Cu 150 de ani în urmă un tânăr american pe numele ciudat de Samuel Langhorn Clemens, jurnalist la San Francisco, a fost trimis de un ziar local să facă o călătorie în Orientul Mijlociu și să scrie un reportaj despre Țara Sfântă, aflată atunci sub stăpânire otomană. Reportajul a devenit o carte. Editată în 1869 cu titlul de ”Inocenți peste frontiere” și sub pseudonimul devenit celebru de Mark Twain, avea un capitol în care scria despre Palestina:

Tânărul Mark Twain la vârsta când a călătorit în Orientul Apropiat

”…o țară pustiită, al cărei pământ ar putea fi rodnic, dar acum doar ceva buruieni întrerup imaginea dezolantă a deșertului care pare să nu poată fi adus la viață prin nici-o acțiune. Nu am văzut de a lungul drumului nostru măcar o urmă de ființe umane…Rar am putut vedea un pom sau un tufiș. Chiar măslini sau cactuși acești prieteni ai pământurilor sterpe erau parcă stârpiți din această țară….

In 1897 anul în care a avut loc la Basel Primul Congres Mondial Sionist, Theodor Herzl nota în jurnalul său ”La Basel am întemeiat STATUL EVREU….cu certitudine peste 50 de ani lumea va recunoaște”.

panorama Ierusalimului acum 150 de ani

În același an Mark Twain scria în jurnalul (ziarul) său: ”Dacă statisticele sunt corecte, evreii constituie sub un sfert dintr-un procent din rasa umana. Asemănător cu o stea într-un praf de stele pierdut în negura Caii Lactee. De fapt ar trebui să fie greu să auzi despre evrei, dar se tot aude și mereu s-a auzit despre ei. La fel ca alții pe această planetă importanța lor pare mult mai mare. Contribuția lor la lista marilor nume ale literaturii, științei, artei, muzicii, finanțelor, a medicinei, a gândirii abstracte este disproporționată în raport cu numărul lor modest. Ei au luptat minunat pe acest pământ în toate epocile, făcând asta cu mâinile legate la spate. Ar putea fi îngâmfați și asta sa li se ierte. Egiptenii, babilonienii și perşii au crescut, au umplut planeta cu sunet și splendoare, apoi s-au stins ca un vis spre neființă. Grecii și romanii au urmat cu zgomot imens și s-au dus, alte popoare s-au ridicat și au preluat torța aprinsă de ei, dar flacăra s-a stins, ele au rămas în umbră ori au dispărut. Evreii i-au văzut pe toți, le-au supraviețuit și azi sunt ceea ce au fost dintotdeauna, nu au decăzut, nu au devenit neputincioși cu vârsta, nu le-a slăbit energia, nu li s-a tocit mintea, ci dimpotrivă, s-a ascuțit și a devenit mai pătrunzătoare….”

La 14 mai 1948 (5 Iyar 5708 după 50 de ani de la proorocirea lui Herzl,) s-a aprobat prin semnătura Consiliului Național (o Adunare reprezentativă bazată pe conducerea aleasă democratic a WZO – Organizația Sionistă Mondială), Declarația de Independență care a proclamat: Statul Evreu cu numele Israel.

O Lege de… ”Bază”

În ziua de 20 iulie 2018 sau (ca să fim mai în ton cu noile prevederi:) la 7 Av 5778, Knesset – parlamentul israelian – a votat cu o majoritate foarte strânsă (62 pentru, 55 contra, din totalul de 120 de deputați) după o ”chibzuință” de 8 ani, o Lege de Bază, propusă dezbaterii publice și parlamentare în 2011, de Avi Dichter, membru important al Knesset, (pe atunci:) ministru în guvernul condus de Ariel Sharon (z.l.) și de încă 39 de deputați (ceea ce însemna o treime din parlament)

