Un nou scandal (mediatic?) ocupă paginile ziarelor și ecranele televizoarelor.  În centrul scandalului Doha Qatar. Astăzi nu mai este o denumire necunoscută cum era cu 25 de ani în urmă când am ajuns într-o neașteptată călătorie în Dubai și de acolo, însoțind unul din partenerii mei de afaceri, un domn arab instruit și agreabil, am făcut o vizită la Doha.  Am rămas cu amintirea acelei călătorii, într-un orășel modest cu călduri insuportabile cu foarte mulți indieni harnici care administrau toate afacerile din oraș.  Acum orășelul a devenit o metropolă cunoscută în toată lumea de care până s-o vizitez eu nici nu auzisem.  O excelentă companie de aviație, viitoarea gazdă a Mondialelor de fotbal, sediul ”celebrului” post de televiziune Al Jazeera, neînsemnatul Qatar de acum un sfert de secol a devenit  un model de succes și dezvoltare amețitoare.  Și iată o altă întorsătură surprinzătoare, o nouă rivalitate între țările arabe, ne amenință cu perspectiva unui conflict care, în lumea isterizată în care trăim, poate foarte ușor să degenereze într-o confruntare militară.  Nu sunt un fan al milităriei (am făcut total general două luni de armată, dar mi-a ajuns pentru o viață:) în schimb am trăit 5 ani de război (de la vârsta de 5 ani, la cea de 10) .  De acea cred că am rămas cu o spaimă de războaie. Cel mai mult m-a înspăimântat istoria războiului de 100 de ani, dintre Anglia și Franța, Cred însă că au mai fost și altele. Despre asta m-am căznit să însăilez câteva fraze. Citiți-le cu îngăduință

Primul ”Război de 100 de ani”

În anul 632 (d. Chr. ) Mahomed, profetul care a dictat învățăceilor săi ”surele” Coranului, a vizitat pentru ultima oară Mecca – orașul  lui natal – spunând cu acest prilej pelerinilor ”fiecare musulman este frate cu celălalt musulman; toți musulmanii sunt frați și  nu trebuie să fie lupte între ei” apoi a mai adăugat, că va lupta până când toți oamenii vor fi supuși musulmani.  După asta  s-a întors la Medina să moară.  Adepții lui au anunțat atunci poporul că ”Mahomed a murit, dar Allah trăiește și va trăi” marcând începutul unei epopei care a făcut dintr-un trib pierdut în nisipurile nesfârșite ale Arabiei o mare și influentă putere a lumii.  Îndemnul rostit de Mahomed înainte de moarte a fost ignorat de la început. Marile lui victorii care au condus, în prima fază, la cucerirea Peninsulei Arabice, au fost precedate de zeci de războaie purtate de arabi contra altor arabi, unii fiind deja supuși (muslimi) alții devenind, după ce au fost învinși în lupte.  Cu o singură excepție, în bătălia de la Khaybar (azi în Arabia Saudită) lupta s-a purtat cu evreii care locuiau în oaza cu același nume.  Musulmanii, conduși de însuşi Mahomed,  i-au învins pe evreii cărora le-au impus impozite severe lăsându-i în schimb să-și practice mai departe tradițiile.  Acest comportament bizar pentru vremurile acelea – în care învinșii erau uciși sau folosiți ca sclavi – a devenit  ulterior o lege a islamului. Cucerirea  Arabiei a fost preludiul primului ”Război de o sută de ani” din istorie. După moartea lui Mahomed a început lupta pentru putere între potențialii urmași ai profetului.  Evident nimeni nu putea să-l înlocuiască în mod ”firesc” în lipsa unui urmaș masculin.  Din prima lui căsătorie  cu o femeie mult mai în vârstă   (președintele Franței a avut de la cine să ia exemplu:) bogata Khadija , a rămas în viață doar o fată Fatimah.  De la  celelalte zece soții de după moartea celei dintâi, nu se știe să fi rămas urmași, în schimb au rămas rude.  Așa că pentru  preluarea conducerii arabilor islamizați s-a încins o dispută aprigă . . . între rude.  Primii trei rămași în competiție au fost  Abu Bakr, Omar și Osman.

