În 13 decembrie – acum câteva zile –  la Istanbul s-a întrunit în mare grabă, în ședință extraordinară, Organizația pentru Cooperare Islamică (OIC) al cărei secretar general în exercițiu este chiar domnul Erdogan, președintele Turciei. În deschiderea conferinței, (pentru ca scopul întrunirii ei să fie limpede pentru toată lumea) au avut loc în capitala Turciei mari demonstrații ”ale populației” împotriva deciziei Congresului SUA de a muta Ambasada Statelor Unite în Israel la Ierusalim, decizie luată în anul 1995 (deci cu 22 de ani în urmă) și reconfirmată recent de ”impetuosul și imprevizibilul” președinte Trump. Mulți comentatori presupun că ”agitația” orchestrată de Erdogan și de alți islamiști a fost doar un pretext pentru o nouă agresiune (din fericire doar verbală) îndreptată împotriva Statelor Unite și Israelului. (”Cui prodest?”)

Summit al Organizației pentru Cooperare Islamică la Istanbul anti SUA și anti Israel

Cucerirea lumii în 500 de ani

CIO este una din  cele mai mari organizații mondiale, reprezentând (cel puțin teoretic) aproape două miliarde de musulmani din 57 de state islamice.  S-a înființat în 1969 la Rabat, capitala Marocului, de către reprezentanții a 24 de state musulmane (celelalte s-au raliat pe parcurs) ca un exponent al comunității islamice din întreaga lume (ummah-arb). Unul din inițiatorii acestei noi organizații pan-islamice – al cărui scop neexprimat a fost (și a rămas) refacerea Califatului prăbușit odată cu prăbușirea Imperiului Otoman și cu abdicarea Sultanului (ultimul Calif) – era chiar celebrul Amin Husseini, nefastul Muftiu al Ierusalimului, nazist condamnat, colaborator activ (nepedepsit) al lui Hitler în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Pretextul pentru înființarea Organizației de Cooperare Islamică a fost nefericitul incendiu din 21 august 1969 al Moscheii Al-Aqsa de pe Muntele Templului. Incendiul nu a fost un accident, ci un foc pus de un dezechilibrat mintal care a aprins amvonul din moscheea considerată de musulmani locul unde Abraham (Ibrahim) a vrut să-l sacrifice pe fiul lui, Ismael, iar apoi după 2700 de ani Mohamed tot l-a întâlnit pe Arhanghelul Gabriel, trimisul lui Allah. Incendiatorul, Denis Rohan – un australian, creștin fundamentalist – a fost arestat și judecat. După expertiza medicală a fost închis într-un ospiciu. Inspirat de Amin Hussein, s-a lansat acuzația că focul a fost pus de evreii sioniști, bun motiv pentru întețirea (din nou și fără încetare) a urii și luptei împotriva evreilor pentru forțarea unei noi rezoluții ONU de condamnare a Statului Israel. Acesta a fost și motivul constituirii Organizației Islamice de Cooperare în 21 septembrie 1969, la mai puțin de doi ani de la victoria armatei israeliene în Războiul de Șase Zile.

Această organizație se întrunește odată la trei ani pentru a dezbate problemele cooperării, păcii și dezvoltării țărilor islamice. Întrunirea extraordinară de ieri de la Istanbul – care ar fi fost de presupus că se va ocupa de problemele grave cu care se confruntă lumea islamică (soarta celor trei milioane de refugiați sirieni, distrugerile pricinuite de războiul sângeros din Siria, în care au murit sute de mii de musulmani, criza din Yemen, unde copiii și bătrânii mor de foame, de mizerie și de boli, tragedia din Myanmar, unde alte mii de musulmani sunt persecutați și hăituiți și multe alte drame care bântuie în țările musulmane) s-a ocupat exclusiv cu decizia (poate neinspirată) a președintelui american de a muta propria sa ambasadă în capitala de facto a unui stat cu care întreține relații diplomatice de aproape 70 de ani. Dar nu este singura organizație preocupată de hotărârea domnului Trump…

Și Liga Arabă s-a întrunit în același scop la Cairo, duminica, 10 decembrie, la nivelul miniștrilor de externe ai celor 22 de state membre. De altfel Liga Arabă constituită în 1945 ca o expresie a ideii de ”Patrie Arabă” (un teritoriu de 13 milioane de km pătrați și 430 milioane de locuitori, aproape exclusiv arabi), și-a propus ca obiectiv refacerea unității arabe.

