Cine e de vină – sau rolul (negativ) al personalității în istorie.

La o primă citire, recentul  articol al  Dnei Eva Galambos despre Razboiul de Şase Zile (BAABEL, 7 iunie 2017) mi-a tăiat sursa de oxigen care-mi alimentează inspirația și m-a făcut să renunț la ideea de a ataca acest subiect, extrem de întortocheat, dar foarte bine expus în amintitul eseu.

Dar cum în meseria mea cauza bolii nu e cu nimic mai puțin importantă decât simptomatologia ei, și cum în ultimele zile presa israeliană publică o sumedienie de documente ținute secret timp de o jumătate de secol, iată că salvarea a venit și un gând productiv a luat locul  lipsei de imaginație. Ba mai mult, în cele ce urmează voi invita pe cel ce va avea răbdarea de a parcurge tot acest material să participe la un dublu  joc de intuiție, a cărei temă e: Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost așa?

Aș dori să liniștesc de la bunul început cititorul, poate înfricoșat că voi lua totul de la ’48 și că voi descrie cu lux de amănunte povestea celor mai bine de trei săptămâni de așteptare și angoasă (mai-Iunie 1967), în timpul cărora nimeni nu știa ce se va întâmpla și se căuta cu înfrigurare o soluție la întrebarea: cine va fi ultimul care va părăsi Israelul, pentru a fi rugat să stingă luminile aeroportului Lod.

Războiul de șase zile a început ca o lovitură preventivă împotriva Egiptului care pusese în practică câteva decizii cruciale, toate indicând serioase pregătiri de atac. Nimeni, dar nimeni în Israel, nu se gândea la mai mult decât o acțiune care să împiedice un atac venit dinspre granița de vest. Nimeni nu vroia să cucerească  peninsula Sinai și nimeni nu proiectase a se ajunge la canalul Suez, darămite alte locuri prin ”împrejurimi”.

Și în primele ore totul a decurs conform așteptărilor sau, cum se spune pe la noi, conform planului dinainte stabilit. De aceea voi lăsa deoparte frontul egiptean, nimic din ce s-a întâmplat acolo nu merită o mențiune specială, la 50 ani după ce totul s-a terminat și la mai bine de 30 ani de când Sinaiul a fost retrocedat și domnește pacea la acea graniță.

Dar pe parcurs s-au întâmplat două fapte de uriașă importanță istorică, ambele având ca unic protagonist o personalitate politică de mare anvergură: Gamal Abdel Nasser, președintele Egiptului.

Gamal Abdel Nasser

Iată prima: Dar dacă aș intra direct în subiect mi-aș trăda propriul meu stil de a trata o povestire! Deci se spune că într-un mic sat arab, în piațeta principală, cam pe la ora două la prânz, un om mai în vârstă încerca să tragă un pui de somn la umbra unui măslin. În jur, însă, țopăiau copiii, strigându-se unul pe altul și tulburând pastorala liniște a micii așezări. Deranjat și în imposibilitate de a ațipi, bătrânului îi veni un gând: „Măi copii, voi vă jucați aici când după colț, la băcănie, se împart bomboane gratis?” Copiii, entuziasmați de neașteptata știre, o zbughiră spre locul indicat, dar bătrânul deveni dintr-odată neliniștit. „Deșteptul de mine, își spuse în gând! La băcănie se dau bomboane pe gratis și eu stu aici și lenevesc??!!”

La un pas de totală înfrângere, Nasser are o convorbire telefonică cu regele Husseini al Iordaniei, cu care ocazie egipteanul își informează aliatul cum că trupele egiptene se află la un pas de ….Tel Aviv.

Nasser şi Regele Husseini

Regele Iordaniei fu realmente trăsnit de ideea cum că Israelul dispare și el nu va participa la împărțirea prăzii de război! Reacția monarhului iordanian (un om inteligent, extrem de  educat și cult, dar….)  fu imediată: bombardarea Ierusalimului deși el fusese avertizat de către israelieni (ce avertizat?! Implorat!) să nu cumva să atace, și foarte de dorit e să rămână neutru. Reacția Israelului: un imediat răspuns masiv, atacarea malului de vest al Iordanului (așa numita Iudeea și Samaria) și a Ierusalimului de Est și ocuparea acelor teritorii care azi reprezintă punctul major de dispută dintre israelieni și palestinieni. Cele de mai sus nu sunt zvonuri, ci fapte istorice, adică cititorul e rugat să se lase ”confuzionat” de adevăr. Rezultatul poate fi găsit în ampla și precisa relatare a Dnei Galambos

