Îmi place să mă țin de promisiuni (mai ales dacă pot:). Potrivit promisiunii mele (care foarte probabil că nu a fost reținută  și nici nu era de mare interes:) urma să scriu pentru ediția din  septembrie a revistei noastre Baabel – un articol despre Irlanda. Eram încă sub impresia frumoaselor peisaje irlandeze de un verde agresiv care s-au perindat cu repeziciune de-a lungul unei săptămâni în fața ochilor noștri, când am început să-mi organizez ideile pentru articolul scadent. Irlanda este o țară fascinantă, cu o istorie sângeroasă, o țară care a avut de înfruntat probleme existențiale dramatice, a cărei populație s-a înjumătățit la mijlocul secolului 19 când milioane de irlandezi au murit de foame și alte milioane au emigrat, refugiindu-se în țări mai primitoare, o țară care și-a  dobândit independența abia după primul război mondial, prin eroismul și jertfa celor mai buni fii ai ei, o țară cu un popor care a avut o contribuție importantă la cultura și progresul asupritorilor ei.  O țară fără resurse naturale în afara mărilor care o înconjoară  și care a reușit să fie cotată astăzi printre primele 10 țări ale lumii. Deci o țară care merită admirație pentru ceea ce a fost și care te farmecă prin ceea ce este.  Eram plin de elan când m-am așternut la scris. Scriu greu, dar ceva mai ușor dacă îmi place subiectul. ”Țara Verde” chiar îmi plăcea ,deși am fost  ușor dezamăgit că în  Irlanda locuiesc doar două mii de evrei, sunt foarte puține vestigii evreiești,  relațiile cu Israelul sunt  neutre, în toată Irlanda nu am reușit să văd nici-un steag alb-albastru (israelian:)

Ţara verde

Cine se aseamănă se și adună?

După această scurtă introducere  despre propriile mele imbolduri care mi-au călăuzit ”inspirația”, s-a petrecut o nu mai puțin ”scurtă” întrerupere și au apărut alte priorități, alte evenimente au intervenit diminuând intensitatea amintirilor irlandeze. Au fost  funeraliile lui Șimon Peres  ultimul ”Părinte fondator al Statului  Evreu” (cum s-a repetat cu ostentație  parcă în dorința de a compensa  judecata nedreaptă cu care ani de-a rândul, opinia publică și presa israeliană l-au etichetat cu peiorativul ”loser” – ”învins”- în toate competițiile electorale, fiind  eternul ocupant al ”locului doi”).  În mulțimea personalităților de prim rang – îndeosebi  politice – din toate colțurile lumii care au venit să-l conducă pe ultimul drum, pe Shimon Peres, într-o unanimă recunoaștere postumă ale meritelor și staturii lui  de mare om de stat,  am observat și participarea lui   Charlie Flanagan, ministrul  de externe al Irlandei. Această prezență – nici la nivel de președinte sau prim ministru, dar nici la un nivel de rangul doi, șeful diplomației unei țări membre UE și  NATO fiind o poziție importantă – reflectă, într-un anumit fel ambiguitatea relațiilor dintre Irlanda și Israel. O relație de tipul ”nici prea – prea, nici foarte – foarte” : ) Sunt două țări din multe puncte de vedere asemănătoare

Două țări în continuă și remarcabilă dezvoltare, în ciuda tensiunilor politice pe care le încearcă sau le-au încercat. Irlanda este a treia țară din Europa (după Norvegia și Danemarca) considerând valoarea PIB pe cap de locuitor. Israel este (de departe) prima – potrivit aceluiași indicator – între  țările din Orientul Mijlociu și Africa. Ambele sunt țări ”insulare”.Irlanda înconjurată de mări prietenoase  cu vecini puternici cu care au purtat lupte grele pentru a-și dobândi independența. Israel înconjurat de țări neprietenoase, vecine cu care a purtat de asemenea lupte grele pentru propria independență. Ambele țări sunt importante incubatoare de tehnologie digitală dar în același timp preocupate de cultură și arte, fiind purtătoare și păstrătoare de mari tradiții în aproape toate domeniile spiritualității umane.

Prin Dublin, Podul reginei

În ”clasamentul” celor mai inovative țări din lume, Israel și Irlanda sunt evaluate în anul 2015 printre primele zece. Marile companii (așa zisele ”multinaționale” denigrate în mod păgubos de o parte a mediei și a politicienilor din România) au investit în Irlanda ca și în Israel, atrași, în primul rând, de calitatea și calificarea forței de muncă, dar și de mediul prietenos față de afaceri, de fiscalitate moderată. Mari companii ca Intel, Dell,Microsoft (în actualitatea românească cunoscut in perioada recentă, mai ales prin scandaluri, corupție și trafic de influență:) și altele au investit în filiale importante în ambele țări (desigur și în multe altele) atât în fabricarea de componente sau asamblare cât și în cercetare – dezvoltare.