Până în Evului Mediu, arabii erau locuitorii – în cea mai mare parte nomazi – ai uriașului deșert care acoperă aproape în întregime Peninsula Arabică.

Mohamed primeşte prima revelaţie

Marea lor ”devenire” a fost consecința unei revelații – presupus divine – a lui Mohamed, un copil născut la Mecca în anul 570 d.Chr. Crescut într-o familie modestă de ciobani, se căsătorește la vârsta de 25 de ani cu o femeie bogată și cultivată, Khadijah, care îi schimbă sensul vieții și îi dăruiește șapte copii.  Folosind averea soției, Mohamed se apucă de negustorie, ceea ce îi înlesnește contactul cu persoane inițiate din cele două religii monoteiste deja dominante în Iudeea/Palestina apropiată, iudaismul și creștinismul, dar și cu practicile păgâne cultivate cu precădere în Mecca, orașul său natal. Oportunitățile care i s-au ivit în cale și fără îndoială geniul său nativ l-au determinat să valorifice revelația primită prin Arhanghelul Gabriel (cum confirmă Coranul) pe care l-a întâlnit în vis tocmai la Ierusalim, acolo unde se înălța cândva Templul Sfânt ridicat de regele Solomon. Mohamed, deși analfabet, a înțeles importanța unei cărți sfinte care, asemenea Torei și Evangheliilor, să păstreze pentru prezent și viitor legile călăuzitoare. Pentru Mohamed această carte a fost Coranul, scris în limba arabă, care i-a fost citit de Arhanghelul Gabriel, iar el l-a memorat instantaneu. Mohamed s-a considerat și a fost considerat doar un om, un profet care nu a avut origine divină și nici nu a stat de vorbă cu Allah, ”Dumnezeul care este singurul Dumnezeu” (o idee consistentă care a preluat-o de la evrei), dar a fost probabil cel mai complex om dintre toți întemeietorii de religii, fiind nu numai conducător religios, ci și politic și militar. În timp ce la evrei marele preot Aaron nu executa întocmai ordinele fratelui său, legiuitorul Moise, iar la creștini conducătorii religioși, papii, se mai băteau cu cei politici, regii, la musulmani modelul unipersonal de conducere s-a consolidat prin instituția Califatului și mobilizarea musulmanilor pentru necruțătorul jihad, războiul sfânt. Probabil că acesta a fost secretul victoriilor fulgerătoare ale arabilor. În primii zece ani după lansarea ofensivei musulmane, încă în timpul vieții, Mohamed a cucerit aproape întreaga Peninsulă Arabă. În primii 30 de de după moartea lui Mohamed, cei Patru Califi Rașiduni care i-au urmat au ocupat Egiptul, Siria, Mesopotamia și Persia. În următorii 80 de ani, Califii Omeiazi au ocupat Africa de Nord și Spania, iar în est au extins granițele Califatului până în India. Aproape în toate teritoriile ocupate existau comunități evreiești vechi de sute de ani. Evreii, împreună cu creștinii, au devenit supuși de rangul doi, cu drepturi limitate.

În veacul al XV-lea, uriașul Califat Arab a fost supus de o dinastie turcă, cea a Otomanilor. Ea a creat un nou califat care avea să stăpânească lumea arabă aproape jumătate de mileniu. Ierusalimul devenise un sangeac turcesc ponosit și prăfuit, anexat administrativ vilaietului Damasc. Singurii care îl considerau centrul lumii erau cele câteva sute sau chiar mii de evrei care nu au părăsit niciodată Ierusalimul. Odată cu instalarea puterii otomane la Ierusalim, sultanul Suleiman Magnificul a construit zidurile care înconjoară și astăzi Orașul Vechi împărțit în patru cartiere: Creștin, Musulman, Evreiesc și Armenesc care, în spiritul toleranței religioase practicate de turci, conviețuiau în pace și fără pizmă.