Aisha şi Muhammad

Primul câștigător al disputei a fost Abu Bakr tatăl Aișei – cea mai tânără dintre cele zece soții – despre care bârfitorii afirmă că n-ar fi fost ”ușă de biserică” (sau de moschee:).   Abu Bakr a devenit primul Calif al Islamului și primul din dinastia celor patru califi ”Rașidun” (Calif înseamnă ”succesor” Rașidun înseamnă ”drept”).  Deci primul succesor al lui Mahomed a fost tatăl frumoasei Aișa, un devotat camarad de luptă al profetului. cu care a participat la cucerirea orașului Mecca,  proclamat cel mai sfânt oraș al islamului, nu pentru că ar fi fost orașul natal al lui Mahomed, ci pentru că în mijlocul lui se află Kaaba, un cub cu latura de 2 metri, care adăpostește ”piatra neagră” căzută (potrivit tradiției islamice) din rai de pe vremea lui Adam și Eva și așezată cu mâna lui Mahomed în interiorul cubului.

Tot în interior se află și urma piciorului patriarhului Avraam (Ibrahim:) care cică a umblat pe acolo. Destul că în aceste circumstanțe Mecca a devenit punctul central al Islamului, toți musulmanii, oriunde s-ar afla în lume se închină de 5 ori pe zi cu fața spre Mecca, și au obligația ca măcar o dată în viață să facă un”hajj” adică să facă un pelerinaj la Mecca.

Califi și Califate

Orașul sfânt al evreilor (și apoi al creștinilor), Ierusalimul, a fost înlocuit de Mecca.  Anul 632 (d. Chr) a fost anul în care orașul, devenit sfânt, și-a primit ”fiul rătăcitor”, pe Mahomed, ca primul musulman care a îndeplinit porunca pelerinajului obligatoriu la Mecca . În același an primul Calif, Abu Bakr, în fruntea oștirii musulmane arabe a cucerit noi teritorii înspre nordul peninsulei, extinzând hotarele Califatului până la granița Imperiului Bizantin și spre est, la granița imperiului Sasanid (Persia).  A urmat la conducerea Califatului, Omar, care profitând de  neîncetatele războaie dintre Imperiul Bizantin și cel Persan a ocupat cea mai fertilă zonă dintre cele două imperii, Mesopotamia și Siria.  Omar a rămas în istorie nu pentru această ispravă, ci pentru că  i-a izgonit pe bizantini din Ierusalim.  Pe platforma fostului Templu al evreilor s-a construit ulterior o moschee care și astăzi îi poartă numele.  Următorul Calif Rașidun cu numele de Osman a cucerit spre est Persia și Afganistan,  iar spre vest Armenia  și  o parte din coasta Africii de Nord. Cei trei califi de după Mahomed – primii conducători ai arabilor deveniți musulmani – au fost aleși de către notabilii tribului Quraiș, dintre ginerii profetului. Acest mod de alegere a fost contestat de o parte din căpeteniile arabe, pentru faptul că cei aleși nu erau rude de sânge  cu profetul. Singurul îndreptățit să devină Calif  – după opinia contestatarilor – era Ali ibn  AbuTalib, vărul lui Mahomed, de același sânge nobil și sfânt care cursese în vinele profetului.  Cei care l-au promovat pe Ali și-l considerau nu doar Calif (conducător profan) ci și șef religios (Imam),  s-au constituit în secta ”Șiită” o ramură distinctă  a Islamului  (şiiți).  Astfel Ali primul Imam șiit, a devenit ultimul (cel de al patrulea) Calif din dinastia Rașidun.  Sub ”oblăduirea” lui a izbucnit primul (dar nu și ultimul:) război civil ( numit ”fitnah”) între arabii primului Califat.  Urmarea a fost răsturnarea  dinastiei ”Rașidun” și instalarea dinastiei Omeiad cu primul reprezentant al ei Muawia, care și-a instalat capitala la Damasc.  Omeiazii au continuat cuceririle spectaculoase ale arabilor musulmani , astfel încât la o sută de ani de la începutul celui mai lung război, imperiul se întindea de la Oceanul Indian până la Oceanul Atlantic, pe o suprafață de 11 milioane  kmp, având 62 milioane de locuitori reprezentând aproape o treime din populația de atunci a globului pământesc.

Harta imperiului arab

Desigur că într-un război de asemenea proporții au fost nenumărate victime.  Oameni uciși în lupte, decimați de boli și vicisitudini ale naturii, izgoniți din locurile lor de baștină. Milioane de arabi și ne-arabi au părăsit regiunile natale și au urmat armatele așezându-se prin teritoriile cucerite.  O migrație de proporții nemaicunoscute în istoria  omenirii de până atunci a modificat structura demografică a  Orientului Mijlociu dar și a unor întinse regiuni ale Europei și Africii.  După ce un nou război civil a dus la înlocuirea dinastiei Omeiade cu dinastia Abbasidă, războiul de 100 de ani s-a încheiat.