Rădăcini…irlandeze

De ce totuși cele două țări nu pot fi considerate prietene? Una din explicații ar fi aceea că prin propria sa istorie și devenire ca stat independent, Irlanda a cunoscut umilința asupririi de către o mare putere (englezii:) fiind în mod natural  un simpatizant al celor asupriți. În perioada  de după cel de al Doilea Război Mondial  sionismul (mișcarea fondatoare a viitorului Stat Evreu) era susținut de opinia publică din Irlanda.  ”Dușmanul” comun, imperialismul britanic, precum și. empatia firească față de evreii asupriți, au determinat această atitudine  A mai contribuit și susținerea naționalismului irlandez de către  Ițhac Herzog, șef rabinul evreilor din Irlanda (poreclit Rabinul Sinn Fein), care a devenit  ulterior primul Șef Rabin al Israelului. Fiul lui, generalul Haim Herzog  (născut la Belfast și crescut la Dublin:) a fost  timp de zece ani președintele  Statului Israel (1983-1993) iar nepotul lui,  Isac Herzog este președintele partidului Muncii (Avoda) și conducătorul Uniunii Sioniste, coaliția opoziției din Israel. Dar nici ”dreapta” israeliană nu era lipsită de legături speciale cu Irlanda. Ițhac Șamir, legendarul șef al ”Lehi”, organizația militară secretă  considerată atunci ”teroristă”, a întreținut relații strânse cu organizația militară ilegală IRA condusă de Michael Collins.  Între timp însă atitudinea irlandezilor (cel puțin a unei părți din populație:) s-a alterat, devenind pro palestiniană, sprijinind mișcarea anti-israeliană BDS, cu toate că cercurile conducătoare și guvernul  nu împărtășesc aceste sentimente izvorâte probabil din aceeași compasiune, de astă dată cu palestinienii considerați de ei asupriții de azi, iar Statul Israel puterea ocupantă. Cu toate acestea în ultimii ani un număr important de israelieni, – în special din categoria angajaților de la Apple sau Google – s-au decis să lucreze  și/sau să se stabilească în Irlanda (de sud sau de nord;) De altfel, aceasta este speranța pentru continuarea vieții unei comunități evreiești irlandeze.

Puțini…dar generoși

În Irlanda evreii au avut o continuitate remarcabilă deși niciodată nu au constituit o comunitate numeric semnificativă. Cel mai mare număr de evrei nu a depășit niciodată  5000 de suflete, deși a fost una din cele mai vechi comunități din Europa. Spre deosebire de restul Europei de Vest unde evreii se presupune că s-au așezat de-a lungul ocupației romane, în insula irlandeză acest proces a început mult mai târziu, pentru simplul fapt, că romanii nu au pus piciorul pe insulă. Abia în perioada domniei regelui englez Henric al III-lea, au început să apară negustori evrei veniți din Normandia, încurajați de prevederile din Magna Carta publicată în 1215. Un anumit tip de segregare, dar și de protecție a favorizat constituirea primelor comunități evreiești care, în schimb, își îndeplineau rolul de finanțatori ai curții regale. ”Idila ” nu a fost de durată, în anul 1290 evreii au fost expulzați din Anglia și drept consecință și din Irlanda. Abia după două sute de ani aveau să reapară alți evrei în Irlanda și anume o parte din cei expulzați – de data asta din Spania și Portugalia – odată cu instituirea Inchiziției, în 1492. Cu doi ani mai târziu, în 1494 Irlanda devine un domeniu supus Parlamentului Englez  deschizând pagina unui lung și sângeros capitol din istoria sa. Capitolul asupririi, al luptelor neîncetate, al impunerii religiei protestante, prin dominația Bisericii Anglicane , capitolul suferințelor pentru irlandezi  culminată  prin cumplita foamete care a lovit Irlanda între anii 1845-1851, șase ani consecutivi în care recolta de cartofi – principalul aliment al insularilor – a fost în întregime compromisă de o mană necruțătoare.  Peste un milion de oameni au murit literalmente de foame, alte două milioane au emigrat, în special în America. Populația Irlandei a scăzut de la 8 milioane de locuitori, la ceva mai mult de patru milioane. Evreii din New York, mișcați de tragedia irlandeză, dintr-un firesc sentiment de compasiune și solidaritate umană, au contribuit cu fonduri pentru a cumpăra și a trimite alimente  în Irlanda înfometată. După un secol și jumătate, președintele Irlandei doamna Mary McAlesee, cu prilejul unei vizite la sinagoga Șearit Israel din New-York, a mulțumit evreilor new-yorkezi pentru ajutorul oferit irlandezilor în nevoie disperată. (Mai bine mai târziu decât niciodată)

