Trebuie să fii israelian ca să înțelegi primele fraze ale acestei compilări.

Pentru că numai un israelian poate pricepe cumplita dilemă în care se află cel care, de voie sau nevoie, a călătorit în străinătate de patru ori ultima lună.

Deci s-o luăm de la capăt, adică didactic. Spre deosebire de ce știe și ce face europeanul sau chiar nordamericanul, israelianul nu are cum să-și continue o călătorie în automobil după ce a ajuns la una din granițele țării sale. Totul, sau aproape totul, e închis în fața sa, dacă nu din punct de vedere teoretic, sigur din punct de vedere practic.

Personal, în cei 45 ani de existență israeliană, am ”vizitat” fiecare țară cu care Israelul se învecinează, doar că am făcut-o cu arma în mână!

Prin urmare, ce-i rămâne israelianului, ca supremă relaxare și distracție e să ia avionul și să zboare. Încotro?! N-are importanță. Totul e să se îndepărteze de rutina zilei de azi și de maine, să lase în urmă problemele, mari, mici și mijlocii, care-l frământă fără încetare și să încerce să uite de tot și de toate și să se amestece cu milioanele de indivizi care suferă cumplit de apatie, pasivitate politico-militară și lipsă de stress cotidian.

După părerea mea, nesprijinită de date statistice verificate, Israelul oferă procentul cel mai ridicat de cetățeni care călătoresc în străinătate. Sau poate greșesc, pentru că un european care trece din Franța în Belgia nu se consideră turist străin, dar aceste mici amănunte nu au niciun fel de importanță. Important e faptul că dacă ești israelian și n-ai zburat cu avionul cel puțin de două ori în ultimul an nu poți, în niciun chip, să apari în cercul de prieteni vineri seara și să iei parte la discuția despre cum a fost unde ai fost și să anulezi cu o singură mișcare a brațului impresiile de călătorie ale prietenilor, care (bine ințeles!) vizitaseră locuri mult mai puțin interesante și atractive decât unde ai fost tu.

În aceeași măsură, și pe bună dreptate, nu-ți poți permite luxul de a-ți critica propriile decizii legate de călătoriile în străinătate și nici să te plângi de toate obstacolele pe care trebuie să le învingi ca să ajungi în mult doritul loc ales cu atâta grijă cu luni de zile înainte de plecare.

Și atunci cum va fi primită plângerea ta provocată de faptul că treburile te-au purtat prin aeroporturi (sau cum spunea regretatul Mircea Crișan: a căzut măgăreața pe tine!!) și că în decurs de numai o lună calendaristică ai fost nevoit să schimbi vreo 10 avioane și să alergi prin nu mai puțin de șase aerogări?!

După prima frază vei fi acuzat, pe față sau doar în gând , de ipocrizie, de înfumurare, de ”cu nasul în sus”, pentru că ai îndrăznit să cauți pete în soare acolo unde toți cei care te înconjoră se bucură și au plăcere.

Așa se face că, simțind nevoia să-mi descarc sufletul și să găsesc o modalitate de a povesti un pic despre ceva care alții nu o fac (vezi motivele de mai sus), apelez la bunăvoința cititorilor revistei BAABEL, în speranța că voi fi înțeles și nu luat peste picior, pentru că mulți din cititorii acestei superbe publicații nu sunt israelieni, deci își pot permite să urmărească peripețiile mele fără a strâmba din nas și a-mi scoate tot felul de porecle (sau cum zice americanul, to call me names).

Iată o introducere care a depășit, ca lungime, bunul simț scriitoricesc, dar odată cu scuzele mele de rigoare, sper să găsesc în continuare înțelegere și interes pentru cele de mai jos.

Voi începe cu un enunț foarte clar și care are puține șanse de a fi atacat: aici e locul și momentul de a declara în mod (pseudo)oficial că musulmanii în general, și arabii în special, au câștigat deja cel de al treilea război mondial!