Salam Aleikum !

A urmat o jumătate de mileniu în care arabii s-au dedicat păcii și prosperității. Imensul lor imperiu avea nevoie de o administrație chibzuită și eficientă, care s-a obținut prin acordarea unor largi prerogative conducătorilor locali și autonomie regiunilor componente ale imperiului.

Harun al Raşid

Califatul Abbasid s-a instalat la Bagdad, orașul devenit centrul cultural al Epocii de Aur a Islamului, în care au înflorit artele, s-au dezvoltat științele, s-au scris biblioteci de cărți de literatură și filozofie.  Califi înțelepți, precum legendarul Harun al Rașid, au înlesnit multor învățați – nu  doar musulmani și nu doar arabi, ci și creștini sau evrei – să  creeze opere de anvergură în varii domenii ale culturii și științelor.  Avicenna, Averroes, Maimonide sunt doar câteva nume de mari cărturari din această perioadă.  Un amănunt ”picant” pe care nu-l pot ocoli este faptul că spre sfârșitul vieții – perioada în care s-au țesut miraculoasele povestiri ale celor 1001 de nopți – Harun al Rașid și-a mutat capitala la Rakka (actuala capitală a”fiorosului” ISIS: ).  ”Idila” celor 500 de ani ai epocii de aur a fost întreruptă de marea năvălire a mongolilor conduși de urmașii lui Ginghis-Han.  În același timp urmașii soldaților din războaiele pentru stăpânirea uriașului Imperiu Arab-Islamic au întemeiat  dinastia ”Mamelucilor” care și-a ales capitala la Cairo. Între timp, islamul ”inventat” de arabi  s-a răspândit prin cuceririle lor și în multe alte teritorii, inclusiv în inima Asiei.  Numeroase triburi din Asia Centrală s-au coalizat întâi în Khanate  și apoi  s-au unit sub conducerea liderului Osman (Otman) al unui trib de turci (Oghuzi). Această nouă forță militară islamică a amenințat începând cu secolul XIII, imperiul Bizantin din Anatolia și din Balcani.  În 1453, după un lung și dificil asediu, capitala Bizanțului, Constantinopolul a fost ocupat de Mehmet Cuceritorul și Imperiul Bizantin  a dispărut fiind înlocuit cu noul Imperiu Otoman (după numele liderului întemeietor).  Acesta s-a dezvoltat rapid și în 1517 marele Imperiu Arab s-a prăbușit ”înghițit” de cel Otoman.  Arabii s-au trezit ”peste noapte” minoritari în noul imperiu.  Strălucirea orașelor arabe a fost acoperită de praful vremii și provinciile arabe au devenit ”villaiet”-uri  sau ”elaiet”-uri turcești conduse de demnitari otomani supuși Sultanului de la Istanbul care s-a autointitulat Califul dinastiei Otomane și apărătorul orașelor sfinte ale Islamului: Mecca și Medina.  În timpul celor 400 de ani de dominație otomană, arabii ”asupriți” au fost liniștiți și ”cuminți”.  Au fost ceva încercări palide prin secolul 18, de a dobândi o oarecare independență și control asupra Hejjaz-ului,  unde erau cele două orașe sfinte, și două familii  arabe conducătoare Saudiți și Wahabiți, și câteva războaie locale  au dus la sporirea autonomiei  în teritoriul care avea să devină Arabia Saudită.  În rest, arabii au fost supuși loiali și ascultători în întregul Imperiu Otoman, până la începutul secolului 20,

Încă un ”război de 100 de ani”