Și acum prima întrebare: cum ar fi arătat povestea ei dacă Hussein ar fi ascultat pe israelieni și nu pe egipteni? Unde am fi fost noi, israelienii azi, și ce s-ar fi întâmplat în teritoriile de care vorbeam timp de 50 ani? Eu mi-am construit scenariul de mult, dar dau frâu liber gândirii tuturor celor care doresc să-și pună mintea la contribuție  să ajungă la concluzia pe care o doresc.

Personal am o singură întrebare: dacă nu ocupam noi acele teritorii, și nu deveneam din atacați atacatori și din victime cotropitori, ce ar mai fi putut da apa la moară tuturor acelor care denigrează în fiecare zi Israelul și politica sa în Iudea și Samaria, negând până și dreptul nostru de a exista?

Cinicii din jurul meu m-au liniștit de mult. ”Ăștia”, îmi zic ei, ar fi găsit altceva, orice alt pretext ca să ne facă cu ou și cu oțet în toată lumea. Iar eu nu găsesc niciun argument pentru a le contracara părerile, cu atât mai mult cu cât totul e de fapt un joc bazat pe fapte imaginare.

Și acum a doua poveste, nu mai puțin palpitantă. Suntem în seara de 8 Iunie 1967. Trupele israeliene ajunseseră în Sinai până la canal, și în Iudeea și Samaria ( și în Ierusalim) până la Iordan. Și ce se întâmplă în Nord, la granița cu Siria? Foarte simplu: sirienii atacă din prima zi de război, Israelul nu ripostează. Populația aflată la granița cu Siria e tot timpul sub bombardament, o situație oarecum obișnuită, pentru că sirienii bombardau de mult așezările evreiești din jurul Kineretului (denumit Galilea Sea).

Moșe Daian, ministrul israelian al apărării, e decis să nu atace Siria, și asta din cel puțin trei motive. Primul: armata sa nu pare a fi în stare să ducă, concomitent, un război pe două sau chiar trei fronturi, Nasser nu se va lăsa, și va începe un crunt război de uzură la granița de sud. Al doilea: sirienii sunt foarte bine echipați și instruiți, deci orice încercare de atac se poate solda cu imens de multe victime. Și cum spune englezul, ultimul dar nu și cel mai puțin important: sovieticii nu vor accepta o înfrângere siriană și nimeni în Israel nu dorește să-i simtă pe ruși prea aproape. Hotărîrea sa e clară și ordinele foarte precise. Toată lumea, în afară de ofițerii de gardă, pleacă acasă, nimic nu se mai poate întâmpla până dimineața.

Doar că în cursul nopții două știri cruciale ajung pe masa statului major.

Prima e o fotografie aeriană a sectorului Kuneitra, orașul sirian cel mai apropiat de graniță. Ea indică dispariția completă a trupelor siriene din regiunea amintită, și nimeni nu știe care le-a fost destinația. A doua e interceptarea unei convorbiri nocturne dintre Nasser și Hafez el Asad, dictatorul Siriei. Egipteanul își informează aliatul de data asta el relatează fapte autentice!) cum că pentru el războiul e terminat, se va semna  acordul de încetare a focului și e de dorit ca și Siria să-i urmeze exemplul.

Dayan, Rabin şi un alt ofiţer de stat major în Ierusalimul de Est

În dimineața zilei de 9 Iunie 1967 Daian se trezește la ora 7.00, relaxat și mulțumit de ceea ce se obținuse până în acel moment. Imediat i se pun în față cele două știri, ambele verificate . La ora 8.00 armata israeliană e pe Platoul Golan și totul e deja istorie!

Sunt convins că mulți din cei de o vârstă cu mine își mai aduc aminte de lecția de marxism-leninism, intitulată rolul personalității în istorie. De fapt ceea ce vroiau îndoctrinatorii noștri să ne impună era ideea că poporul e cel care joacă rolul cel mai important, iar așa zisele marile personalități de fapt urmează opinia maselor.