Nu are nicio importanță faptul că primele răpiri de avioane din istorie au fost rodul ințiativei unor dizidenți cubanezi care doreau să părăsească raiul lui Castro și să-l înlocuiască, definitiv și irevocabil, cu iadul capitalist din Statele Unite. N-am nici o îndoială că autorilor răpirii avionului cubanez în anul 1958 nici nu le-a trecut prin minte că vor avea ucenici atât de destoinici și doritori de a-și întrece profesorii.

Din anul 1968, anul primei deturnări al unui avion ELAL, lumea civilizată (și chiar cea mai puțin!) se organizează în vederea prevenirii răpirii de aeronave. Nu voi descrie aici tot ce se face peste tot, în orice colț al lumii  (în care am fost, sau nu) pentru a-i împiedica pe pirații aerului să-și ducă planurile la bun sfârșit.

Dar un lucru e clar: pe cât măsurile de securitate în aeroporturi devin mai complicate și mai drastice, tot atât de grea devine viața călătorului aerian.

În urmă cu zeci de ani plănuisem un proiect nebunesc și totuși ușor de înțeles: fiind un mare amator de gulaș (prietenii îmi cunosc prea bine acastă slăbiciune) îmi propusesem să fac un tur al lumii și să studiez în mod comparativ calitatea celebrei supe ungurești în diverse părți ale globului.

N-am facut-o, și pe undeva îmi pare rău.

Ca o umilă compensație voi încerca să prezint aici un foarte succint raport comparativ privitor la măsurile de securitate în câteva aeropoarte pe care le-am ”vizitat” în ultima lună. Cu ce scop?! Amintisem deja mai sus că am nevoie de o supapă de presiune, pentru că trebuie să spun cuiva ce-mi stă pe suflet de mult…..Și cui aș utea să mă destăinuiesc, decât ție cititorule, care ai la dispoziție cea mai simplă metodă de a preveni plictisul provocat de aceste rânduri, și anume să închizi calculatorul sau să treci la alt site?

Deci, ca să pleci din Israel trebuie să treci prin aeoportul Ben Gurion. Treaba e foarte simplă, mult mai simplă pentru un israelian (evreu!) decât pentru oricine altcineva pentru că interogatoriul luat de tânărul /tânăra” securist/ă” (scuzați-mi expresia ingrată) e foarte scurt. Coada până la el/ea e lungă, dar după aceea totul devine foarte simplu:  după câteva întrebări standard, odată ajuns în fața controlului bagajului de mână în doar trei secunde ești pe partea cealaltă, fără să-ți cadă pantalonii pentru că ai pus să treacă  cureaua prin mașina detectoare de bombe și arme, fără să-ți scoți ceasul, fără să golești sticluța de apă,  fără să-ți scoți pantofii, și fără să desparți toate firele electrice de restul bagajului.

Pentru cel neinițiat totul pare normal, doar că euforia controlului de genul acesta se volatilizează la următorul control, de data asta în străinătate. Chiar dacă ești în transfer, deci nu ai avut cum să ai vreun contact cu un posibil terorist care să-ți strecoare vreun exploziv în bagaj, totul se ia de la început, doar că de data asta mult mai complicat. Tot ce am enumerat mai sus devine obsolet și incorect: dumneata scoți totul!! Totul, și încă asta nu e nimic! Pentru că după ce geanta de voiaj a trecut prin mașina-detector, de fiecare dată mai rămâne ceva care trebuie verificat. Deci tu, cu o mână pe pantalonii care stau să-ți cadă până la rărunchi, și cu cealaltă cautându-ți cheile, pașaportul și portmoneul cu bani, ești nevoit să fii prezent la scotocirea genții, în căutare de obiecte care ”la raze” par suspecte, cum ar fi cutiuțe de medicamente, încărcătorul telefonului celular sau deodorantul. În plus, de cele mai multe ori (pentru că dintr-o dată ai devenit suspect) ți se iau și probe pe bucățele de vată (tifon?) care sunt analizate pe loc în căutare de urme de material explozibil. Și unde-ți sunt pantofii în acele momente?! Iată o întebare care te macină, dar n-ai ce face, pentru că timp de x minute ești prizonierul forțelor de securitate ale aeroportului.