Legea intitulată  Israel ca Stat Național al Poporului Evreu a stârnit în presa israeliană, dar și mondială (mai cu seamă în cea americană), controverse vii, proteste și acuzații cum că legea ar fi antidemocratică , anti-arabă și chiar cu accente care pun în pericol unitatea poporului evreu din Israel și diaspora. Inclusiv în România au apărut câteva comentarii sumare în care se subliniau aspectele ”sensibile” ale legii cu un presupus impact negativ asupra drepturilor populației arabe din Israel. Chiar în revista noastră Baabel s-a publicat un articol de ”Ultima Oră” a apreciatului profesor și specialist în iudaistică, Liviu Rotman, care s-a declarat profund nemulțumit de această lege pe care o consideră ca ”o nouă provocare” Peste 800 de cititori ai revistei noastre au citit articolul care a primit 18 comentarii, majoritatea lor favorabile punctului de vedere exprimat de Liviul Rotman. Nu în ultimul rând pentru că nutresc sentimente de prietenie și stimă față de profesorul Rotman am socotit important să-mi exprim și eu părerea în legătură cu acest subiect care deși pentru publicul din România – preocupat  de scandalurile politice curente – nu prezintă un interes prioritar, pentru cititorii fideli ai Baabel se pare că da.

Șansa de a porni cu stângul

Declaratia de Independență conține principiile fundamentale pe care s-a bazat legislația Statului Israel, având concizia și profunzimea unei constituții. Ea se referea la organizarea statului, la drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor ei. Toate prevederile ”Declarației de Independență” sunt conforme cu principiile democrației, ale dreptului internațional și ale deciziilor pertinente ale Organizației Națiunilor Unite. Ca o confirmare, Statul Israel a fost primit ca membru plin al ONU în anul 1949, fiind al 61-.lea stat membru din cele 193 state membre ale ONU. În ciuda faptului că prevederile Declarației de Independență care au servit ca un fel de Lege Fundamentală provizorie până la convocarea unei adunări Constituante, au fost respectate, una din ele (dintre cele mai importante) a fost aparent ignorată. Este vorba de obligația, prevăzută în Decizia ONU și asumată prin Declarație, de a elabora o Constituție până la 1 octombrie 1949.

Citirea Declaraţiei de Independenţă

Toată lumea știe că echipa la putere în Yișuvul (comunitatea evreilor locuitori în Palestina) din perioada dobândirii independenței era de orientare seculară cu tendințe socialiste. Primul ministru provizoriu desemnat – David Ben Gurion – era șeful partidului Muncii (atunci MAPAI:) dar și artizanul epopeii de dobândire a independenței. Cea mai importantă etapă pe calea spre întemeierea mult visată a Statului Evreu a fost acordul ( greu obținut) al ONU prin Rezoluția 181 votată cu ”forcepsul” de o majoritate calificată în neuitata dată de 29 noiembrie 1947 (kaf-tet november:). În această rezoluție elaborată, pe baza recomandărilor Comisiei UNSCOP, formată din reprezentanții a 11 state membre ONU, au fost prevăzute cu lux de amănunte pașii de urmat pentru pregătirea independenței fiecăruia dintre cele două state viitoare. cel evreu și cel arab. Cele două părți urmau să se pregătească pentru a crea infrastructuri statale și în etapa următoare – mai dificilă – pentru a pune bazele unei ”federații” economice între cele două state viitoare, care, conform prevederilor UNSCOP aprobate de AG ONU, nu însemna doar o uniune vamală, ci o strânsă colaborare economică pentru folosirea comună și eficientă a resurselor și mijloacelor celor două state care trebuiau să-și proclame independența. Nimic din aceste perspective promițătoare nu s-a realizat, în primul rând pentru că arabii palestinieni (care niciodată nu au avut vreo vocație pentru a crea un stat propriu și independent) și pentru că statele arabe ”in corpore” au refuzat ideea partiției, respectiv a unui STAT EVREU pe teritoriul Palestinei. Pe de altă parte, evreii au respectat riguros etapele și acțiunile impuse de Rezoluția 181, cu excepția unei singure prevederi. Acea de a elabora o Constituție.

Un fel de Adunare Constituantă

În noiembrie 1949, la nici un an de la adoptarea Rezoluției 181, când încă Războiul de Independență, impus de agresiunea concertată a statelor arabe vecine împotriva proaspătului Stat Israel era în toi, au fost organizate alegeri pentru Adunarea Constituantă. Toate partidele politice constituite au participat la alegerea celor 120 de membri ai Primului Kneset, simbolizând numărul înțelepților care au participat la primul  Sanhedrin întrunit după reîntoarcerea evreilor din exilul babilonian.

