Aș dori, de la bun început să evit o senzație de dezamăgire ce ar putea fi declanșată cititorilor din cauza titlului de mai sus.

De aceea declar de la bun început: nu e vorba de o relatare cu iz de romantism! Ea nu cuprinde nimic din care ar putea reieși că e vorba de un personaj de sex femenin care m-a impresionat (dintr-un motiv sau altul) în asemenea măsură încât să-i dedic aceste rânduri. Ba mai mult, n-am idee cine era femeia din poveste și sunt convins mie la sută că nu am nici cea mai mică șansă de a o reîntâlni, cu atât mai mult cu cât nimic din ce aș fi putut deduce din simpla privire asupra ei nu m-a făcut curios să aflu amănunte suplimentare.

Dar ea se afla în fața mea, absorbită de cele pe care le citea, fără să ridice privirea și fără să facă pauze în citire, așa, cam vreo 30 minute dacă nu mai mult.

Sunt absolut convins că dacă, ipotetic, ar fi încercat să-și întrerupă interesanta lectură și ar fi aruncat o privire în jur, doamna din această poveste ar fi remarcat ceea ce eu realizasem de la bun început, în acea sală de așteptare a unui aeroport, și anume că….

Nu, nu mă simt în stare să dezvălui atât de timpuriu ce o făcea pe acea persoană deosebită de absolut, dar absolut, de toți cei din jur.

Puțintică răbdare…..vorba lui conu’ Iancu.

Să fi avut vreo 45-50 ani, cum se spune, între două vârste. Trebuie să recunosc că nu i-am putut cerceta prea bine trăsăturile feței, pentru că nici lumina slabă din tavan nu venea în ajutorul meu și, în plus, așa cum ziceam mai sus, persoana în cauză pur și simplu nu-și ridica privirea de pe paginile cărții. Că trebuie să spun, ce ținea ea în mână era o carte, deajuns de groasă, și după părerea mea doamna se afla deja în partea a doua a romanului (că mă întreb eu, ce te poate ține atât de încordat zeci de minute în șir , dacă nu un roman palpitant).

Eu eram la câțiva pași de eroina acestor rânduri și răsfoiam cu un anumit grad de plăcere revista la care sunt abonat de zeci de ani, ușor plictisit de lunga așteptare a aeronavei care întârzia, dar mai ales de faptul că știrile din revistă erau deja învechite, pentru că eu nu sunt niciodată în stare să citesc fiecare exemplar aruncat de poștă în curtea mea imediat după ce îl culeg de pe iarbă. Și așa se face că fiecare exemplar e citit cu o întârziere de două-trei săptămâni, ceea ce face ca în bună măsură paginile revistei să poată fi folosite doar la împachetarea peștelui cumpărat în piață.

Și ce face omul când se plictisește și nu are nimic la îndemână cu ce să-și trezească din amorțeală capacitatea cognitivă? Contemplează. Adică se uită în jur, de o manieră total pasivă, trece în revistă imaginile ce-i stau la dispoziție și dacă nu e deja sedat de oboseală și plictis, mai trage ici și colo câte o concluzie.

Iar prima mea concluzie după o trecere rapidă în revistă a peisajului uman din fața mea a fost că…doamna la care mă refeream mai sus era SINGURA care citea! Pardon, nu singura care citea, ci singura care absorbea un text tipărit pe hârtie, din aia simplă, facută din prelucrarea  lemnului, și pe care de sute de ani oamenii tipăresc litere, cuvinte și fraze.

În jurul nostru, al ei și al meu, se aflau zeci de indivizi și individe, de vârste mult mai tinere decât a mea și chiar decât a doamnei cu cartea. Și ei citeau, aproape toți citeau, și erau cufundați în ceea ce citeau, nu mai puțin decât personajul femenin al acestei povești. Dar ei citeau…pe ecrane de telefon. Cu toții sau mai bine zis aproape toți, cam 30 (i-am numărat!) din cei aproape 40 de călători în așteptarea chemării spre avion. Ceea ce te izbea era dexteritatea cu care schimbau imaginile de pe ecranul telefoanelor. Cum de pot susține așa ceva, că doar nu erau toți lângă mine ca să pot urmări cu ochii mei ceea ce urmăreau ei cu ochii lor?! Dar eram pur și simplu fascinat de iuțeala mișcărilor degetelor pe minuscurile ecrane. Asta se vedea de la o poștă, ceva care se asemăna (în imaginația mea) cu dexteritatea unui pianist profesionist, care-și poartă degetele cu îndemânare pe clapele albe și negre ale claviaturii.

Într-un târziu ne-au chemat la autobuzul care urma să ne ducă la avion. Deodată cu toții ne aflam înghesuiți pe o suprafață mult mai mică decât cea a sălii de așteptare, iar eu puteam să observ cu mult mai multă ușurință  ce se întâmpla în jurul meu. De fapt nimic nou, doamna citea cartea (acum o vedeam mult mai bine, o figură care nu spunea nimic, o fizionomie normală, ca să nu zic banală), iar toți ceilalți, cei tineri, continuau să ”răsfoiască” imaginile de pe ecranele telefoanelor mobile. Și asta până am ajuns la avion.

