Îi evocăm memoria la împlinirea unui centenar de la naştere. Dar de data aceasta nu  în calitate de militant şi creator de cultură maghiară în context românesc. Căci  E.G. prin originea sa,  pe care nu a negat-o niciodată, prin destinul său a fost şi evreu.

Abordând,  în unele din scrierile sale,  aspecte ale istoriei evreilor din Ardeal,  problema antisemitismului,  tragedia Holocaustului,  problemele propriei sale identităţi,  E.G. se înscrie şi în moştenirea cultural-spirituală  a evreimii din România.

S-a născut la Oradea,  la 4 aprilie 1917 , într-o familie de evrei asimilaţi. Şcoala medie a absolvit-o la Liceul Evreiesc din localitatea de naştere, unde rabinul neolog, Lipót Kecskeméti ,  a exercitat,  după propria-i mărturisire,  o anume influenţă asupra formării sale spirituale. Studiile universitare le-a urmat la Cluj. A terminat Facultatea de Filosofie în anul 1941. Aici a intrat în legătură cu mişcarea studenţească antifascistă; aici a început  activitatea lui publicistică. Dar începuturile afirmării,  ca intelectual de stânga , sunt întrerupte de evenimentele Holocaustului. În anul 1942 este mobilizat la muncă forţată, iar în noiembrie 1944 este deportat, şi ajunge în lagărul de la Buchenwald. Conform „Reflexiilor sale de la Ettelsberg” la supravieţuirea ororilor lagărului a contribuit încrederea lui „ mesianică” în ivirea,  după război, a unei lumi a dreptăţilor sociale şi naţionale. După eliberare s-a întors la Cluj. Îşi continuă activitatea publicistică , devine cadru universitar la Universitatea Bolyai şi apoi la Universitatea Babeş-Bolyai. A fost membru al Academiei de Ştiinţe Politice şi, din 1975 membru corespondent al Academiei Române. Sfera preocupărilor sale ştiinţifice a fost axată, în primul rând,  pe probleme de sociologie, etică , pe problema naţională, cu accent pe problematica minorităţilor naţionale. Pe aceste teme este autorul a zeci de cărţi şi a sute de articole publicate în limbile maghiară şi română. Iată câteva titluri semnificative care vorbesc de la sine: A humanizmus viszontagságai [Peripeţiile Umanismului] (1972); Tegnapi és mai önismeret [Autocunoaştere de ieri şi de azi](1975”;  Pandora visszatérése [Reîntoarcerea Pandorei], studii(1979); Az erkölcs dilémái [Dilemele Eticii], eseuri(1981); Az ezerdforduló kihívása [Sfidarea acestui sfârşit de mileniu], eseuri (1986); A nacionalizmus színeváltozásai [Schimbarea la faţă a naţionalismului] (1995), ş.a.,

Între anii 1957-1984 a fost redactorul şef al revistei „Korunk” (Epoca noastră), funcţie pe care a considerat-o a fi cea mai importantă pentru el. A investit o energie enormă  pentru a putea continua tradiţia revistei din perioada interbelică. Pentru asta a trebuit , mai întâi să ducă lupta cu cenzura,  cu controlul de stat şi de partid , pe de altă parte cu autorii care de multe ori erau puşi în situaţia să-şi refacă textele.

Dacă în primii ani de după eliberare activitatea sa purta amprenta unei gândiri dogmatice,  sectariste,  cu timpul, percepând realităţile în adevărata lor lumină,  E.G., cu cultura lui umanistă, europeană, are tăria să declanşeze o răfuială necruţătoare cu propria lui conştiinţă , orientându-se spre un europenism, ce-i drept tot de nuanţă de stânga , căci nu a renunţat niciodată să militeze pentru dreptate socială şi naţională.

În articolul de faţă ne propunem o scurtă prezentare a studiului  intitulat Kettős kisebbségben” [În dublă minoritate], publicat în revista Korunk în anul 1991. (nr.8). Semnificativ pentru importanţa pe care a acordat-o acestui text este următoarea consemnare în jurnalul său: ”Ieri am terminat scrierea mea despre relaţiile evreo-maghiare. Am fost dator mie însumi cu o analiză a celor două componente ale identităţii mele , a relaţiilor dintre ele”, (1991, iunie 10). În general trebuie spus că deşi adeziunea lui la limba maghiară, la cultura şi spiritualitatea maghiară a fost totală şi fără rezerve, totuşi , l-a preocupat evreitatea lui , originea lui evreiască. Sunt concludente în acest sens, printre altele, şi  consideraţiile sale  faţă de mărturisirile poetului evreo-maghiar, Miklós Radnóti. „Este de neacceptat pentru mine, scrie  E.G. în 1980 , în  Ettersbergi töprengések [Reflexiile de pe Ettelsberg], susţinerea lui R.M. cum că poate să facă Hitler ce vrea, poate să stea chiar şi în cap el nici atunci nu se va considera evreu.” Este, însă, mai aproape de el următoarea notare de jurnal  făcută , tot de R.M. , în anul 1942:”Evreitatea mea mi-a devenit o problemă de viaţă, datorită împrejurărilor , a  legilor şi a lumii”…..”.Sunt poet maghiar şi nu mă interesează părerea  primilor miniştri”. În aceeaşi ordine de idei evocă  E.G.,  poziţia scriitorului Benõ Karácsonyi, care nu a fost dispus,  din cauza antisemiţilor , ” să renege poporul lui Kossuth, Petofi şi Ady”.

