Uitați-vă în jur…și bucurați-vă!

Notă introductivă: citirea rândurilor ce urmează e interzisă  (sau inutilă) celor care mâine dimineață se scoală devreme ca să plece la lucru.

Întotdeauna i-am invidiat pe toți cei care sunt în stare să contemple un peisagiu sau o pictură mai mult de câteva secunde. Îi invidiez, pentru că această calitate dovedește sensibilitate și intelectualitate, dar mai ales capacitatea de a se concentra asupra unui lucru care merită aprofundat, studiat, însușit.

Eu, de firea mea, mă uit la oameni, mă uit în jur și încerc să trag concluzii, concluzii ale mele și deloc universal valabile. Dar pentru mine ele au meritul de a fi ale mele, la ele am ajuns singur și mă bucur de ele și cu ele.

De exemplu, în ultima vreme mă uit la vârstele celor cu care sunt în contact deajuns de frecvent.

Nu mă refer aici la familia apropiată și nu numai la cercul meu intim de prieteni. E vorba de indivizi cu care sunt în legătură permanentă, de cele mai multe ori de la distanță. Ne scriem, ne telefonăm, ne felicităm de ziua de naștere….

Ei, uite aici e miezul poveștii mele, ziua de naștere. Cu alte cuvinte vârsta.

Voi începe prin a aminti că exact acum  mai bine de un veac, media de vârstă era în jur de 40 ani. Cred ca am mai scris despre asta. În rusește sorok înseamnă 40, iar românul, când i se termină zilele, spune că i-a venit sorocul.

Treptat, treptat lucrurile s-au îmbunățit într-o asemenea măsură, încât în zilele noastre am ajuns la dublarea cifrei, în multe locuri de pe lume longevitatea medie ajungând la 80 și peste.

Două remarci interimare.

Prima se referă la autorul acestor rânduri, care nu peste mult timp va intra în a noua decadă a vieții sale extrauterine (scuzați, expresie medicală, dar foarte corectă). Prin urmare, cu puțin noroc și cu multă grijă pentru propria sa persoană, el are șanse să se încadreze în medie.

Iar a doua remarcă își are originea exact în cuvântul ”medie”. Oare cui îi place să fie încadrat în ”medie”?! De exemplu un IQ mediu, sau un grad de cultură mediu, sau o comportare medie, sau o capacitate de expresie medie…….

Fiecare din epitetele de mai sus va provoca în inima oricui o senzație de inferioritate, de incapacitate de a se deosebi de ceilalți într-o măsură care să-i permită să se considere individ de succes, ieșit din comun, cu alte cuvinte…..deasupra mediei.

Dar nu așa stau lucrurile cu vârsta medie.

A fi la vârsta medie înseamnă, în primul rând că ai dat lovitura! Mai ales ca bărbat. Pentru că bărbații mor mai tineri. Pentru că se duc la războaie, pentru că conduc mult mai des automobilele, pentru că sunt mai îndrăzneți (adică mai aventurieri). Și nu pentru că se spune (oare voi fi scuzat de feministele ce vor citi aceste rânduri?!) că femeia trăiește mai mult pentru că se hrănește cu zilele bărbatului-pură expresie de clar șovinism masculin.

Deci în momentul când ai ajuns la vârsta medie, care variază de la o țară la alta, dar e similară în țările așa zise evoluate, înseamnă că ai reușit ceva ce mulți, foarte mulți, mult prea mulți, n-au reușit.

Asta înseamnă că  toată viața ai trecut ca printre picături de ploaie fără să te uzi. N-ai dispărut în lupta pentru apărarea patriei, n-ai trosnit în mod fatal un vehicul ce se afla în fața ta pe șosea, și nici nu te-ai îmbolnăvit de o boală care are drept  urmare curmarea eforturilor tale pentru a ajunge la vârsta medie. Cu alte cuvinte, ești un fel de erou. Căci nu degeaba (și asta o spun și o scriu cu atât mai des cu cât mă apropii de media de vârstă amintită mai sus) limba ebraică alocă o expresie specială doar vârstei de 80 ani: ”legvura”, adică o vârstă eroică. Ebraica nu se referă în niciun fel la vârsta de 70, sau 90 sau chiar 100. Ea sare direct de la 80 la 120 (se urează cu orice ocazie ad mea veesrim, adică să ajungi până la 120 ani), de parcă între cele două vârste nu există deloc șanse de a ieși din cursă.