Asta-i toată povestea.

Dar nu mă pot opri aici, pentru că, de fapt, eu de  dragul comentariilor am hotărît să scriu aceste rânduri.

Concluzia la care am ajuns nu era nouă, ci ea fusese doar întărită de cele văzute în acea dimineață în aeroport. Concluzia era și este că în ziua de azi cititul unui text literar pe hârtie e un act cu totul izolat și aproape bizar. Oamenii nu mai au timp să aprofundeze beletristică. Beletristica nu te ține la curent cu actualitatea, iar ceea ce e necesar în ziua de azi e o permanentă și puternică ancorare în realitatea de moment. Știrile se difuzează practic on line, se citesc on line (bine înțeles pe telefon) și sunt înlocuite cu o viteză care depășește pentru mulți muritori de rând capacitatea de absorbire, nemaivorbind de cea de înțelegere și înmagazinare  a unor date prea complicate. Inteligența individului de azi e mult mai ascuțită decât acea a semenului lui de acum, să zicem, o jumătate sau chiar un sfert de secol. El e capabil să discearnă pe loc știrile importante și nu se lasă ”sedus” de ideea de a stoca noțiuni care nu-i folosesc imediat, în acel moment.

Ba mai mult, tot ce am scris acum se asociază unei alte realități, nu mai puțin interesante. În ziua de azi nu mai e nevoie să reții nimic, nu numere de telefon, nu știri, nu povești, pentru că totul există deja, nu în celulele nervoase ale individului, ci în memoria calculatorului, sub diversele sale forme, cea mai importantă și mai utilizată fiind cea a telefonului celular.

Rezultatul e mai mult decât interesant: azi omul știe mult mai puțin dar se poate informa mult mai bine decât acum câțiva ani. Tot ce are el (sau ea) nevoie e minusculul aparat și o baterie încărcată care să nu-ți joace festa și să te lase la mijloc tocmai când ți-e lumea mai dragă.

Și acum să trecem la critica celor expuse mai sus, cu atâta dezinvoltură, dacă nu chiar aroganță.

În primul rând tot ceea ce am scris aici se bate cap în cap cu faptul că numărul cărților de literatură care se publică în toată lumea și în toate limbile crește în mod exponențial de la un an la altul. E deajuns să întri într-o librărie, oricare, oriunde, ca să te minunezi imediat de imensa cantitate de cărți noi expuse pe toate rafturile. Oare pentru cine se scrie și se editează toate aceste cărți? Ele trebuie să se vândă, altminteri nu s-ar publica. Prin urmare există, încă, o largă pătură (s-o numim intelectuală?) care continuă să se bucure de pagina tipărită, de gestul ținerii în mână a unui text incorporat într-o carte, cu pagini, cu capitole , cu tablă de materii și, la nevoie,  cu indicații bibliografice și adnotări la subsolul paginii.

În al doilea rând, nu trebuie uitat faptul că o mulțime de indivizi, nu toți tocmai tineri, care citesc literatură ”frumoasă” (că de aici, cred eu – sau  poate greșesc – vine  partea de ”bel” a cuvântului, deși unii spun că rădăcina e lettre, adică literă), dar pe calculator și chiar pe telefonul celular, sau pe iPhone, iPad,etc. Adică, cu alte cuvinte, folosirea mijloacelor electronice nu exclude cu desăvârșire accesul la literatură, la texte complete, clasice sau inovatoare. De fapt se poate spune că  noua generație (uitați-vă în jur și veți vedea) se adapă cu mult mai multă ușurință  la fântâna textului electronic și nu simte nevoia pe care o simțim noi, cei ”de odinioară” de a ține în mână o carte sau un ziar sau o revistă, pentru că ei își caută și își găsesc satisfacția în conexiunea vizuală cu textul de pe ecran, accesibil oricând și oriunde.

Asta înseamnă că și un tânăr ce își agonisește cunoștințele pe cale electronică poate fi considerat, și pe bună dreptate, intelectual, mai ales că aparatul electronic nu servește numai la citit ci și, exact în aceeași măsură, la scris!

Ceea ce mă aduce la ultimul comentariu, legat de ceea ce fac eu în acest moment: scriu pe un calculator, mă inspir la nevoie din Wikipedia şi mă pregătesc să transmit acest text pe cale electronică unei reviste ce va apărea tot pe cale electronică. Adică între gândurile mele și textul pe care-l veți citi în curând nu se interpune nicio bucățică de hârtie, nu pagină și nu copertă!!

După cum se vede cu toții ”păcătuim”, unii mai mult și alții mai puțin, dar toți în aceeași direcție.

Dar nu mă pot opri din a recunoaște existența unui dram de nostalgie, cu gândul la acel moment în care priveam mâinile doamnei cu pricina, întorcând cu răbdare și perseverență paginile cărții ce o citea.

Obicei împământenit de secole și, ca multe altele, pe cale de dispariție.

Gabriel Ben Meron