Inutil a demonstra falsitatea acestei teorii. Istoria e plină de exemple care indică în mod vădit că cei care au hotărît destinele unei țări sau unui popor au fost conducătorii, indiferent dacă erau aleși, numiți sau autopuși pe scaunul domnirii.

Și aici ”eroul” celor două povestiri cu efect istoric dezastruos și de un dramatism ieșit din comun e decedatul președinte al Egiptului, omul care și-a adus țara la sapă de lemn , dar și a semnat-direct sau indirect- verdictul teritoriilor palestiniene și cel privitor la Platoul Golan.

În ziua de azi Platoul Golan e parte integrantă din Israel, iar Iudeea și Samaria sunt populate de aproximativ o jumătate de milion de israelieni care nu au niciun motiv și nici o dorință să se evacueze.

O minciună sfruntată și un adevăr care nu trebuia dezvăluit au schimbat acum 50 ani realitatea Orientului Mijlociu, au determinat cursul istoriei unui popor vechi de când lumea și au creat narativul unui popor  care acum 50 ani era un element istoric practic necunoscut.

Tragedia e cumplită. Personalitățile istorice care au schimbat, voit sau nevoit, realitatea dispar așa cum dispare orice ființă umană de pe suprafața pământului. Dar ele lasă în urmă situații care cel puțin la prima vedere devin aproape imposibil de modificat. Ba mai mult, de-a lungul vremii rolul lor în crearea noii realități e ignorat cu desăvârșire. N-am nici o îndoială că o întrebare de genul: cui se datorește ocupația israeliană a malului vestic al Iordanului, se va solda în 99 din 100 de cazuri cu un răspuns complet desprins de adevărul istoric.

O veche zicală amintește un fapt de necontestat. Până la urmă bătrânii mor și tinerii nu știu despre ce era vorba.

Știu ce mi se va sugera. Ce contează cine e declanșat criza, important e de găsit calea rezolvării ei. Ca medic, opinia mea e complet diferită. În cele mai multe scenarii medicale soluția e foarte greu, dacă nu imposibil, de găsit dacă se ignoră cauza bolii.

Poate de aceea medicii, în imensa lor majoritate, își restrâng activitatea la medicină și nu se aventurează să rezolve probleme politice.

Și până la urmă ce e rău în asta?!

Gabriel Ben Meron

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • meir Eliahu commented on July 22, 2017 Reply

    Atunci cind Itzhak Rabin Simon Perez SI DR,Beilin au facut cel mai, mare rau Israelului aducind pe mehabel Arafat in tara si , dindu-le 40 de mii de arme nu poti spune ca , populatia a acceptata asa ceva ci numai smolanimii, nostrii care nici azi nu recunosc asa o mare greseala facuta poporului Evreu din Israel
    Nici azi nu stim ce trebue de facut
    ,, si de indreptat.,acest mare rau facut Israelului

  • klein ivan commented on July 9, 2017 Reply

    Un articol bine scris eu fiind in ansamblu de acord cu ideea prezentata – rolul personalitatii – si cu descrierea evenimentelor . ….Prefer sa consider comentariul lui R.O. o lauda si nu o ” bascalie ” .

    • gabriel ben meron commented on July 11, 2017 Reply

      De acord
      GBM

  • Ivan Sipos commented on July 8, 2017 Reply

    A ataca un punct devedere foarte bine descris in articolul Dl. Meron cu argumente ca in acea perioada nu a fost in Israel este antiintelectual si necinstit.
    Cind vorbim de dreptul Israelului de a exista si ne referim la vremuri biblice nimeni nici macar Rose Oehmig nu a fost acolo.. Oare asta face argumentele mai putzin veridice?

    • gabriel ben meron commented on July 11, 2017 Reply

      Cred ca Rose Oehimg, buna mea prietena, a fost prost inteleasa. Daca inteleg bine, ea vroia sa mentioneze importanta articolului, chiar daca a fost scris de un om care nu era in ISrael cand acele evenimente avusesera loc
      GBM

  • Rose Oehmig commented on July 6, 2017 Reply

    Grozav Gaby, mai ales ca pe vremea aia nici nu erai in Israel !

    • gabriel ben meron commented on July 7, 2017 Reply

      Adevarat, dar istoria se scrie si dupa ce evenimentele s-au terminat de mult
      GG

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *