de un tânăr de 17 ani pe nume Joe Bush, care a reconstituit Istoria Lumii dintr-o succesiune de imagini culese de pe ”internet” (merită văzut). Printre momentele definitorii ale acestei fascinante enumerări, se găsește și ”fenomenul” Beatles. Rolul lui Brian în geneza acestui fenomen, este inimaginabil. Ajunsese după felurite încercări eșuate  de a-și croi un drum propriu în viață, să devină întâi vânzător apoi director al noului magazin NEMS al familiei Epstein, (NEMS era acronimul denumirii firmei ”North East Musical Services”). Printre altele a vrut să devină actor, drept pentru care a urmat dar apoi  a abandonat cursurile Academiei Regale de Artă Dramatică, unde a fost coleg cu Albert Finney și Peter O’Toole. Destinul îi rezervase alte provocări. În cartea  sa autobiografică mărturisește cum a intrat un  tânăr necunoscut în magazinul pe care-l conducea. și i-a cerut un disc cu formația ”Beatles”. Nu mai auzise de aceștia. Curiozitatea și sensibilitatea comercială (”un client care a intrat în magazin trebuie să iasă servit și satisfăcut”) l-a îndemnat să-i caute. I-a găsit (cu greu) în  Cavern Club,un local din apropiere unde  i-a ascultat, s-au plăcut, a semnat cu ei un contract de reprezentare și management, și de aici a început un ”success story” nemaiîntâlnit, care a durat 6 ani până la moartea fulgerătoare și neașteptată a lui Brian Epstein. Cu toate că nu era o foarte mare diferență de vârstă față de ”cvartet” el a devenit mentorul celor patru, ocrotitorul și șeful lor necontestat, organizatorul audițiilor și înregistrărilor care reprezentau cea mai bună promoție și cea mai importantă sursă de venituri a formației. Brian organiza spectacolele și turneele în întreaga lume. Spectacole mamut cu zeci de mii de spectatori, îndeosebi adolescenți și tineri care cântau, dansau și aplaudau frenetic . La Manilla, în Filipine, a fost primul concert din istorie la care au participat peste o sută de mii de spectatori. Brian l-a adus în formație pe Ringo Starr un baterist de succes și a organizat întâlniri cu marii interpreți de muzică ai timpului, Bob Dylan și Elvis Presley.

Cvintetul

Brian le-a impus celor patru băieți cum să se poarte, cum să se îmbrace, cum să primească imensul succes pe care l-au înregistrat după primul lor ”hit”: ”Please,please me”. Turneele lor în Anglia au declanșat  o adevărată frenezie. ”Beatlemania” a devenit în Marea Britanie și apoi în Statele Unite, un fenomen de masă. Au fost copleșiți cu distincții și premii, culminând cu atribuirea  de către Regina Elisabeta II a Ordinului pentru Servicii Excepționale (MBE). Gurile rele afirmă că distincția acordată de către Regină, a fost răsplata pentru contribuția ”celor patru”  la creșterea semnificativă a veniturilor trezoreriei din exportul de ”produse muzicale”. Au fost vândute în lume 1,6 miliarde înregistrări ale trupei Beatles. (singel-uri) și 600 de milioane de albume. Cele mai mari din ”industria muzicii” de până acum. Delirul a fost curmat la 27 August 1967 când a murit Brian Epstein, la vârsta de 32 de ani. Cauza morții: supradoză de droguri. Pe ferparul tipărit de Sinagoga Nouă din Londra este menționat numele lui evreiesc: Șmuel  ben Țvi Ce a fost …și ce o să fie ?

Paul McCartney  a spus că  Brian a fost ”al cincilea” din formația Beatles. A fost mai mult decât atât. A fost sufletul care i-a ținut împreună. S-a dus sufletul și odată cu el, legătura, dintre cei patru. Au continuat fiecare pe drumul lui. Ceea ce a rămas impunător, faima lor imensă care și-a căpătat un panteon pe măsură la Liverpool – orașul  lor de baștină – atrage  și acum sute de mii de oameni.

Muzeul Beatles construit pe malul râului Mersey, pe locul Docului Albert, este cel mai vizitat obiectiv turistic al orașului care în anul 2008 a fost ”capitala culturală a Europei”.

Muzeul Beatles

În istoria de peste 800 de ani al acestui oraș-port  au fost câteva perioade cruciale care i-au determinat evoluția. A fost „placa turnantă” a comerțului cu sclavi aduși din Africa și duși spre cele două Americi (Nord și Sud), prin Caraibe. Docurile din Liverpool au fost timp de mai bine de două sute de ani, martorii  nenumăratelor suferințe și umilințe ale sclavilor negri. Au fost unii oameni generoși din Liverpool care au protestat împotriva acestui comerț barbar și inuman, dar era aducător de mari avantaje și profituri pentru oraș, constituind un adevărat motor al dezvoltării, al creșterii impetuoase de la un orășel de câteva sute de locuitori în secolul 13-14 la aproape 200 de mii spre sfârșitul secolului 19. Astăzi în  ”City”-ul Liverpool trăiesc peste jumătate de milion de oameni de etnii și religii diferite . Statutul de port, dar și poziția sa centrală în Marea Britanie, au favorizat stabilirea alături de englezi a unor comunități importante de irlandezi și galezi,  dar și de chinezi, de africani, de evrei iar mai nou și de români.

Noua catedrală catolică din Liverpool

Prezența masivă a irlandezilor  (intre Dublin și Liverpool sunt doar 200 de km) a favorizat consolidarea Bisericii Catolice, Liverpool fiind cel mai ”catolic” dintre toate orașele din Anglia. O ”întrecere” pașnică între anglicani și catolici, cele două religii dominante, a contribuit la construirea de biserici impozante. Se disting prin dimensiuni și frumusețe  Catedrala Anglicană  (construită în 1904 pe colina Sfântu Iacob) cu lungimea de 189 metri și suprafața vitraliilor de 1700 mp, a bătut recorduri mondiale. Catedrala Metropolitană a fost construită în 1962 și impresionează prin forma sa rotundă, neobișnuită în bisericile catolice. Dar marea atracție turistică nu o reprezintă impresionantele biserici ci transformarea marelui port – care în timpurile sale de glorie a fost ”leagănul” celebrelor vapoare Titanic, Queen Mary, Cunard și altele, portul care a fost centrul de comandă al ”Bătăliei Atlanticului” în timpul celui de al Doilea Război Mondial – intr-un parc al distracției, un spațiu al culturii, sportului, muzicii și divertismentului. Un loc care a devenit un centru al noii industrii: cea a turismului și a ”show”-ului. Un centru al noii prosperități.

Noul centru de afaceri pe malul râului Mersey în zona docurilor

Umbra celor ”cinci” s-a transformat într- o rază de lumină.

Tiberiu Roth, 6 Septembrie 2016