Sinagoga din Dublin

Diaspore

Foametea, apoi lipsa locurilor de muncă, au provocat un exod de proporții care a continuat și după anii dezastrului. Diaspora irlandeză astăzi numără peste 50 de milioane de persoane, cei mai mulți în  SUA și  statele fostului imperiu britanic (Anglia,Australia, Canada). La sfârșitul secolului 19, mânați de aceleași griji cotidiene de sărăcie și discriminare, dar mai ales de  teama de persecuții, evreii din Europa de Răsărit (în special Rusia, Ucraina, Polonia, Lituania) au plecat şi ei în exod. Majoritatea s-au refugiat în Statele Unite, dar și în Anglia, Franța, Germania și ,Argentina. Poate nu întâmplător, în diaspora, evreii și irlandezii au întreținut relații excelente, comunitățile lor se respectau reciproc și, în multe cazuri,  colaborarea lor a generat valori deosebite. Un exemplu devenit deja clasic este istoria celor doi arhitecți din Chicago unul evreu Dankmar Adler, fiul unui rabin din Germania  și celălalt, irlandezul  Louis Henry Sullivan. Ei sunt creatori – în  perioada  de sfârșit a secolului 19 – ai primilor ”zgârie nori” din metal și sticlă, astăzi simbolul modernității nu doar în marile orașe americane ci și în întreaga lume.  În timp ce conviețuirea evreilor și irlandezilor  în diaspora a fost exemplară,   soarta puținilor imigranți evrei  în Irlanda,  stabiliți la Dublin, Cork și Limerick nu a fost lipsită de asperități. Hărțuirea celor vreo sută de evrei din orașul Limerick în anul 1904 (denumit  total impropriu ”pogromul” din Limerick) a avut ca rezultat desființarea micii comunități și părăsirea orașului de către evrei. (a fost un  precedent de rău augur). Anul acesta în martie s-a desființat și comunitatea evreiască din Cork – al  treilea oraș de pe insulă)

Și Odisee….

Pe urmele lui Bloom

În același an, 1904, în ziua de 16 Iunie, un ” evreu inexistent” purtând numele de Leopold Bloom, a făcut o plimbare ”fictivă” prin Dublin și împrejurimi, de-a lungul întregii zile care a fost descrisă de James Joyce în ”romanul”  său intitulat Ulise pe aproape o mie de pagini împărțite în 18 episoade. ”Ulise” este considerat azi prototipul romanului modern, în care Joyce descrie cu o nemaiîntâlnită bogăție și varietate lexicală periplul de o zi a eroilor principali (Leopold Bloom,  Molly soția lui, Stephen Dedalus) prin locuri banale sau incitante, de la magazine obișnuite la bordeluri, pub-uri și localuri de noapte, încercând o ”pastișe” modernă după Odiseea lui Homer. Departe de a fi un ”plagiat” este o operă de extraordinară originalitate, de bogăție  și profunzime de idei, anti-manieristă, surprinzătoare prin devoalarea  ipocriziei cotidiene drept pentru care a  și fost acuzat de” indecență”. Într-o discuție descrisă  la începutul cărții, unul din personajele cărții, Dedalus afirmă că inexistența antisemitismului  în Irlanda este mulțumită faptului că evreii nu au fost  niciodată bineveniți în țară. Cu toate acestea însuși faptul că James Joyce, socotit unul din pleiada celor mai distinși reprezentanți ai literaturii și culturii irlandeze, și-a ales ca personaj  principal  un evreu (originar din Ungaria 🙂 confimă importanța ”dosarului” evreiesc în mentalul irlandez. Data de 18 Iunie  s-a consacrat ca o dată memorabilă denumită ”Bloomsday” care se serbează în fiecare an la Dublin, dar și în multe alte orașe ale lumii, printre care și Szombathely (Ungaria) locul (ficțional) al nașterii lui Leopold Bloom (alias Virag). Alături de ”St Patrick’ s Day,  ”Bloomsday” a devenit cea mai cunoscută zi în care irlandezii din toată lumea  se regăsesc. Firește St.Patrick este o figură legendară și emblematică, părintele fondator și ”botezător” al națiunii Irlandeze. El a fost misionarul care a creștinat insula în secolul 5 și a fost primul  episcop catolic al Irlandei. Catedrala Catolică din Dublin poartă numele lui (ca și nu mai puțin celebra catedrală  catolică de pe Fifth Avenue din New-York:).