Evrei, creștini și musulmani la Ierusalim, sub Imperiul Otoman

Cum a devenit Ierusalimul un loc atât de sfânt pentru arabi și pentru lumea musulmană, când timp de multe secole nu a jucat un rol major religios, politic sau militar pentru islam și cu atât mai puțin pentru arabi? Singurul moment semnificativ al relației dintre arabi și Ierusalim a fost construiria de către Califul Omar, în anii 691-692, a unei moschei care-i poartă numele. Afirmarea islamului ca o nouă religie cu vocație universală era un argument esențial în justificare impetuosului jihad pornit de Mohamed. Islamul se pretindea a treia religie revelată, dar ultima și singura adevărată, chemată să corecteze ”ereziile” evreilor și creștinilor. Construirea unei moschei pe locul Templului s-a făcut demonstrativ, pentru a dovedi locul islamului alături de iudaism și creștinism, religii pe care le-a supus. De fapt este o recunoaștere că mult înaintea arabilor legătura cu Ierusalimul o pot invoca evreii și creștinii.

Aproape 500 de ani Califatul Arab a fost cel mai mare și mai important imperiu, rivalizând cu Imperiul Roman, când acestase afla la apogeu. Locuitorii săi, arabii, erau o populație de origine semitică, omogenă din punct de vedere etnic și cultural, vorbind aceeași limbă care, fiind și limba sfântă a Coranului, era cunoscută în toate țările musulmane, chiar și cele care nu aveau o populație arabă. Stăpânii noului Imperiu Otoman au continuat consolidarea islamului, inclusiv prin războaie pentru cucerirea de noi teritorii și noi populații care să devină musulmane. Arabii aveau o pondere importantă în structura demografică a imperiului, dar erau lipsiți de libertatea, influența și puterea din perioada lor de glorie. Conform tradiției, Sultanul, care avea puteri absolute, era calif,conducătorul suprem religios, politic și militar al Imperiului Otoman. Teritoriul imperiului era împărțit în unități administrative croite după diferite criterii, mai ales strategice și militare. După Primul Război Mondial, prăbușirea Imperiului Otoman a creat un vid de putere umplut rapid de marile puteri europene victorioase: Marea Britanie, Franța, Italia, care însă au promovat alte criterii de împărțire și administrare a fostelor teritorii stăpânite de puterea otomană.

Cucerirea lumii de islamul arab din anul 622 în 10 ani (maro închis) până în anul 750 (bej)

Visul măreț al refacerii unui mare stat arab, nutrit de triburile arabe care s-au răsculat cu sprijinul Marii Britanii, contribuind substanțial la înfrângerea turcilor în Primul Război Mondial, s-a transformat într-un coșmar al conglomeratului de state arabe aflate în relații de dependență (politică sau economică) cu cele câteva state europene care dominau Orientul Mijlociu. După cel de al Doilea Război Mondial, 22 de state arabe au devenit independente. Între ele au apărut diferențe și conflicte importante, mai ales datorită resurselor naturale inegal împărțite. În ciuda limbii, culturii, istoriei și religiei comune, cele 22 de state arabe aveau interese economice, ambiții politice diferite și chiar contradictorii. Două ideologii i-au animat pe politicienii arabi care visau la refacerea gloriei arabe: naționalismul și panarabismul. De fapt, ambele erau dedicate aceleiași aspirații: unitatea arabă. După ce felurite încercări de a o realiza au eșuat, s-a recurs la formula de succes a ”dușmanului comun”. A luat ființă Liga Arabă a cărei primă acțiune concretă în comun a fost lupta împotriva ”entității sioniste”.

Ocolul lumii în 2000 de ani

Denumirea de ”entitate sionistă” a fost (și încă este) folosită în sens peiorativ de numeroșii dușmani și detractori ai evreilor care, după ce au fost alungați din statul lor milenar, au reușit să se întoarcă în propria lor țară. Denumirea de ”sionism”/”sionist” s-a impus în spațiul public de 120 de ani, când a avut loc prima manifestare de anvergură a mișcării sioniste.