Din cei 600.000 de evrei și 200.000 de arabi (care au mai rămas voluntar pe teritoriul atribuit Statului Evreu) au votat 450.000, o rată de participare de peste 50%, nu foarte rea pentru primele alegeri democratice în cel mai nou stat (atunci:) al Orientului Mijlociu. Prima ședință a Primului Knesset a avut loc în Ianuarie 1949. Cuvântarea de deschidere a fost rostită de Președintele Organizației Sioniste Mondiale, Haim Weizmann care avea să fie ales primul președinte al Statului Israel. Fără să facă vreo referire concretă la o viitoare constituție, el a vorbit despre valorile ei fundamentale. Renașterea spirituală a tradiției ebraice milenare, acțiunea vizionară pentru a face Pământul Sfânt să rodească din nou, credința în libertatea, egalitatea și demnitatea oamenilor, slujirea creativă a științei, cercetării și educației în folosul dezvoltării naționale a Statului Israel și a întregii omeniri.

După emoția firească a momentului, au început grijile administrației cotidiene în condițiile unui război improvizat. Pentru ca să îndeplinească sarcina împovărătoare de redactare a unei Constituții în termenul prevăzut prin Rezoluția ONU și în Declarația de Independență, deputații majorității din Knesset trebuiau să găsească o soluție pentru a evita conflictele previzibile cu deputații partidelor religioase care considerau că Legea Fundamentală a poporului evreu este cea primită prin mâna lui Moise și ca atare Statul Israel declarat statul poporului evreu nu poate avea o altă Lege Fundamentală. Mai exista un impediment conceptual: Constituția oricărei țări democratice trebuie aprobată de întregul popor ( prin referendum), or în situația noului Stat Israel,  care urma să primească într-o perioadă relativ scurtă mase importante de imigranți, ar fi fost impropriu și nedemocratic să organizezi un referendum. Soluția propusă de Ițhac Harari, un deputat al micului Partid Progresist, a ”tăiat” nodul gordian. Primul Knesset a adoptat hotărârea ca o comisie juridică să stabilească prioritatea capitolelor Constituției, iar acestea să fie elaborate și aprobate sub forma unor Legi de Bază după modelul britanic, un exemplu de necontestat al demersului democratic.

Steagul Israelului ridicat în faţa ONU

Un alt fel de constituție

Fără a avea o constituție formală, Statul Israel este guvernat în baza unui set de Legi de Bază care oricând ar putea fi compilate să devină capitolele Constituției. Elaborarea și adoptarea lor s-a petrecut succesiv începând cu ” decizia Harari” aprobată de Primul Knesset în anul 1950. Prima Lege de Bază a fost cea care, în anul 1958, a consfințit atribuțiile și competențele Parlamentului (Knesset). În următorii 40 de ani au fost aprobate de Knesset (care și-a păstrat calitatea de ”adunare constituantă”) încă 15 Legi de Bază.

Pe lângă cele care reglementează funcționarea guvernului și altor autorități. Câteva din ele merită citate măcar ca titluri: Legea Pământului din Israel (1960) care se referă la prohibiția tranzacționării terenurilor agricole intravilane sau de altă natură proprietate națională (ale statului sau ale Keren Kaiemet leIsrael – Fondul Național Evreiesc); Economia Statului (1975)” care include reglementările referitoare la Bugetul de Stat; Demnitatea Umană și Libertatea (1992) care garantează protecția vieții, demnității, intimității, proprietății și libertății tuturor cetățenilor Statului Israel în mod egal; Libertatea Ocupațională (1992) care garantează în Statul Israel dreptul nelimitat și egal al cetățenilor și rezidenților la practicarea oricărei ocupații, meserii sau profesii fără nici-o limitare sau discriminare; Magistratura (1984) tratează puterea judecătorească (mult mai puțin stufoasă ca cea din România:), organizată pe trei nivele sub supravegherea Curții Supreme care îndeplinește și funcția de Înaltă Curte. Curtea Supremă ”păstorește” și curțile religioase (beit-din, pentru curțile rabinice la evrei) care îndeplinesc în cadrul fiecărei religii, potrivit propriilor reguli și tradiții serviciile legate de căsătorii și înmormântări dar și cele de întocmirea actelor de stare civilă. Acest statut de forță al unor instituții cărora doar componenta spirituală ar trebui să le confere valoare și acceptare publică, nu face decât să le prejudicieze autoritatea într-o societate modernă și democratică. Într-un stat evreiesc monopolizarea de către autorități religioase anti-reformiste a celor mai importante momente de viață – nașterea,căsătoria și înmormântarea – poate conduce la consecințe mai grave, producând o potențială vătămare a principiilor fundamentale de libertate a persoanei. Mai exact dacă doi tineri se iubesc și, dintr-un motiv sau altul, o autoritate rabinică nu îi consideră evrei sau la fel de evrei, ei nu se pot căsători în statul democratic Israel chiar dacă nu își doresc o căsătorie religioasă. Această situație este dramatică pentru viitorul unei națiuni care cuprinde azi sute de mii de persoane a căror evreitate e contestată sau contestabilă, de către o autoritate rabinică. Soluția pertinentă acceptată nu doar de bunul simț, ci chiar de rigoarea religioasă (halahică), este convertirea celor care o doresc, nu doar din interes, ci pentru valorile incomparabile de frumusețe, înțelepciune și profunzime ale iudaismului. Cred că eventuala completare sau modificare a acestei Legi de Bază ar putea aduce un important impuls pozitiv în consolidarea democrației israeliene și a demografiei evreiești din Israel și Diaspora

Încă o Lege de Bază – o ”nouă provocare”:)

Să ne întoarcem la cea mai recentă dintre Legile de Bază, cea care m-a determinat să scriu acest articol. Poate nu sunt cea mai potrivită persoană îndreptățită să comenteze această controversată lege. Nu sunt nici jurist, nici nu trăiesc în Israel, ca să mă pot pretinde calificat pentru exprimarea unui punct de vedere pertinent. Mai cu seamă că mulți au făcut-o deja, persoane și personalități mult mai avizate. Majoritatea comentatorilor au exprimat opinii negative de cele mai multe ori chiar vehement. Mobilizat de ”intensitatea și timbrul” vocilor care au criticat cea de a 14-a Lege de Bază am recitit cu atenție textul final al legii aprobate de Knesset, am recitit cu atenție și observațiile făcute de vocile critice. Cu modestia cuvenită statutului meu de observator neinițiat, dar sionist profund preocupat de tot ce se întâmplă în Israel și în diaspora evreiască, mărturisesc că nu am găsit în textul și spiritul legii contradicții cu textul și spiritul Declarației de Independență. Sunt desigur omisiuni, mai cu seamă acelea care trebuie să accentueze caracterul democratic al statului evreu (deși ele au fost menționate în Legile de Bază deja menționate) care pot și trebuie să fie completate printr-un amendament sau să fie conținute în următoarea Lege de Bază, a 15-a care ar putea fi aprobată în următorul Knesset – cel de al 21-lea.

Legea Statului Național- Demonstrații ”PRO”

Legea, aflată în dezbatere de 8 ani, nu conține nici formulări, nici considerații noi care să nu fi fost cunoscute fie din Declarația de Independență, fie din realități sau cutume acceptate după 70 de ani de existență a Statului Israel, ca stat evreu. Sigur că există persoane, grupuri sau state care refuză și acum după atâta vreme să accepte această realitate și dacă nu pot să ignore Statul Israel, ar vrea să-l distrugă. Dar acesta este exact unul din motivele care justifică adoptarea Legii. Toate statele democratice din Europa, în constituțiile sau legile lor de bază, definesc națiunea, limba oficială, simbolurile statului (stemă, drapel, imn), capitala, sărbătorile naționale, zilele oficiale de repaus. Din cele 11 paragrafe ale Legii Statului Național al Poporului Evreu, șase sunt dedicate acestui tip de precizări și nu aduc nimic nou sau discutabil, în afară de prevederea referitor la limba oficială. Aproape toate statele au o singură limbă oficială. În afară de câteva, foarte puține excepții, (exemplu Elveția deoarece nu există nici națiune, nici limbă elvețiană). Bilingvismul din Israel este o reminiscență din perioada Mandatului Britanic, când funcționau 3 limbi oficiale, engleza, araba și ebraica. Menținerea a 2 limbi oficiale era anacronică și sursă posibilă de suspiciuni, mai ales pentru adversarii numeroși ai soluției ”două state pentru două națiuni”. În lege se precizează că în ceea ce privește utilizarea limbii arabe, ca o limbă cu statut special în Israel, nu va fi nici o schimbare. O altă măsură, de fapt simbolică, este cea referitoare la oficializarea calendarului ebraic alături de cel gregorian. De facto așa au funcționat lucrurile și până acum.