După revoluțiile din 1848 care au zguduit aproape toate structurile imperiilor europene,  naționalismul  a devenit un imbold mobilizator.  Populațiile cu identitatea estompată prin secole de apartenență la imperii conglomerate au început să-și revendice cultura, limba și mai ales suveranitatea. Marile imperii au devenit prea mari și forțele centrifuge ale naționalităților componente au devenit suficient de puternice ca să le erodeze autoritatea.  Popoarele au descoperit setea lor de libertate și au devenit dornice și pregătite să-și asume riscurile independenței. Primul război mondial a confirmat această tendință și tratatele de pace încheiate sub privirile generoase ale președintelui american Woodrow Wilson au consfințit aspirațiile naționale ale popoarelor asuprite de autorități imperiale.  Arabii nu au făcut excepție de la această nouă configurare a hărții ”fostului imperiu otoman”  Cel care a dat semnalul de începere a fost Hussein Șeriful de Mecca, șeful dinastiei Hașemite, care a proclamat în decembrie 1916 (cu 100 de ani în urmă) Revolta Arabă împotriva Imperiului Otoman și s-a declarat Regele Țărilor Arabe. După încheierea Războiului Mondial, a refuzat să recunoască Tratatul de Pace de la Versailles, dar s-a autoproclamat Calif al Islamului, după abolirea Califatului Otoman. Scurt timp după acea, ca rege al Hejjaz ( partea de est a Arabiei, în care se află cele două orașe sfinte Mecca și Medina) a fost atacat de Ibn Saud, ulterior recunoscut ca rege al Arabiei Saudite.  Hussein învins de saudiți, s-a refugiat în Cipru și a abdicat. Cei trei fii ai lui, Ali, Feisal și Abdullah au fost răsplătiți de englezi cu trei tronuri (Hejjaz, Irak și Transiordania). Promisiunea englezilor a fost făcută lui Hussein, în schimbul  Revoltei Arabe, care a însemnat un sprijin hotărâtor în câștigarea  războiului cu turcii.  Promisiunea a fost făcută în numele Marii Britanii de McMahon, înaltul comisar englez la Cairo, și s-a referit la întemeierea unui Regat Arab care să cuprindă toate posesiunile otomane din Egipt, până la granița cu Persia, adică de fapt întregul Orient Mijlociu.  S-a vehiculat până în zilele noastre ideea falsă că promisiunea lui Mc Mahon făcută lui Hussein a fost încălcată din cauza evreilor sioniști care ar fi forțat ”Declarația Balfour”.  În realitate piedica majoră în respectarea promisiunii  făcute de Anglia – care a sprijinit financiar și  logistic Revolta Arabă – a fost, pe de o parte, înțelegerea cu francezii pentru delimitarea zonelor de influență în Orientul Mijlociu (acordul Sykes-Picot), pe de altă parte disensiunile accentuate între diferitele provincii otomane locuite de arabi, care au refuzat în fapt refacerea unui mare Califat Arab.  Contradicțiile au fost de foarte multe categorii. De la ambiții personale, la antagonisme religioase, și ideologice.  Lipsea aderența la împlinirea unui deziderat idealist care a fost cultivat sub autocrația otomană (destul de ”liberală” de altfel), dar s-a spulberat odată cu obținerea libertății  dar și responsabilității deciziei.

De la început, câteva milioane de arabi din provinciile Africii de Nord, au rămas sau au ajuns sub tutela ori sub mandatul Franței.  La  fel și Siria cu Libanul.  Marea Britania, în încercarea de a satisface cât mai multe pretenții la tronuri dedicate clienților politici, a creat mai multe state chiar decât au fost provinciile quasi-autonome din perioada otomană.  Majoritatea  acestor noi entități politice erau în diferite formule  juridice sub suzeranitate britanică. Atât francezii  cât și britanicii au fost învingători în Primul Război Mondial și priveau Orientul Mijlociu ca pe o sursă de materii prime, piață de desfacere pentru industria lor și ca un spațiu vital pentru viitoare colonizări.  Au fost câteva elemente care au influențat strategiile puterilor europene, cea mai importantă  fiind descoperirea potențialului petrolier al zonei.  Acesta a generat dezvoltarea vertiginoasă a unor state arabe, dar și rivalități  agresive între ele.  Britanicii au deschis „cutia Pandorei” livrând arme și suport logistic arabilor instigați împotriva turcilor, creând  în același timp o piață avidă de înzestrări militare.  Pe măsură ce exploatarea petrolului aducea din ce în ce mai mulți bani, din ce în ce mai mulți bani erau consumați de cheltuieli militare. Toate acestea au condus la instabilitatea zonei, care dintotdeauna era marcată de rivalități religioase (sunniți, șiiți, wahabiți, alawiți ismailiți șafiți) la numeroase revolte ,conflicte și războaie regionale.