Vorbind despre Primul Congres Sionist de la Basel, ne gândim la Teodor Herzl, cu statura lui profetică, cu barba neagră maiestuoasă, acest om măreț dar cu destin tragic, care în 7 ani de viață a influențat radical destinele poporului evreu. Ar fi nedrept să sugerăm că sionismul a fost inventat de Herzl, deși foarte des se folosește sintagma ”Herzl, părintele sionismului”. Sionismul, o denumire inventată nu mult înainte ca Herzl să fi devenit ”apostolul” ei, evocă denumirea biblică a muntelui pe care a fost ridicat Templul de la Ierusalim, opera celor doi regi ai evreilor: David a cucerit muntele, Solomon a construit Templul care a adăpostit esența ideatică a evreilor, Tablele Legii.

În primii 2000 de ani ai existenței sale, poporul evreu a parcurs un drum sinuos, dar nu foarte lung. El a început undeva în Mesopotamia, Țara dintre cele două mari râuri, și s-a încheiat pe malurile unui râu modest, Iordanul, care uda o țară mică, pe care  evreii au ocupat-o ți au stăpânit-o timp de circa un mileniu, întrerupt de războaie și strămutări ale populației. În cele două milenii care au urmat, evreii au făcut ocolul lumii. Ceea ce i-a ținut împreună au fost Legile scrise pe Tablele de pe Muntele Sion. Templul a fost distrus, Tablele au dispărut, dar Legile transcrise pe Suluri, au fost păstrate, păzite și respectate de poporul dispersat.

Câte provocări, tentații, dar mai ales persecuții a suportat poporul dispersat doar pentru stăruința de a nu se abate de la prescripțiile Legii! In ciuda numeroaselor amenințări din afară, dar și dinăuntru, poporul dispersat a reușit să-și mențină identitatea care însemna o imensă valoare, dar și o teribilă povară. Au fost momente ale istoriei când ”povara” identității părea insuportabilă, ca o imensă greutate sub care mulți simțeau că se prăbușesc. În astfel de împrejurări mai erau și dezertori care-i părăseau pe cei mulți ca să se salveze pe sine, lăsându-le celor rămași o povară și mai cumplită. Numai speranța că vor reuși să se întoarcă la Sion, – cu cei trei ”stâlpi”ai identității lor: AM ISRAEL (poporul) EREȚ ISRAEL (țara, mai ales Ierusalimul cu Muntele Templului) și TORAT ISRAEL (învățătura Legii dar și Legea învățăturii) – le-a dat voința și puterea de a supraviețui.

De-a lungul celor aproape două mii de ani de pribegie s-a vorbit mult despre dragostea de Sion, s-au scris tomuri despre Ierusalim, Hebron și Safed. Rarii călători evrei care se rătăceau prin Țara Sfântă aminteau despre sărăcia și viața grea a câtorva mii de evrei religioși care trăiau din pomeni (haluka) în nădejdea că rugându-se mai aproape de locul în care aveau credința că sălășluia Domnul, o să fie auziți mai bine. Dar nu s-a întreprins nimic practic pentru împlinirea visului reîntoarcerii.

Secolul al XIXlea, care a început cu reverberațiile Revoluției Franceze și cu Războaiele Napoleoniene, a însemnat o cotitură dramatică în percepția evreilor din Europa privitor la propriul lor viitor. Lozinca  amăgitoare a libertății, egalității și fraternității a ”aiurit” foarte mulți evrei din Europa de Vest care au început să-și întoarcă privirile de la  îndepărtatul Sion și să privească cu simpatie și interes spre societățile evoluate –  devenite și ele mai primitoare – din afara porților ghetourilor, unde era mult mai plăcut ca viața mohorâtă a evreilor dinăuntru, închistată în rigorile ”Legii” pe care o interpretau la nesfârșit.

Dorința frenetică de a părăsi ghetoul fizic și spiritual impus de secole de ambele părți ale porților sale, a primit numele Haskalah (cultură), echivalentul evreiesc al Iluminismului european, inspirat de personalitatea simbolică a lui Moses Mendelsohn. Această mișcare era amenințată atât de ortodoxia evreiască ultra-conservatoare care nu accepta nici o iotă de adaptare a regulilor de viață, preferând izolarea ghetourilor, cât și de liberalismul excesiv al partizanilor asimilării, adepți ai renunțării complete la regulile restrictive ale Legii iudaice, mergând până la încurajarea căsătoriilor mixte și practicarea convertirilor, ca cea mai la îndemână cale de integrare și (de ce nu?) de realizare socială și succes. Nume ilustre de evrei au urmat acest drum, devenind embleme culturale ale țărilor gazdă – până când antisemiții au pus capăt acestui elan de părăsire a valorilor iudaice. Ei i-au trezit la realitate și pe evreii din Europa de Vest.