Deci, voi sublinia faptul că următorul meu scop în viață e să ajung la media de vârstă a bărbatului israelian, adică ceva mai mult de 80, și în felul acesta să mă pot mândri cu faptul că nu le-am stricat media compatrioților mei…..

Dar imediat după ce am trecut în revistă aceste planuri optimiste, nu mă pot opri de la gândul că apucând această vârstă voi fi considerat, pur și simplu, bătrân. Gândul ăsta îmi trece foarte repede, pentru că eu am dezvoltat o teorie care mă ține pe teritoriul nuanțelor de roz și în niciun chip nu-mi permite să mă apropii de culoarea neagră a existenței  pământene. Teoria mea (sigur, copiată de undeva sau de la cineva!) spune că un individ/ o individă bătrân/ă e cineva cu 15 ani mai în vârstă decât tine!!!

Rog cititorul să adâncească cugetarea privitor la această teorie. Sunt convins că va ajunge la concluzia imediată că dacă o luăm în serios, niciunul (sau niciuna) dintre noi nu va fi considerat bătrân/ă. Niciodată!

Dar nu despre asta am vrut să scriu, și trebuie să recunosc că m-am luat cu vorba și am deviat de la subiectul pe care voiam să-l dezvolt.

Pentru că de fapt voiam să recomand cititorului să arunce o privire în jur.

Eu o fac des. Mă uit la cei cu care sunt în legătură. Încerc să evaluez relația dintre vârstă și gradul de sănătate a celui cu care sunt în contact. Adică în ce măsură anii s-au impus asupra vieții celui rămas în viață (pleonasm, de care sunt conștient, dar de care nu am de gând să mă ocup!), și i-au luat dreptul de a se bucura de succesul longevității.

Și acum voi da în vileag o caracteristică a personalității mele, de care mulți/puțini nici n-au habar: optimismul meu incorigibil.

Majoritatea celor de vârsta mea sau chiar mai avansați (observați , vă rog, grija mea de a nu mă referi la noțiunea de bătrânețe, ea nu face parte din vocabularul meu) sunt ceea ce se poate numi bine mersi!

Unii mai șchioapătă, alții mai gâfâie, și cei mai mulți prezintă clare lacune de memorie, mai ales a faptelor recente. Întreabă-i care e subiectul ultimului film pe care l-au văzut și vei vedea pe fața lor cazna provocată de efortul aducerii aminte. Dar întreabă-i cine a câștigat campionatul mondial de fotbal în anul 1958 și imensa majoritate își vor aduce aminte că e vorba de Brazilia.

Dar în mare, toți sunt bine, pe linia de plutire, bucuroși de fiecare zi care va veni (și poate mai puțin satisfăcuți de ziua care a trecut, pentru că ea nu se va mai întoarce niciodată). Copiii lor au devenit părinți și copiii acestora se numesc nepoți și nepoate. Indivizi care în viața lor nu au purtat în buzunar vreo fotografie a vreunui copil de-al lor, își umplu galeria de poze din telefonul celular cu imagini ale nepoților, în diverse ipostaze. Profesioniști de valoare (odinioară!), care n-au prea avut timp să se uite cum cresc proprii lor copii, înmagazinează în mod constant date despre evoluția intelectuală a celei de a treia generații.

Răspunsul tipic la întrebarea ce e nou: amănunte despre ultima dovadă de inteligență a nepotului sau nepoatei.

Raspunsul tipic la întrebarea de ce ești așa de ocupat/ă: programul extrem de încărcat legat de existența nepoților.

Ceea ce dovedește justețea expresiei după care nepoții sunt de fapt dobândă la dobândă.

Departe de mine intenția de a generaliza.

Nu toți sunt așa, dar cum se spunea pe vremuri, ma buona parte!!

Exemplele sunt numeroase. Unii din cei pe care îi cunosc și-i urmăresc își scriu memoriile, pentru a lăsa urmașilor date precise legate de istoria familiei. Alții au început să picteze, sau să adâncească un domeniu pe care vroiau toată viața să-l abordeze și n-au făcut-o din lipsă de timp.

Cei  cărora sănătatea nu le joacă feste prea grave fac călătorii, acoperind anual distanțe echivalente cu circumferința globului pământesc.

