Care este raportul între memorialistică și istorie? Mi-am pus această întrebare în repetate rânduri, răspunzând că istoria este o știință, dar memorialistica este unul dintre izvoarele și instrumentele ei. Cartea ”Esa eynay leYerushalayim” (varianta ebraică a cărții ”Privind spre Ierusalim”) , volum memorialistic al scriitorului, inginerului și activistului pe tărâm iudaic și sionist Baruch Tercatin susține acest punct de vedere. Diferită de ediția română, bogat ilustrată, incluzând și discursuri ale unor personalități contemporane care au participat la evenimente în cadrul cărora autorul a jucat un rol principal, alături de propriile amintiri ale autorului, cartea aduce un material istoric bogat util viitorilor cercetători ai istoriei evreilor din România în secolele 20-21, precum și a istoriei ”aliyalei” române în Israel din 1950 până astăzi.

Autorul, domnul Baruch Tercatin, este o personalitate binecunoscută  în comunitatea evreo-română israeliană, în Israel și în România. Ajuns la vârsta când povestește nepoților, își continua activitatea publică și literară.  Cartea vine să prezinte viața și activitatea autorului, așa cum o vede el în retrospectivă.

Ce învățăm din volumul autobiografic al domnului Tercatin? Răspunsul este: multe lucruri, unele prezente și în documente istorice, altele nu: fotografiile și discursurile ținute de autor și de alți participanți la viața publică sunt ele  însele documente istorice. Poate că unele dintre acestea, elemente de microistorie, ar fi fost uitate dacă n-ar fi fost introduse în acest volum. Deci, o mărturie istorică atât pentru autor, cât și pentru contemporanii lui. Dar mai mult decât aceasta este prezentarea și descrierea unei lumi trecute, evreimea ieșeană din secolul al 20-lea: cartierele evreiești, ocupațiile locuitorilor lor, viața religioasă hasidică și ”modernă”. Autorul povestește despre copilăria sa în Iașiul natal, în familie și la sinagoga ”Zvolever”, despre relațiile tatălui său cu admorul din Pașcani, despre ”Bar Mitzvah” lui la București.  Putem spune că autorul este unul dintre salvatorii memoriei evreimii ieșene. El o descrie în mod personal, din propriile-i amintiri, dar introducând o prezentare sociologică a tabloului acestei lumi apuse, care în anii 30 și la începutul anilor 40 ai secolului trecut păstra o nuanță evreiască est-europeană de altădată. Copil fiind, autorul capătă atât o educație modernă, cât și o educație evreiască tradițională. Oamenii simt apropierea norilor negri ai antisemitismului, dar nu se gândesc la extremizarea lui. Totul se prăbușește odată cu pogromul de la Iași. Supraviețuitori ai pogromului, ascunși – tatăl și unchiul într-o ladă, mama și copiii în podul casei – familia  autorului decid să se mute la București, cu speranța unei vieți mai sigure. Dar drama continuă: decesul tatălui, plecarea fratelui cel mare, Itzchak Tercatin, lider al mișcării ”Bethar” din Iași cu vasul ”Struma” și moartea sa înnecat în apele Mării Negre, luarea autorului la ”muncă obligatorie” deși era încă elev de liceu, greutățile din perioada Holocaustului. Totuși, apar și aspecte de bucurie, de exemplu căsătoria unei surori cu un tânăr din familia Șafran, fapt care a încurajat împrietenirea familiilor. Autorul a devenit prieten cu fostul Șef-Rabin  Dr. Alexandru Șafran până la sfârșitul vieții acestuia.