Cea mai mare parte a evreilor din Europa secolului al XIX-lea trăiau însă în Europa de Est, dominată de Rusia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. În ”Teritoriul de Reședință”, o creație monstruoasă a Țarinei Ecaterina Cea Mare, pe teritoriul actual al Poloniei, Lituaniei, Bielorusiei, Moldovei și Ucrainei trăiau în sărăcie 5 milioane de evrei. În restul Rusiei, existau – adesea ilegal – un mare număr de orășele cu comunități evreiești în care trăiau vreo trei sute de mii de evrei. Ideea care a stat la baza constituirii ”Teritoriului de Reședință” a fost politica ţarilor care au domnit după Ecaterina cea Mare, de rusificare și de convertire la religia creștin-ortodoxă a numeroaselor minorități naționale și religioase pe care Rusia le-a supus în decursul războaielor de expansiune. Evreii erau persecutați nu doar de puterea centrală a țarilor, ci și de puterile locale ale țărilor supuse. Antisemitismul și pogromurile ”înfloreau” în voie pe ”Teritoriul de Reședință”. În acest mediu sumbru și fără perspective evreii au găsit calea dezvoltării educației proprii și a unei culturi de excepție în limba idiș.

Oricât de multe controverse ar fi avut, evreii erau uniți prin soarta comună, dar și prin fidelitatea față de principiile fundamentale ale iudaismului. Printre acestea iubirea de Sion ocupa un loc central și urarea Le șana habaa birușalaim (La anul la Ierusalim) era rostită cu entuziasm în fiecare an la sărbătorile pascale de către toți participanții Mesei de Seder.  Pe acest teren comun s-au întâlnit rabinii ”care despică firul în patru” (Mitnagdim) cu exaltații religioși care considerau ”credința” mai importantă decât ”știința” (Hasidim) și cu Iluminiștii evrei (Maskilim), reușind să pună bazele unei mișcări unificate și unificatoare; Iubitorii Sionului (Hovevei Țion).

Înființarea ei a fost precedată de înăsprirea condițiilor de viață din ”Teritoriul de Rezidență”. Aşa- numitele Legi din mai, promulgate de Țarul Alexandru al III-lea, urmau șirului neîntrerupt de reglementări antievreiești începute de la mijlocul secolului al XIX-lea. Speranța evreilor că prin adaptarea obiceiurilor lor la cutumele societăților majoritare, prin contribuții semnificative la cultura națiunilor dominante, prin asimilarea limbii, prin contribuții la dezvoltarea socială și economică, prin jertfe de viață și nu în ultimul rând prin abandonarea propriilor tradiții, vor fi acceptați ca parte a națiunii în mijlocul cărora trăiesc de secole, s-a dovedit o speranță deșartă.

Iubitorii Sionului au transformat speranțele în realități uimitoare, întemeind primele așezări evreiești în Palestina, primele orașe, primele școli în care se învăța și se vorbea din nou limba ebraică. Ei au aderat cu entuziasm la Organizația Sionistă întemeiată din inițiativa și entuziasmul lui Herzl. Așa s-a născut ”entitatea sionistă”

Șoah (Dezastrul)

Pactul dintre cei doi mari dictatori ai Europei, Hitler și Stalin (cunoscut ca Ribbentrop-Molotov) a creat premise favorabile pentru uciderea a șase milioane de evrei din Europa. Polonia, în care din perioada ”Teritoriului de Rezidență” trăiau 3,3 milioane de evrei, a fost împărțită ca zone de influență între Germania hitleristă și Rusia stalinistă. În 1939, politica Germaniei hitleriste care urmărea genocidul evreilor din Europa nu mai era un secret pentru nimeni. Deci Stalin – un alt antisemit notoriu – și-a dat de fapt girul pentru exterminarea evreilor din Europa. Lucrurile au căpătat o întorsătură neașteptată în 21 iunie 1941, când Hitler, după ce a pârjolit Polonia de Vest, a atacat Rusia, cu care încheiase un pact de neagresiune. Primele victime au fost evreii (din estul Poloniei, Belarus, Ucraina, Țările Baltice și Basarabia), apoi toți cei care credeau că acceptând sacrificarea evreilor își vor scăpa propria lor piele. Războiul încheiat cu zdrobirea hitlerismului, dar și cu jertfa a 55 de milioane de vieți omenești, a dovedit că trădarea și crima se pedepsesc până la urmă.