Una din prevederile extrem de viguros combătute – pentru că a fost prost formulată și mai prost înțeleasă – a fost cea referitoare la noile așezări evreiești. Prevederea din lege, după reformulare sună astfel ”Statul consideră așezările evreiești ca o valoare națională și va acționa pentru a încuraja întemeierea și dezvoltarea lor” . Nu este un mare secret că această prevedere a fost promovată politic de Partidul ”Habait Haiehudi” condus de Naftali Benett și sprijinit de ”coloniști”. Dar la fel de limpede este că așezările evreiești (inspirate de sionismul practic) kibuțuri, moșavuri sau sate au fost piatra de temelie care a asigurat crearea Statului Israel de-a lungul ultimilor 150 de ani. Dacă aceste așezări vor fi în Deșertul Negev, în Galileea sau undeva în Samaria ori Iudeea (în Cisiordania controlată de Autoritatea Palestiniană) este o chestiune de conjunctură politică și nu are neapărat legătură cu textul legii de care discutăm.

Legea Statului Naţional – demonstraţii contra

Ce mai rămâne din nemulțumirile invocate de opozanții la textul legii? Ultimul paragraf (al 11-lea) este unul formal prin care se precizează că fiind o Lege de Bază ea nu se poate anula sau modifica decât prin hotărârea Knesset-ului. Un alt paragraf (Nr.7) prevede că evreii din Diaspora pot imigra neîngrădit în Israel. Unii oponenți din Statele Unite s-au simțit lezați de angajamentul Statului Israel consfințit prin această Lege, de a sprijini educația evreiască și menținerea valorilor culturale și tradiționale evreiești în diaspora. Mie (și nu numai mie) mi se pare o obligație firească asumată de Statui Evreu, care la rândul său a primit un sprijin mai mult decât substanțial din partea milioanelor de evrei din răspândire. Dacă cineva consideră această prevedere a legii drept jignire, și ”amestec în treburile interne ” ale comunităților din diaspora să-i fie de bine!. În acest paragraf al legii există o frază foarte înțelept, corect și diplomatic formulată care precizează că statul va acționa pentru asigura protecția evreilor din diaspora și a cetățenilor din Israel (indiferent de etnie) amenințați de vreun pericol din cauza etniei sau cetățeniei lor. Iată o obligație asumată de statul evreu care confirmă atitudinea sa democratică și responsabilă fără discriminări de nici un fel.

O întrebare și…o părere.

Se ridică fireasca întrebare de ce a fost nevoie de această Lege de Bază? Şi dacă a fost, de ce tocmai acum? Fără îndoială că în procesul lent de adoptare a întregului pachet de legi de bază ca să echivaleze cu constituția unui stat de drept modern și democratic, era necesară o astfel de lege care definește principalele trăsături naționale. Mă repet subliniind că ar fi fost bine ca legea să conțină referiri la caracterul democratic și secular al statului (chiar dacă ele sunt precizate și în alte legi de bază), dar cred că aceste lipsuri pot fi înlăturate printr-un amendament la lege. Nu ar fi pentru prima oară că s-ar folosit acest procedeu. Dificultatea nu stă în procedură, ci în voința politică (care deocamdată, în actuala configurație politică a Knesetului, nu este de așteptat.

Poporul evreu a supraviețuit timp de milenii vicisitudinilor istoriei prin forța solidarității. Solidaritatea a fost susținută de credința în caracterul special al relațiilor sale cu Creatorul Atotputernic. Marele filozof Moșe Mendelsohn, părintele iluminismului evreiesc (sec,XVIII), sublinia că evreii nu au o credință revelată, ci o Lege Revelată. Această Lege (TORA), conținând obligații precise a căror îndeplinire este condiția obținerii drepturilor (răsplății), a fost temeiul solidarității, și a asigurat existența peste veacuri a poporului evreu. Din nenumărate motive, cunoscute sau intuite, în secolul nostru, forța solidarității prin credință și prin Legea de sorginte divină a slăbit simțitor. O altă forță de coeziune puternică trebuie să o compenseze. Această forță pe care a revelat-o mișcarea sionistă este renașterea națiunii și culturii ebraice. Rezultatul ei cel mai evident și important este Statul Israel, care în acest context nu poate fi decât un Stat Național Evreu. Un stat de drept, democratic și evreiesc. Legea ”Statului Național Evreu” inclusiv cu omisiunile sale (intenționate sau nu:) contribuie la consolidarea acestui deziderat fundamental.