Și încearcă să faci o remarcă privitoare la inutilitatea examenului ”radiologic”, că imediat ești pedepsit și tot ce ai în bagaj e scos afară și verificat, și timpul trece și avionul tău e gata de decolare și tu simți că ai nevoie urgentă de un medicament antihipertensiv, când de fapt doar un tranchilizant te-ar putea ajuta, și asta tot cu semn de întrebare.

-Sir, te adresezi tu tipului, eu vin de la Tel Aviv și acolo nu mi-au scos toate lucrurile la iveală….

-Ei (!) au aparate mai bune! Acesta e răspunsul  laconic și unic pe care-l primești la remarca ta. Ceea ce te face și mai nervos (dec e nu-și cumpără și ei echipament la fel?) dar și mândru (ca la noi la nimeni!).

Și uite așa, ajungi la sfârșitul corvoadei și te bucuri că ți-au mai rămas câteva minute pentru a te ușura într-un loc unde și regele merge singur!

Ah, și dacă ți-e sete, totul e simplu: plătești dumneata de trei ori mai mult pentru o biată sticluță de apă, și în timp ce bei din lichidul salvator nu poți să nu te întrebi a cui e afacerea asta extraordinar de rentabilă, care obligă sute de  milioane de călători să cumpere apă de izvor pe un preț exorbitant?!

Și deodată, din senin, ți se face un cumplit dor de acasă, de băiatul sau fata de la securitatea de la aeroportul ”tău” și de faptul că atunci când ți-e sete ai cu tine tot timpul lichidul binefăcător (și nici nu umbli descălțat).

Ceea ce însă e clar e faptul că nu ți se oferă dreptul de a te plictisi!

În fiecare aeroport își sunt pregătite câteva suprize ”locale”. La New York ți se iau amprentele digitale și ești fotografiat (conform principiului că fiecare străin e un delicvent potențial), la Tbilisi toate bagajele trec prin aparatul de raze imediat cum intri în aeroport, dar nimeni nu se uită la ecran, probabil că georgienii se bazează pe faptul că teroristul va fi înfricoșat de însăși existența aparatului. Nostimada însă îți apare în față la aeroportul de la Beijing. Acolo, după ce ai ajuns la destinație și ai  trecut totul și totul, pașapoarte și control și formulare, și ai ajuns la doi pași de ieșire, transpirat dar fericit că ai terminat cu bine traseul de 60-90 minute, tot bagajul trece prin controlul de raze! Și tu stai ca prostul, la coadă, și te întrebi unde s-ar fi putut ascunde ticălosul de terorist care ți-ar fi putut preda echipamentul necesar pentru a ataca pe cei din jur?

Da, nu am nicio îndoială (și sper că am convins pe oricine care a rezistat și a  ajuns la capătul acestor rânduri): musulmanii în general și arabii în mod special au câștigat războiul, acest război permanent, împotriva unui inamic invizibil, un război extrem de costisitor, în bani și timp irosit și mai ales un război în care învingătorul e cunoscut de la bun început (vezi Bruxelles, London, etc).

Singurul lucru care mă liniștește, oarecum, e gândul că dacă vreodată acest pericol permanent, care obligă mapamondul să se lupte cu morile de vânt, zic dacă acest pericol va dispărea vreodată, milioane de oameni, femei și bărbați vor deveni, peste noapte, șomeri. Păcat de ei și de familiile lor.

Și imediat trebuie să mă întreb (și să vă întreb): dacă așa stau lucrurile, poate că e mai bine ca nimic să nu se schimbe și noi să continuăm să subvenționăm această imensă industrie (care e plătită din banii noștri!) și ne supunem unor reguli pe cât de absurde pe tot atât de ineficace?

Vă las dvoastră răspunsul, că mie în momentul de față el îmi lipsește cu desăvârșire.

Gabriel Ben Meron