Cei trei care au hotărât soarta lumii la Yalta

Ca reprezentanți ai puterilor învingătoare, Roosevelt, Churchill și Stalin s-au întâlnit la Yalta (Crimeea) în februarie 1945, cu trei luni înainte de victorie, ca să se înțeleagă asupra modului în care lumea se va configura după înfrângerea lui Hitler. Stalin a promis să sprijine înființarea ONU și să atace Japonia, primind în schimb mână liberă în Europa de Est. Stalin știa despre ororile Holocaustului, căci Armata Roșie eliberase deja cele mai înspăimântătoare lagăre de exterminare, Auschwitz, Birkenau, Majdanek, dar soarta evreilor care au supraviețuit nu era pe agenda oficială a conferinței. În convorbiri informale s-a discutat situația din Palestina, în perspectiva certă a încheierii Mandatului Britanic și preluarea responsabilităților de către cele trei mari puteri. Stalin mai spera în continuarea Alianței celor trei și voia să-și păstreze rolul de mare putere și în Orientul Mijlociu. Pretextul pentru implicarea în deciziile referitoare la soarta Palestinei era recuperarea proprietăților Bisericii Ruse din Ierusalim). Roosevelt, care nici el nu era nici filosemit, nici pro sionist, a avut convorbiri la întoarcerea din Yalta, cu regele Abdul Aziz al Arabiei Saudite privitor la viitorul imigrației evreilor în Palestina. Deși i-a făcut cadou un avion personal, regele s-a opus vehement oricărei prezențe evreiești în Palestina. El era unul din personalitățile de seamă și un lider de opinie a Ligii Arabe înființate în același an.

Mandatul dat Marii Britanii de Liga Națiunilor în 1922, pentru a sprijini întemeierea în Palestina a unui ”cămin național evreiesc”, era din start o misiune confuză, parcă voit formulată astfel încât să nu ducă decât la gâlceavă, scandal și în ultimă instanță vărsare de sânge. După 25 de ani guvernul britanic depune mandatul în brațele ONU, moștenitoarea legală a defunctei Ligi a Națiunilor. Cu câte o istorie copleșitoare în spate, cele două părți care își revendicau fiecare dreptul și dreptatea, nu puteau să ajungă la o înțelegere. Ca în oricare situație litigioasă, când părțile nu pot cădea de acord, s-a apeleat la o instanță de judecată: Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite., care a fost acceptată tacit de părți. Dezbaterea s-a fixat pentru 29 noiembrie 1947. Cei 56 de ”judecători”, delegații statelor membre, au votat liber și deschis pentru o ”sentință” pregătită cu migală, circumspecție și nepărtinire de către o comisie (UNSCOP) formată din reprezentanții a 10 state. Recomandarea UNSCOP a fost împărțirea teritoriului  Mandatului Britanic al Palestinei (din care rămăsese doar Cis-Iordania) în trei entități: un stat evreu, un stat arab și Ierusalimul sub tutela ONU. Ideea nu era nouă. O soluție asemănătoare de partajare a propus-o și Comisia Peel în 1937. În culisele întrunirilor premergătoare ”judecății” circulau câteva opinii diferite. Stalin, cel care hotăra asupra celor 5 voturi ale blocului sovietic (URSS, Ucraina, Belarus, Cehoslovacia, Polonia) s-a opus inițial partajării, susținând un stat palestinian binațional (arab și evreu). Și India era împotriva partajării, fiind în pragul desprinderii Pakistanului. Cele 10 state musulmane care erau atunci independente și membre ONU erau ferm împotriva partajării. Purtătorul lor de cuvânt, Azzam Pașa, secretarul Ligii Arabe, a declarat: ”Lumea arabă nu este dispusă la compromisuri… Evreii pot obține ceva numai prin forța armelor… E prea târziu să vorbim de soluții pașnice…