Catedrala St. Patrick

O existență lungă de aproape un mileniu este memorată prin zidurile masive ale catedralei, dedicată sfântului Patrick în 1191. În perioada turbulentă (secolul 16) când Biserica Anglicană a ieșit de sub tutela Papei, catedrala St Patrick a devenit  o Catedrală Anglicană, iar majoritatea populației rămasă fidelă catolicismului, a susținut ”Biserica lui Crist” (Christ Church) drept Catedrală alternativă.

Cvintetul  ”Irlandez”

După proclamarea Republicii Irlanda (în 1922) ”St Patrick” a devenit Catedrala Națională,  Marea si frumoasa catedrală, complet renovată  în 1860-65 prin donația lui Benjamin  Guiness, unul din reprezentanții ilustrei familii irlandeze care a dat numele băuturii ”naționale” berea neagră ”Guiness” și celebrului ”Guiness Book” cartea recordurilor! Statuia  lui veghează de 140 de ani în frumoasa grădină a  Catedralei, unde se află și un monument modest, dar splendid, un fel de panteon al marilor scriitori și poeți ai Irlandei din toate timpurile .Am regăsit mari nume pe care le-am admirat și savurat încă din anii adolescenței. Un ”Cvintet Irlandez”…

Trinity College unde a studiat “Cvintetul”

Jonathan Swift, Oscar Wilde, Bernard Shaw, James Joyce și Samuel Beckett.  Jonathan Swift a fost cel care l-a inventat pe Gulliver omul normal, prea mare pentru liliputani  în  ”Țara oamenilor mici” și  aparent prea mic în lumea ”uriașilor , pe care însă îi domină prin mintea și cunoștințele lui. Călătoriile fantastice ale lui Gulliver ne-au încântat copilăria, deși n-am înțeles decât vag  satira plină de înțelepciune a lui Swift la adresa lumii contemporane lui. A murit ca Decan al Catedralei St.Patrick și se odihnește pe ”vecie” sub marmura pardoselii ei alături de alți mari oameni ai Irlandei. Nici Oscar Wilde, nici Bernard Shaw nu au fost filo-semiți. Ba din contră. Mai ales, excelentul  dramaturg laureat al premiului Nobel, autor a peste 60 de piese de teatru și considerat  ca cel mai important dramaturg de limbă engleză după Shakespeare  a avut atitudini explicit antisemite fiind un admirator al Germaniei naziste și susținător al politicii lui Hitler chiar în perioada celui de al Doilea Război Mondial.  Există o legătură între  opiniile acestora despre evrei și opiniile neprietenoase față de evrei și mai ales față de Israel, cel puțin  ale unei părți a populației din Irlanda? Poate. Potrivit unui sondaj de opinie, 22,2% din populația Irlandei ar  fi împotriva acordării cetățeniei  solicitanților israelieni…(Care contribuie cu priceperea, talentul și relațiile lor la progresul și propășirea Irlandei…:)

De ”Ziua Ispășirii”(Iom Kipur)

Asemenea relațiilor între oameni, relațiile intre comunități, grupuri, popoare sau state pot fi  determinate de intenții bune sau dimpotrivă de intenții rele. Intențiile provin, în cele mai multe cazuri, din  atitudini naturale instinctive care obișnuim să le numim generic instincte de conservare a individului, tribului, speciei  Egoismul este unul din expresiile acestor instincte. Ne iubim pe noi înșine, uneori prea mult. Poate că aceasta ne asigură pentru moment un anumit tip de securitate și confort. Dar pe termen lung, egoismul care exclude complect ”dreptul la egoism” al ”celuilalt” poate duce la consecințe dezastruoase. Nu putem modela după dorința noastră lumea, ca să devină mai bună și mai sigură. Putem însă să reflectăm pentru noi înșine, să fim mai înţelegători față de ”celălalt”. Om ,comunitate sau popor. Din milioanele de intenții bune (iețer ha tov) poate rezulta un viitor mai bun.

GMAR HATIMA TOVA (urare tradițională de Ziua Ispășirii) !

Tiberiu Roth, 6 Octombrie 2016