Recent am primit o carte bilingvă, în ebraică și română, care mi-a atras atența datorită titlului ei: ”Dadu” (Betapress, Ashdod, 2017; 144 & 109 pagini, incluzând și fotografii documentare). Este biografia fostului activist al Uniunii Evreilor Români, avocatul David (Dadu) Rosenkranz, scrisă de fiica lui, profesoara de liceu Adina Rosenkranz-Herscovici. Volumul este util pentru cercetătorul istoric, deși este o evocare familială și nu o biografie academică. Autoarea însăși – care este și editoarea documentelor și evocărilor – afirmă în prefață că ”volumul … nu e conceput și nici scris ca o carte închegată care să îmbine în mod armonios fapte autentice ale personajului principal cu evenimente istorice autentice și cu crâmpeie din viața sa personală, ceea ce ar fi făcut poate din el un roman pasionant, dar pe care eu aș fi fost incapabilă să-l scriu”. Ea adaugă că ”volumul cuprinde în primul rând documente autentice, scrise sau dictate de Dadu însuși, în propriile sale cuvinte; apoi, relatări și mărturii scrise și spuse de oamenii care au avut norocul de a-l cunoaște în perioade grele și de a beneficia de sprijinul sau/și de prietenia lui; și, în sfârșit, mini-amintiri, gânduri, anecdote, pe scurt, fragmente de viață cu el”.
David (Dadu) Rosenkranz (1905-1965) a fost unul dintre liderii evreimii române. Născut la București, a urmat Facultatea de Drept a Universității din București și a devenit avocat (1927). Activitatea pe tărâm obștesc a început-o ca membru în Comitetul Studenților Evrei din București și apoi ca președinte al Asociației Generale a Studenților Evrei din România. Alăturându-se Uniunii Evreilor Români (UER), a ajuns președintele organizației de tineret UER (1932-1935); vicepreședintele, apoi președintele organizației București a UER (1938); secretar general al reprezentanței UER (1944-1945); membru în prezidiul UER (1945-1949). În perioada 1933-1940 a activat în cadrul Comunității Evreilor din București ca vicepreședinte al Secției Școlilor și președinte al Secției de Propagandă și Statistică, precum și al Uniunii Comunităților Evreiești din Vechiul Regat. La 1 noiembrie 1940 a fost ales secretar general al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești din România în cadrul secretariatului general tripartit al ei. În mărturia depusă la Yad Vashem la 7 decembrie 1961, reprodusă parțial în carte, el notează că a ”activat în cadrul acțiunii de asistență a victimelor rebeliunii din București (ianuarie 1941), a pogromului de la Iași (iunie 1941), a deportaților din toamna și iarna anului 1941/43” și că ”secondându-l pe Dr. Filderman, am redactat marea majoritate a memoriilor, prin care se combăteau discriminările rasiale, se protesta împotriva măsurilor scelerate, solicitând sancționarea vinovaților și repararea, pe cât posibilă, a nedreptăților comise”. După dizolvarea Federației Uniunilor de Comunități Evreiești din România (17 decembrie 1941) și întemeierea Centralei Evreilor, el a funcționat în cadrul acesteia, la cererea lui Wilhelm Filderman. În perioada 8 februarie 1942 – noiembrie 1943 a fost secretar al Secțiunii de Reeducare Profesională, coordonând problema muncii obligatorii. În urma unui conflict cu Radu Lecca, împuternicitul guvernului pentru problemele evreilor, David Rosenkranz a fost transferat în funcția de secretar al Asistenței Sociale. În această calitate a ”făcut trei deplasări peste Nistru, la punctul Tighina-Tiraspol, repatriind întâi pe dorohoienii deportați, apoi pe copiii orfani și, în sfârșit, întregul lagăr politic de la Vapniarca-Grosilovo, și alte categorii de evrei”. De asemenea, a condus acțiunea de ajutorare a deținuților politici din lagărul de la Târgu Jiu. Începând din luna