Momentul ales pentru adoptarea legii care așteaptă la ”rând” de 8 ani, beneficiază de contextul intern și extern, cu luminile și umbrele lui. La ”capitolul” lumini trebuie să consemnăm ambientalul internațional în ansamblu pozitiv pentru Israel, care are legături economice și diplomatice bune cu toate marile puteri ale lumii, cu numeroase țări de pe toate continentele și relații acceptabile chiar cu un număr crescând de țări arabe. Prietenia cu Statele Unite nu a fost niciodată atât de strânsă. Perspectiva soluționării contenciosului israelo-palestinian este deocamdată îndepărtată și incertă, în ciuda comportamentului agresiv al unor fracțiuni teroriste sau state inamice. Oricum soluția cea mai probabilă este cea cu ”două state” care nu se poate materializa decât după ”schimbarea de gardă” la conducerea Autorității Palestiniene . La capitolul ”umbre” avem prea multe îngrijorări, mai cu seamă urmare a fracturilor adânci din ”lumea evreiască” din Israel, dar și din diaspora. În Israel între ”haredim”(ultra religioși) și restul populației evreiești care nici ea nu este omogenă din punct de vedere religios (sefarzi versus așkenazi, tradiționaliști versus seculari), La aceste ”fracturi” spirituale se adaugă confruntările politice acute la care iau parte – mai mult sau mai puțin semnificativ – peste 30 de partide sau grupări politice. Față de ”zgomotul” produs de aceste lupte ”nesângeroase” presupusele accentuări ale nemulțumirii arabilor sau altor minorități ( care nu prea există:) sunt neînsemnate. La fel de problematice sunt raporturile cu diaspora evreiască din Statele Unite. În primul rând pentru că ei nu se consideră în diaspora (răspândire) și nu acceptă decât cu rezerve centralitatea Statului Israel și prioritatea limbii și culturii ebraice, singura chezășie pentru menținerea perenității poporului evreu. Dacă relațiile Israelului cu Statele Unite nu au fost niciodată mai ”calde”, cele cu evreimea americană nu au fost niciodată mai ”reci”. E nevoie de o platformă comună pe care să se poată netezi toate asperitățile acestea care pot degenera în contradicții esențiale. Chiar dacă mi s-ar putea reproșa că vorbesc ”pro domo” trebuie să repet că această misiune de refacere a solidarității și unității poporului evreu nu o poate îndeplini cu șanse de reușită decât mișcarea sionistă.

Trăim într-o lume nervoasă, agitată, complet diferită de cea pe care am cunoscut-o noi, octogenarii de astăzi. Sigur trăim mult mai bine, mult mai informați, mult mai ”călătoriți” și fără îndoială mult mai ”computerizați” decât am fost în anii noștri de tinerețe sau chiar de maturitate. Poate suntem ceva mai însingurați, dar asta face parte din ”avatarurile” vârstei și din minunile tehnologiei care, în cârdășie cu lenea noastră înnăscută și curiozitatea fără limite, ne asigură socializarea stând singuri. Poate este confortabil pentru noi ca indivizi, dar pentru salvgardarea unității poporului evreu din care (vrând-nevrând facem parte), a solidarității care i-a stat la temelie, nu este suficient. Trebuie să ne mai și întâlnim, să ne vedem la față ( nu doar pe FB:), să fim împreună. Un vechi cântec sinagogal ne invită:

Hine ma tov u manaim ( Cât e de bine și frumos

Șevet ahim gam iahad         când frații stau împreună, uniți!)

Ca să dăm curs invitației nu trebuie să fim neapărat religioși e de ajuns să fim …sioniști:)

Tiberiu Roth, 25 iulie 2018