Adunarea Generală ONU din 29 noiembrie 1947

Rezultatul votului a fost fără drept de apel. Rezoluția 181 din 29 noiembrie 1947 (Kaf tet benovember) s-a aprobat cu o majoritate confortabilă (33 pentru,13 contra,10 abțineri). Stalin s-a răzgândit în ultimul moment și a susținut varianta propusă, astfel că cele 5 voturi ale blocului sovietic au hotărât soarta partajării. Odată cu aprobarea partajării, după încheierea Mandatului Britanic s-a aprobat și deschiderea portului Haifa pentru imigrarea refugiaților evrei care supraviețuit Holocaustului și nu voiau să se întoarcă în țările din care au fost deportați.

Un evreu bătrân salută Kaf tet benovember

Ce s-a ales din prevederile Rezoluției 181? Arabii au refuzat partajarea. Au refuzat să accepte existența unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Au refuzat tutela ONU asupra Ierusalimului, ocupând Orașul Vechi și instituind o blocadă a populației evreiești majoritare în Ierusalim. Iordania a ocupat Ierusalimul de Est cu locurile sfinte din Orașul Vechi, ignorând proiectul de internaționalizare.

Evreii au proclamat statul Israel independent și democratic, dar nerecunoscut și neacceptat de statele musulmane, care din 10 s-au înmulțit la 56 – potrivit Rezoluției, cele trei entități teritoriale ar fi trebuit să constitue un spațiu economic comun!

”Cântecul Treptelor” (Psalmi ai regelui David)

Regele David scrie și cântă psalmii

Dacă momentul Kaf-tet benovember nu a adus decât lupte și războaie, de ce totuși evreii l-au primit cu recunoștință, cu bucurie și îl consideră ca o ”treaptă” importantă în șirul treptelor care au condus la reîntoarcerea poporului evreu în patria sa ancestrală și reluarea unui loc special, binemeritat în rândul popoarelor lumii?  Deoarece în 29 noiembire 1947 (acum 70 de ani) s-a recunoscut oficial pe scena politică a lumii dreptul evreilor de a avea un stat propriu. Prima treaptă a fost așezată la Basel în 1897 (acum 120 de ani), când s-a recunoscut public existența evreilor ca o națiune. Apoi, în 1917, prin Declarația Balfour (acum 100 de ani) marileputeri au promis evreilor un cămin național în Palestina, numele de împrumut al Țării Israel. În iunie 1967 în cursul Războiului De Șase Zile (acum 50 de ani) Ierusalimul de Est a fost cucerit de armata israeliană și anexat, Orașul Sfânt al celor trei mari religii monoteiste fiind unificat sub autoritatea Statului Israel – acțiune controversată și condamnată vehement. O treaptă pe cât de importantă, pe atât de neașteptată, a fost vizita la Ierusalim, în noiembrie 1977 (cu 40 de ani în urmă) a președintelui Egiptului, Anwar Sadat. A fost primul gest de recunoaștere a statului Israel din partea unei țări arabe. Au urmat tratate de pace cu Egipt și Iordania. Dar miezul disputei dintre arabi și evrei a rămas neconciliat. O ”treaptă” promițătoare, dar fără finalitate, au constituit-o Acordurile de la Oslo, mediate de SUA (semnate acum aproape 25 de ani). În 2012 (acum 15 ani), pentru prima oară în istorie, Liga Arabă s-a dovedit dispusă să recunoască statul Israel și să accepte încheierea unor tratate de pace cu Israelul, în condițiile stipulate prin Rezoluția ONU 181 pe care o refuzaseră categoric cu 70 de ani în urmă. Evident prevederile acelei faimoase rezoluții și-au pierdut de mult valabilitatea juridică și morală. Realitățile de facto, demografice, geopolitice, militare sunt cu totul altele. Treptele pe care le-a parcurs Israelul au l-au făcut să devină o putere regională importantă, singura democrație din Orientul Mijlociu. Dar mai trebuie urcată o treaptă, poate cea mai dificilă. Acum 3000 de ani, Regele David scria în Psalmi:

De dragul alor mei, mă rog,

Ierusalime, pentru tine,

de dragul Domnului, mă rog

să fie pacea peste tine.

Tiberiu Roth, 19 decembrie 2017