Revolta Arabă

Din 1916, anul declanșării Revoltei Arabe, până în zilele noastre, Orientul Arab a fost teatrul unui război, cu nenumărate bătălii între diferiți beligeranți din zonă, cu întreruperi sporadice, la care au intervenit motivați de varii interese imperii, state ori grupări politice non arabe din afara zonei.  După Marea Britanie, Franța, Germania Hitleristă și Italia Fascistă care au dus bătălii sângeroase în perioada celui de al Doilea Război Mondial, în care au fost implicate toate statele arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, au  intervenit în zonă cele două mari puteri ale lumii Statele Unite și Uniunea Sovietică. O parte din ”războiul rece” s-a desfășurat în Orientul Mijlociu.  Criza Suezului, izbucnită ca urmare  a acțiunilor lui Gamal Abd el Nasser, războiul ”fraticid” din Liban, războaiele din Yemen (între cele două state Yemenite din Sud și din Nord), Războaiele din Somalia, Eritreea și Etiopia.  Revoluția iraniană  și răsturnarea regimului din Irak sunt câteva episoade  la care s-au adăugat  și războaiele din Algeria, Mauritania, Afganistan, cele dintre Irak și Iran.  După implozia Uniunii Sovietice și terminarea Războiului Rece au început noi conflagrații ”calde” în Orientul Mijlociu Arab, ocuparea Kuweit-ului de către Saddam Hussein  și izbucnirea Războiului din Golf,  Mișcarea teroristă Al Qaeda, Osama bin Laden, Atacul terorist din 11 septembrie 2001, Războiul din Irak, ”Primăvara” Arabă care a produs mii de victime în aproape toate țările arabe.  Războiul inuman care de 5 ani face ravagii în Siria, brutalitățile inimaginabile ale așa zisului Califat al ”Statului Islamic” și lista se poate continua.

”Cuiul lui Pepelea”

N-am pomenit în această foarte lapidară și sumară trecere în revistă a celor două ”Războaie de 100 de ani” despre conflictul arabo-israelian, atât de mediatizat, atât de mult discutat și disputat de politicienii mari sau mici ai lumii, cel mai comentat și condamnat de către ONU (bine înțeles partea israeliană:) Am făcut-o, nu pentru că acest conflict nu ar exista și nu ar fi de cea mai mare importanță, mai cu seamă pentru evrei,  ci pentru a sublinia că nu el este cauza primordială a războaielor din această parte a lumii.  Se invocă des soarta celor 700.000 de arabi care au plecat acum 70 de ani din Israel fie că au fost sfătuiți, încurajați fie că în unele cazuri obligați să plece. Sigur este o situație regretabilă, dar istoria a produs nenumărate cazuri regretabile. Trebuie soluții pentru acestea.  Dar pentru a păstra proporțiile este util să știm că din țările arabe au plecat zeci de milioane  de arabi fugind de mizerie, sărăcie, asuprire, persecuții  sau războaie.  Diaspora arabă (în lumea ne-arabă) numără peste 60 de milioane de suflete.  Cele mai mari comunități arabe sunt în Brazilia (15 milioane), Franța (6 mil. ) Turcia (5 mil. ) SUA (4 mil. ).  In alte 24 de țări din America și Europa trăiesc comunități arabe de peste 500 de mii.

Harta Ligii Arabe

Cei 15 milioane de evrei din lume au o singură ”țărișoară” cât 3 județe din România. În perioada ”ultimului război de 100 de ani” această țărișoară – care a fost aproape pustie și relativ puțin locuită – a devenit una din cele mai dezvoltate țări ale lumii.  Evreii nu au avut timp de războaie. Au fost ocupați să primească imigranți și să creeze condiții de viață bune pentru peste 8 milioane de oameni nou veniți din toate colțurile lumii sau născuți acolo.  Atunci când le-au fost impuse războaiele, le-au terminat repede.  Nu în ani, ci în zile.  Și le-au câștigat.

Cei 390 de milioane de arabi din Orientul Mijlociu sunt stăpâni în 22 de țări cu o suprafață de 9 milioane de kmp, de  33 de ori cât suprafața României respectiv de 430 de ori mai mare decât  cea a Israeului.  Nu mi-am permis să jignesc pe arabi – pe care îi respect și-i prețuiesc pentru valoroasa contribuție a înaintașilor lor la tezaurul de cultură a omeniri –  amintind de cele 7 războaie arabo-israeliene care însumate nu au durat decât câteva luni și care toate au fost pierdute de arabi.  Nici să menționez că în anul 1945, toate țările arabe câte au existat atunci s-au unit în Liga Arabă, un organism a cărei unic obiectiv a fost lupta împotriva sionismului și a Statului Israel.  În loc să accepte eșecul, Liga continuă să promoveze și astăzi același obiectiv.

Este conflictul arabo-israelian atât de important, încât să figureze de 70 de ani pe prima pagină a agendei politice a lumii? Dacă mâine – într-un fel sau altul – s-ar soluționa acest conflict, s-ar instala pacea pe pământ? S-ar rezolva vreuna din marile probleme reale ale lumii de astăzi? Sigur nu.  Atunci?

Tiberiu Roth,5 iulie 2017