Maladiile la modă în timpul războiului la Iași erau vătămătura la ficat și tuberculoza. Tuberculoza bătea recordul. Unde te duceai, tot timpul auzeai: „Uite la doamna Barash, cum tușește și ține batista la gură”, sau „Ai auzit? Domnul Shuster a murit. Tuberculoză.” Nu e de mirare deci că mama s-a speriat. Vecinii și rudele arătau cu degetul spre mine și spuneau, „Nu vezi ce mititel e și ce slăbuț? Trebuie să aibe tuberculoză.” La nouă ani chiar eram mic pentru vârsta mea și slab de mi se vedeau coastele prin cămașă.

Mama, săraca, a pus repede un cazan de apă la încălzit, m-a spălat bine cu cenușă, că nu aveam săpun și m-a dus la spitalul Ghelerter, spital evreiesc, că doctorii români nu tratau copii evrei. Acolo șeful era doctorul Weiss. Era chiar foarte renumit la Iași, dar se spunea despre el că era cam materialist. Eu nu știam ce înseamnă materialist. Doctorul Weiss mi-a scos cămașa, m-a ascultat cu ceva în urechi, pe piept, pe urmă pe spate, mi-a spus să tușesc și m-a băgat într-un aparat Röntgen, prin care se vedeau toate coastele și oasele. Pe urmă a spus:

– Nu are tuberculoză, madam, dar o să aibă.

Mama și-a smuls părul din cap.

– Vai, dom’ doctor, cum o să aibă ? Ce să fac?

Mama își frângea mâinile.

– Trebuie să-i dai de mâncare. Carne, ficat. Să pună ceva grăsime pe ciolanele lui.

– Carne? spune mama. Ficat? Noi n-am mai văzut pâine de luni de zile. De unde să-i dau ficat?

Cu lacrimi în ochi, mama și-a deschis poșeta jerpelită ca să plătească onorariul doctorului.

– Lasă, madam, lasă, nu trebuie – și i-a mai pus el în mână niște bani. Ăsta era doctorul Weiss cel materialist!

Pe drum mama mi-a cumpărat o ulcică de chișleag, adică lapte bătut, că se vindea pe stradă și-mi plăcea. A luat și ea o gură. A mai luat și un covrig și l-a împărțit în două. Cu banii rămași de la doctorul Weiss am luat tramvaiul și am plecat boierește acasă.

Iarna lui 1942 era deosebit de grea. Lemne pentru foc nu aveam. Era frig. De cină adesea primeam două nuci și o bucată de mămăligă uscată. Mama se întorcea de la piață cu mâinile goale. Evreii nu puteau să facă cumpărături înainte de ora zece. Oamenii mergeau grăbiți, se strecurau ca umbrele pe lângă pereții caselor, mai ales evreii cu steaua galbenă în piept încercau să treacă neobservați. Fiind oraș de graniță, Iașiul era plin de soldați germani în drum spre front. Mulți se întorceau răniți și spitalele erau pline. Pâine nu mai văzusem de luni de zile. Eram mulțumiți cu mămăligă. Toți sufereau de foame, nu numai noi.

Într-o zi mama s-a întors de la piață cu un pachet. Niște țărani de la noi din Răducăneni o cunoșteau și i-au dat o bucată de slănină. Noi eram originari din Răducăneni, un târgușor la 40 de kilometri la nord de Iași, de unde am fost alungați la începutul războiului, refugiindu-ne la Iași. Mama nu a vrut să aducă porcul în casă și m-a chemat afară. M-a așezat pe un maldăr de vreascuri. Era tare agitată. Ningea ușor și parcă se întunecase în mijlocul zilei. Eu dârdâiam de frig. Mama a desfășurat slănina din prosopul în care era învelită și cu o surcică a tăiat din slănină și mi-a dat sa mănânc. M-am uitat la ea perplex: păi nu era cușer! Atunci ca să mă liniștească mi-a spus în Yiddish:

– Es, Moișele, es, dus iz nisht esn, dus iz meditzin. (Mănâncă, Moișele, mănâncă, asta nu e mâncare, asta e doctorie.)

Mama, care nu știa carte, a recunoscut în mod instinctiv vechea lege Biblică după care salvarea unei vieți precede orice lege. În limba sfântă se numeste Pikuah Nefesh, adică salvarea vieții are intâietate.