iunie 1945, David Rosenkranz se separă de Wilhelm Filderman, fiind printre activiștii UER care au trecut de partea Comitetului Democratic Evreiesc (CDE), colaborând cu activiștii sioniști de stânga, dar și cu activiștii evrei comuniști și social-democrați, convins fiind că aceasta era calea. Ideea lui era de a face tot binele posibil evreilor din România, așa cum procedase și în perioada regimului antonescian. După dizolvarea UER, David (Dadu) Rosenkranz s-a retras din activitatea publică, practicând avocatura în exclusivitate. Dar și în acest cadru a activat pe tărâm iudaic, deși în mod indirect, fiind avocatul unora dintre arestații politici sioniști (Asirei Zion) și reușind uneori să le reducă din condamnarea care fusese decisă de autoritățile comuniste încă dinainte de proces. Decepția produsă de evoluția regimului comunist l-a făcut să decidă să emigreze în Israel, unde a ajuns în 1961, fiind bine primit de foștii lui prieteni și adversari, printre care cumnatul său inginerul Ely Lazăr, publicistul Shmaya Avni (fost Asir Zion), Dan Ieșanu – precum și de foștii copii orfani din Transnistria salvați și repatriați datorită lui, deveniți oameni maturi. În Israel a luptat pentru integrarea avocaților veniți din România și a realizat întemeierea unui Seminar Juridic. El însuși a învățat limba ebraică și a deschis un birou care s-a ocupat cu cereri de despăgubiri din Germania. A încetat din viață la 1 decembrie 1965, când nu împlinise încă 61 de ani. Fostul său prieten și adversar, activistul sionist Dan Ieșanu, de asemenea fost arestat politic sionist, căruia avocatul David Rosenkranz i-a fost avocat apărător la proces din proprie inițiativă, a spus la decesul lui că ”Dadu iubea Israelul. Era îndrăgostit de fiecare floare, de fiecare pom și se încălzea la vederea realizărilor din această țară veche-nouă. Pe pământul Israelului a înțeles măreția viziunii lui Theodor Herzl și s-a pus în slujba acestei viziuni cu toată abnegația, cu tot devotamentul său”. Fragmente din afirmațiile lui Dan Ieșanu, ca și ale altor prieteni și rude ale lui David (Dadu) Rosenkranz sunt publicate în volum.
Cartea nu ni-l prezintă pe avocatul David (Dadu) Rosenkranz numai ca pe un activist public evreu, ci și într-altă lumină. Descoperim viața particulară și caracterul unui om de familie – fiu, frate, soț, tată al unei fiice. El își ajută frații, surorile și cumnații, își iubește și își ajută soția, Meea, precum și fiica, Adina. Autoarea, fiica, este preocupată tocmai de figura lui ca om, ca persoană, ca părinte. Ea se gândește cu ce îi seamănă tatălui ei și își imaginează un dialog cu el, atunci când el este plecat demult în lumea drepților. Poetă, ea îi dedică și poezii ale ei în limbile română și ebraică.Desigur, ca fiică ea își iubea tatăl, după cum tatăl o iubise ca fiică. Poate norocul tatălui e că fiica a încercat să-i reconstituie aspecte ale vieții și să le prezinte în formă literară, ca și cum ar fi povestiri scurte, salvându-l de la uitare. Dar importanța cărții rămâne totuși de natură documentară. Mai ales acum, după publicarea memoriilor lui Wilhelm Filderman, prezentarea lui David Rosenkranz, omul care s-a aflat în preajma lui o perioadă îndelungată, chiar dacă ulterior și-a schimbat orintarea, prezintă o importanță deosebită, de completare a informațiilor apărute.
Ca element critic, menționez că ar fi fost de dorit ca autoarea să publice mărturia depusă de tatăl ei la Yad Vashem în mod integral și să adauge și alte documente asupra personalității lui. Vreau să sper că va face acest lucru într-o ediție viitoare a cărții. De asemenea, se impune verificarea unor informații asupra oamenilor care au povestit amintiri asupra lui.
Lucian-Zeev Herşcovici