Ulterior, autorul termină liceul, urmează Politehnica, devine inginer și, deoarece era sionist convins, decide să plece în Israel. După multe dificutăți de integrare, se căsătorește, își deschide o afacere, se stabilește la Tel Aviv. Evreu păstrător de tradiție și sionist, se îndreaptă și spre viața publică. Iubitor al limbii ebraice, dar și al limbii române, devine și scriitor care le cultivă pe ambele. Baruch Tercatin este convins de importanța păstrării tradiției culturale a evreimii române. În acest sens, el activează în  organizația ACMEOR, în cadrul căruia este prieten cu regretatul Dr. Șlomo Leibovici-Laiș, apoi în organizația AMIR, în cadrul căreia colaborează cu fostul ei președinte, regretatul Moshe Nativ, iar ulterior, în cadrul activității comune, devine prieten cu fostul ministru israelian Micha Harish, liderul actual al acestei organizații, care i- ajutat să publicea această carte. După retragerea la pensie din domeniul industrial, Baruch Tercatin decide să prezinte iudaismul în scris în limba română originarilor din România, preluând o rubrică în acest sens, asupra pericopei săptămânii, în ziarul ”Viața noastră”, trecând apoi la ziarul ”Ultima oră” și după aceea la ziarul ”Jurnalul săptămânii” (condus de Doina Meiseles), al cărui președinte de onoare devine. Prăbușirea regimului comunist din România îl readuce în lumea culturală și obștească evreiască din țara natală. Face tot posibilul pentru a clădi o punte culturală între Israel și România, ca și între evreii din România și evreii originari din România stabiliți în Israel. Tuturor le prezintă iudaismul în limba română, pentru a-i apropia de tradiție și de rădăcini. Scrie articole de evocare istorică și memorialistică asupra familiei sale în perioada Holocaustului. Publică un număr de cărți de iudaism, populare, în limba română, la Editura Hasefer din București.  Se implică într-un proiect ambițios de realizare a unei enciclopedii a rabinilor din România, pe care îl lucrează împreună cu subsemnatul, proiect care îi aduce Premiul Academiei Române, la propunerea academicianului Răzvan Teodorescu. Volum urmat de altă lucrare, aproape dublă, în limba ebraică, publicată de Institutul Rav Kook din Ierusalim. Colaborează la revista ”Realitatea Evreiască” din București, funcționează ca traducător al paginii ebraice a acesteia, devine prieten cu fostul președinte al FCER, academicianul Nicolae Cajal, apoi cu actualul președinte al FCER, Dr. Aurel Vainer, cu directorul Centrului de Presă al FCER, Alexandru Marinescu, cu unii dintre ambasadorii Israelului în România, printre care cu domnul Dan Ben Eliezer,  cu familia de profesori universitari Ioan și Viorica Constantinescu (împreună cu această doamnă realizează și publică un Dicționar Biblic), cu fostul rector al Universității ”Babeș-Bolyai”, profesorul Andrei Marga, cu fostul director al Bibliotecii Academiei Române, academicianul Gabriel Ștrempel. Primește titlul de ”Yakir Tel Aviv” (Cetățean de onoare al orașului Tel Aviv) pentru eforturile depuse pentru construirea unei punți între evreii laici și cei religioși din oraș. Face eforturi încununate de succes pentru întărirea relațiilor de prietenie între Israel și România, prin aducerea în Israel a 14 personalități românești de vază, printre care miniștri și academicieni, precum Răzvan Teodorescu, Edmond Nicolau, Andrei Marga, Ioan Constantinescu, Virgil Cândea și alții, pentru a-i ajuta pe acești oameni să cunoască Țara Sfântă și Statul Israel modern. În acest sens, Baruch Tercatin are inițiativa, dar nu numai: eforturile materiale sunt ale lui și ale familiei lui. Reușește să stabilească relații bune între admorul de Buhuși, aflat la Bnei Brak și Federația Comunităților Evreiești din România, contribuind astfel la renovarea sinagogii hasidice din Buhuși și la revenirea anuală a unui grup de hasidim ai acestui admor pentru a-și face rugăciunea la această sinagogă. Activează pentru eternizarea memoriei celor 769 de victime de pe vasul ”Struma”, reușind să obțină organizarea a trei ședințe speciale pe această temă ale Parlamentului Israelian (Knesetul), iar fostul președinte al Knesetului, actualul președinte al Statului Israel, îi mulțumește în plen pentru inițiativa și eforturile sale în acest domeniu, ca și precum și pentru eternizarea memoriei tuturor victimelor Holocaustului.  Prezent mereu la sinagoga ”Yakov, Yosef, HaRav Zwy Gutman” din Tel Aviv, condusă de prietenul lui din adolescență, rabinul Efraim Gutman activează și în cadrul ei. Devine prieten și colaborator  al fostului Șef-Rabin al Israelului (actualul Șef-Rabin al orașului Tel Aviv) Israel Meir Lau.

Din punct de vedere al construcției, cartea ne arată câteva faze al vieții autorului: copilăria, la Iași: maturizarea forțată și rapidă, la București: emigrarea în Israel, faza de luptă pentru integrare a unui tânăr în țară; viața de israelian din clasa medie; viața de intelectual israelian scriitor de limbă română și evreo-român. Volumul memorialistic respectă ordinea cronologică numai în parte: autorul preferă o reunire între construcția cronologică și construcția tematică. Interesant este și un element tehnic: în prezentarea unor obiceiuri și aspecte din trecut, autorul introduce comparația cu aceste obiceiuri și aspecte astăzi, de exemplu prezentarea obiceiurilor legate de ceremoniile de”Bar–Mitzvah” și ”Bat–Mitzvah” și de căsătorie, în Iașiul de odinioară și Israelul de astăzi.

Întreaga activitate a autorului, care sperăm că va continua cât mai mult, ca și gândirea și orientarea lui socială și religioasă, ne fac să înțelegem și să justificăm titlul cărții: ”Privind spre Ierusalim” (”Esa eynay leYerushalayim”). Privirea spre Ierusalim, atât spre Ierusalimul Pământesc, cât și spre Ierusalimul Ceresc, a unul intelectual evreu din România, cetățean israelian, sionist, care continuă lanțul tradiției reconstruirii Orașului Sfânt. Idee pe care a moștenit-o de la părinții și bunicii lui și pe care se străduiește s-o transmită generațiilor viitoare.

Îi urăm viață lungă, până la 120 de ani cu drept de prelungire și continuarea activității și a scrisului. Și adăugăm: o carte care merită să fie citită, pe lângă faptul că este o carte document istoric.

Lucian-Zeev Herşcovici