Trecând  peste aceste modele,  E.G. nu întâmplător a fost puternic răscolit de opera monumentală despre  pieirea ghetoului din Oradea. A trezit în el acea catastrofă, imposibil de mistuit până astăzi, care a transformat „Oraşul viitorului” în „Oraşul Trecutului”.  Acelaşi efect a avut şi monumentalul act de acuzare a lui Randolph L.Braham (Holocaustul maghiar, Budapesta, 1988). Iată câteva mărturisiri de trăiri  personale, cuprinse în articolul despre „dublă minoritate”, concept de fapt formulat, pentru prima oară,  de  E.G.

Pentru formularea conceptului şi prezentarea destinului celor de dublă minoritate ,  E.G. porneşte de la analiza procesului de asimilare şi disimilare a evreilor din Transilvania,  începând cu ultimele decenii  ale secolului al XIX-lea, până la Unirea din 1918 , după Unire până la al Doilea Război Mondial şi după Război, respectiv după Holocaust. Datorită acestui proces , evreimea din Transilvania ,  după Marea  Unire din 1918,  întrupează destinul de dublă minoritate. Ea este dublu discriminată :în calitate de evreu  şi în calitate de maghiar,  de vorbitor de limbă maghiară şi de purtător de cuvânt al spiritualităţii maghiare .Aşadar, la baza devenirii dublei minorităţi se află procesul de asimilare, ce-i drept,  nu a tuturor evreilor. Cei din Maramureş, de exemplu,  s-au deosebit radical de „maghiarii de religie izraelită” din Oradea,  Arad,  Timişoara, Cluj,  Tg, Mureş ş.a.

Dar asimilismul  a rezolvat oare problema evreiască? În contextul Monarhiei Austro-Ungare, respectiv în perioada dinaintea Unirii din 1918, a  provocat un curent antisemit  printre celelalte minorităţi naţionale. Evreii declarându-se  maghiari au schimbat statistica naţionalităţilor, au crescut procentul maghiarilor în Transilvania, împotriva intereselor naţionale ale românilor . Dar nici antisemitismul maghiar nu a dispărut. Ca dovadă procesul de calomniere cu omor ritual de la Tiszaeszlár. Situaţii care au dat naştere,  la unele cercuri evreieşti asimilate , fie la supralicitarea patriotismului maghiar,  care friza , câteodată , naţionalismul , fie  aşa-zisului urii de sine; a antisemitismului de sine,  provocat  de  antievreismul celorlalţi. În ciuda tuturor vicisitudinilor ruperea din statul maghiar , conchide  E.G. , a fost resimţit  de evrei tot atât de dureros ca şi de maghiari. Nu au schimbat sentimentele nici antievreismul mişcării contrarevoluţionare maghiare, nici atrocităţile unităţilor albgardiste. Tendinţa de integrare în naţionalitatea şi cultura maghiară s-a menţinut , cel puţin,  pentru o anumită perioadă,  şi după 1918,  chiar dacă identificarea cu destinul de minoritar al maghiarilor nu a fost şi nu a putut fi fără tensiuni. Condiţia de dublu minoritar, subliniază  E.G. , a fost umbrită  ba de naţionalismul,  mai precis,  de antisemitismul maghiar,  ba de cel românesc,  îmbrăcând forme diferite, în funcţie de perioadele 1918-1940; 1940-1944; 1944-1989.

În perioada 1918-1940 guvernele României au promovat o politică de rupere a evreilor de minoritatea maghiară, încurajând mişcările naţionale evreieşti, precum sionismul sau înfiinţarea de alte organizaţii sau partide  naţionale evreieşti. Măsuri s-au luat în domeniul învăţământului, interzicându-se predarea în limba maghiară în şcolile evreieşti. Pe de altă parte,  elita politică maghiară nu a protestat împotriva acestei măsuri. În aceste condiţii în anii 30 ai secolului XX se constată o îndepărtare reciprocă. Desigur,  apogeul acestei rupturi  se atinge în Transilvania de Nord , odată cu intrarea în faza Holocaustului. După război, pentru mulţi dintre supravieţuitorii Holocaustului , continuarea procesului de integrare în spiritualitatea maghiară a devenit inacceptabilă. Nu  mai  vroiau să alerge după o căruţă , care nu numai că nu i-a luat , dar i-a aruncat.  E.G. a apreciat ca inacceptabil faptul că Istoria Ardealului , apărută în trei volume  la Budapesta, în 1986 , rezolvă în câteva rânduri martiriul evreilor din Ardealul de Nord, exterminarea a peste 100.000 de suflete. Desigur,  nu este vorba despre culpabilizarea în general a poporului maghiar sau a intelectualităţii maghiare. G:E.dă exemple de solidarizare cu suferinţa evreiască :sunt de amintit episcopul Márton Áron,  scriitorii Méliusz József, Domokos Géza s.a.

În acest context insistă , însă, asupra felului în care în regimul comunist s-a  trecut sub tăcere suferinţa evreiască în timpul Holocaustului, şi îşi face procese de conştiinţă , lui însuşi , că o perioadă  de timp s-a situat  şi el pe această poziţie.

Pentru schimbările petrecute în eul său , cel mai intim, sunt relevante consemnările de jurnal , după o călătorie în Israel , în anul 1991. ”Vizita în Israel a avut o influenţă decisivă asupra conştientizării identităţii mele. Nu Zidul Plângerii m-a impresionat, ci Yad Vashemul, memorialul copiilor arşi . Dacă după război  am îngropat în subconştient Auschwitzul,  acum sub influenţa celor  trăite în Israel ,  şi a noului antisemitism, aproape că domină lumea mea de gândire şi simţire. Israelul este o mare pozitivitate pentru mine. M-au deranjat naţionalismul , fanatismul religios şi antiarabismul…..dar s-a trezit  în  mine Liceul Evreiesc din Oradea. Este impresionant cum m-am întâlnit la zidurile  Ierusalimului cu pietrele, documentele, monumentele multimilenare ale identităţii mele ancestrale.”

Lya Benjamin