Când m-am eliberat din armată, cam prin anii 50, am răspuns unui anunț la ziar în care Kol Israel, postul de radio israelian din Ierusalim, căuta să angajeze crainici.  Având o voce plăcută și o dicție perfectă în limba ebraică, m-am prezentat la examen.

Directorul postului de radio Kol Israel era Moshe Hovav, un israelian de origine Yemenită, care a decis că limba ebraică corectă este limba care sună arăbește, sau cel puțin cu caracter potrivit Orientului Mijlociu, indiferent că în Israel pe atunci se auzea o cacofonie de accente și că la Teatrul Național Habima actorii, în majoritate originari din Rusia, vorbeau cu puternice accente rusești.  La radio trebuia să troneze puritatea limbii ebraice și această puritate însemna să sune oriental. Ne aflam în orient și trebuia să ne încadrăm în spațiu, cu toate că majoritatea emigranților erau de origine europeană și cu toții aveam un ochi spre occident.

Am vrut tare mult să lucrez la Ierusalim. Tocmai mă înscrisesem la Universitate și mi-ar fi fost foarte la îndemână să locuiesc în oraș. Mai ales că Ierusalimul îmi plăcea foarte mult și aveam acolo mulți prieteni. Prima parte a examenului, partea orală, în care trebuia să dai dovadă de o cunoaștere serioasă a literaturii universale și a politicii, am trecut-o cu note mari. După câteva ore mi-a venit rândul la partea cea mai serioasă: vocea radiofonică. Trebuia să citesc o pagină la microfon, să demonstrez o dicție clară, să fiu calm și să dovedesc că înțeleg ceea ce citesc. După ce am citit pagina, alți reporteri și crainici au ieșit din cuștile lor să vadă cine este tânărul cu vocea plăcută și articulația atât de clară. M-au felicitat călduros și am plecat acasă sigur că am trecut examenul.

Am căzut.

Directorul stației de radio, același Moshe Hovav, a descoperit în felul care pronunțam două vocale, doar două vocale, că nu sunau exact oriental. Sunau mai mult de proveniență europeană. Asta nu era kusher.

Douăzeci de ani mai târziu, la New York, m-am prezentat la un interviu pentru o slujbă la New Federal Theatre, unul din puținele teatre care erau subvenționate de stat. Eram nou venit în America și în engleză nu știam mai mult de 50 de cuvinte. Am fost primit de directorul teatrului, Woodie King Jr., un negru elegant, tânăr și plin de energie. Până atunci nu avusem contact cu negrii, mai ales la o distanță atât de mică. Biroul era foarte spațios, cu oglinzi mari pe pereți. Directorul ședea într-un fotoliu cu picioarele pe masă, în stil american. M-a rugat să iau loc și imediat mi-a zis că nu are prea mult timp, că trebuie să prindă un avion spre Londra și să-i spun într-o singură frază cam ce fel de teatru intenționam să fac dacă mă angaja.

Totul într-o singură frază.

Am tăcut câteva clipe și apoi i-am răspuns:

– Domnule director, vă mulțumesc că mi-ați cerut o singură frază pentru că nu știu  destulă engleză pentru două.

Și-a dat jos picioarele de pe masă și s-a așezat confortabil în fotoliu.

– Shoot, mi-a zis, adică dă-i drumul.

– Domnule director, am continuat, dacă dai la mine jobul, eu fac așa teatru că oameni în sală, albi, negri, galbeni, maro și de tot felul văd această piesă și le place.

– You got the job, man. Come next week and we’ll talk. Ai primit slujba omule, vino săptămâna viitoare și vom sta de vorbă.

Au trecut 50 de ani și am rămas prieteni până azi.

Cum m-am descurcat ca regizor la New York fără engleză e un subiect pentru altă povestire.