Dar cum spuneam, nu toți.

Ceea ce mă face să aduc aici una din cele mai scurte glume pertinente la subiectul acestor rânduri:

-Ce faci azi?

-Nimic….

-Păi asta ai făcut și ieri!

-Da, dar n-am terminat…..

Dar eu mă uit la aceia care-mi pot fi exemplu, la cei care nu se lasă împovărați de numărul de ani de la ieșirea la pensie.

Mă uit în jur și mă simt încurajat de toți cei care atunci când vorbim la telefon sau când ne vedem uită să amintească cu lux de amănunte maladiile pe care le-au acumulat de-a lungul vieții și numele medicamentelor pe care le iau cu sfințenie, cel puțin de trei ori pe zi.

De aceea îmi permit să dau celor de-un leat cu mine acest simplu sfat: uitați-vă în jur și bucurați-vă. Bucurați-vă de prietenii care v-au rămas și care n-au uitat de voi. Bucurați-vă de bucuria fiecăruia dintre ei la nașterea unui nou nepot sau nepoată. Nu lăsați pe nimeni să vă ademenească cu știri despre boli și leacuri (uite, asta eu nu pot să fac, că doar sunt doctor, și dacă nu ascult păsurile medicale ale cuiva înseamnă că sunt un mojic!). Întrebați-i de copii și nepoți și nu de ultima internare în spital.

Și numărați mai puțin înmormântările. Ele  reprezintă evenimente care nu merită nici măcar amintite.

Și dacă cele de mai sus vor provoca o senzație de ilaritate, pentru că ele dezvăluie un înalt grad de naivitate, aveți dreptate.  Dar asta nu se datorează unui supradozaj zilnic  de prozac (eu nu folosesc medicamentul acesta). Pur și simplu ăsta sunt eu.

Gabriel Ben Meron

 

 

9 Comments

  • Paula Craciun commented on July 13, 2018 Reply

    Optimismul Dvs. se citeste pe fata Dvs., in fotografia care apare la inceputul fiecarui articol. Aceasta reflectare a optimismului a declansat, cu multe luni in urma, citirea pentru prima data a articolelor Dvs, care ulterior s-au adeverit ca fiind si foarte interesante.

    • gabriel ben meron commented on July 14, 2018 Reply

      Multumesc….
      Asa stiu eu sa dau ….poze optimiste!!!
      Un weekend placut
      GBM

  • Ivan Lungu - Haifa commented on July 12, 2018 Reply

    Excelent articol și mă regăsesc alături de tine. Bravo Gabi. Așa trebuie văzut și gândit la vârsta noastră.

    • GBM commented on July 13, 2018 Reply

      Totul e sa prelungim clipa…..
      GBM

  • George Litarczek commented on July 12, 2018 Reply

    Cittindu-te pe tine ma regaseswc pe mine de acu cativa ani. Din păcate a trebuit să vină și ziua de 5 dec 2015 cand am inceput să trebuie sa renunț și anume întâi la condusul mașinii ca am avut in mic accroc și apoi am fost destul de deștept să nu-l repet. Și de atunci tot abdic dar bine că mai am ce lăsa. Ăsta e totuși optimistul din minecâte o posibilitate

    • GBM commented on July 13, 2018 Reply

      Stiu la ce te referi si totusi tu esti un exemplul pentru f multi care iti urmaresc si iti admira viata.
      GBM

  • Andrea Ghiţă commented on July 12, 2018 Reply

    Cele scrise de Gabriel Ben Meron sunt confirmate – din fericire – zi de zi, în preajma mea şi chiar şi în Revista Baabel!

  • GBM commented on July 12, 2018 Reply

    Multumesc
    GBM

  • Tiberiu Roth commented on July 12, 2018 Reply

    M-am delectat citind rândurile inspirate pe care le-ai scris cu detașarea implicită a vârstei Pentru a diversifica
    preocupările inerente etapei de viață prin care trecem – cu speranța că noi vom reuși cu succes:) – am lansat (pe FB – invitația de a” pune bazele” unui CLUB AL OCTOGENARILOR 🙂 . Am primit (tot pe FB) foarte multe” aplauze” pe care – citindu-ți articolul inteligent și optimist – ,ți le transmit, ca binemeritate:):

    Cu prietenie și apreciere

    Tiberiu Roth

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *