Povestea unei sinagogi rătăcitoare și a unei prietenii deosebite

Cu câtva timp în urmă, la începutul anilor șaptezeci și în a doua decadă a tinereții mele trăite în România, lucram în timpul verilor ca ghid internațional în stațiunile de vacanță de pe litoralul Mării Negre. Acolo am întâlnit o mulțime de oameni interesanți din toată Europa și faptul că vorbesc fluent mai multe limbi m-a ajutat să satisfac cu brio nevoile și interesele turiștilor mei, având și o recompensă suplimentară, aceea de a-mi face și mulți prieteni.

În acele vremuri, sub regimul comunist, turiștii străini erau deseori considerați de către localnici ca surse ieftine pentru obținerea unor bunuri de consum cum ar fi îmbrăcăminte la modă, cosmetice și electronice, destul de rare sau chiar de negăsit pe piețele interne. Acele tranzacții erau de obicei incomode și jenante și perpetuau stereotipul că țara e săracă și oprimată, iar poporul, nefericit și disperat.

Adesea m-am gândit cum s-a inversat mai târziu fluxul de bunuri, din timpurile în care turistul străin era cicălit  să vândă ceva, până azi, când în cunoscutele stațiuni internaționale de pe litoral turiștii sunt cei hărțuiți să cumpere ceva.

Dincolo de această omniprezentă bișniță cu “lucruri” și atracția hedonistă a distracției pe plajă, mai exista o comoară ascunsă de alt tip, care putea fi găsită în acea lume a vacanței. Aceștia erau oamenii care apreciau soarele și odihna ca toți ceilalți, dar care găseau de asemenea că este plăcut și distractiv să împărtășească ascultătorilor interesați din cunoștințele și pasiunile legate de cultura și limba lor.

M-am apropiat în mod special de un cuplu din Republica Cehă, venit să își petreacă luna de miere la Mamaia, un loc superb, de fapt nava amiral a stațiunilor României de la Marea Neagră. Mireasa era gravidă în luna a patra și cuplul era foarte fericit. Pavel, mirele, era un intelectual rafinat, sofisticat, ce poseda cunoștințe enciclopedice de istorie, muzică și arte. El era atât un profesor de istorie cehă și filozofie cât și un fin lingvist care a fost mândru și bucuros să cizeleze și să îmbogățească ceha mea în timpul conversațiilor noastre. Am petrecut multe seri plăcute, cu destul vin ca să ne relaxăm, dar să rămânem totuși coerenți. S-a creat o prietenie solidă, bazată pe aceste interese comune, și după terminarea vacanței lor am rămas în contact timp de zece ani, corespondând des.

În vremurile dinaintea erei computerelor, scrierea cu mâna a unor scrisori elaborate era o adevărată provocare, deci, în timp, inevitabil, corespondența noastră s-a tot restrâns, până s-a limitat doar la trimiterea unor felicitări de Crăciun.

Până la momentul în care am emigrat în Canada, la începutul anilor optzeci, am pierdut complet legătura. Cu toate acestea, amintirile mele despre Pavel și unele dintre conversațiile noastre foarte interesante au rămas mai vii ca niciodată. Un alt lucru care mi-a rămas întipărit în memorie, fără ca eu să fiu conștient de acest lucru pe atunci, a fost adresa lui poștală, care conținea un număr din două cifre identice ușor de reținut și numele unui scriitor ceh renumit.

Cred că scrierea repetată a acestei adrese pe plicuri, în anii cât am de corespondat, a întipărit-o și într-un mic ascunziș din mintea mea, de unde a fost gata să iasă la nevoie.

Au trecut aproximativ 30 de ani de când l-am întâlnit prima dată pe Pavel. În acea vară am mers cu soția să ne facem concediul pe minunata coastă dalmatică a Croației, de unde este soția mea. După o adevărată evadare din fața hoardelor de rude și prieteni, care credeau sincer că petrecerea timpului cu ei constituie pentru noi atracția principală a vacanței, am reușit să mergem singuri într-o excursie de o zi.

Excursia a fost organizată cu un microbuz pe un drum spectaculos, cu multe serpentine, unele extreme, spre vârful muntelui Biokovo, care oferă o priveliște asupra litoralului Makarska, perla Adriaticii Dalmatice.

Eram doar patru în această excursie: soția mea cu mine și un cuplu tânăr, de vreo 30 de ani, care vorbeau ceha și erau așezați chiar lângă noi. Peisajul îți tăia răsuflarea, dar eu am fost distras de sunetul limbii copilăriei mele, care a declanșat în mine emoții puternice și nu am putut rezista tentației de a mă alătura discuției vecinilor noștri. M-am adresat întâi doamnei, în cehă, și ea mi-a răspuns pe un ton foarte prietenos, întrebându-ne de unde suntem. Eu am spus Canada și ea m-a întrebat de cât timp am părăsit Republica Cehă. Am fost deosebit de flatat să fiu considerat un vorbitor nativ de cehă, dar am știut că această impresie se va schimba în cursul unei discuții mai complexe. A fost rândul meu să-i întreb de unde sunt, iar ea mi-a făcut pe plac și mi-a spus că provine dintr-un mic oraș de lângă Praga și au venit în Croația doar în vacanță. A fost ceva spontan, fără multe pregătiri și au aflat despre acea excursie pe munte doar cu câteva ore înainte de-a decide să participe. Am insistat să aflu numele orașului ei de baștină și, deși credea că poate eu nu auzisem de el, mi-a spus totuși că este din Kolin, exact orașul din care era vechiul meu prieten Pavel.

Am fost încântat să aud asta și fără să pierd timpul am început să mă laud cu un bun și vechi prieten de-al meu, care locuia în Kolin. Ea m-a privit puțin surprinsă, iar eu am rostit repede numele prietenului și adresa lui, care mi-a venit în minte ca prin minune. Nu am văzut niciodată o asemenea expresie de stupoare și șoc ca aceea de pe fața tinerei doamne, care după ce a respirat adânc a spus doar: “Pavel este tatăl meu și continuă să locuiască acolo, la aceeași adresă”.

Am realizat rapid că mai am o ocazie să o impresionez și am spus: “Cred că am aflat prima dată de tine când erai deja de patru luni în pântecele mamei tale, și asta se întâmpla în România, în stațiunea Mamaia”. Schimbul de replici a continuat tot mai emoționant. Ea a întrebat: “Numele tău este George?”, iar eu am spus “da”.

Numele ei era Ana și a continuat: “Tatăl meu vorbea adesea despre tine și spunea că tu erai unul dintre cei mai apreciați prieteni ai lui”.

Legătura a fost instantanee, companionul ei era de asemenea foarte amabil și prietenos, așa că restul excursiei l-am petrecut împreună.

Am aflat că tânărul cuplu ceh avea să mai petreacă o lună în Croația, iar noi ne vom fi întors în Canada cu mult înainte ca vacanța lor să se termine, așa că Ana mi-a dat numărul de telefon al lui Pavel, ca să îl pot contacta de îndată ce vom ajunge acasă.

După întoarcerea noastră în Canada l-am sunat pe Pavel. Mi-a recunoscut aproape instantaneu glasul și a fost copleșit de emoție. Nu aflase încă de întâlnirea mea cu fiica lui și i-am povestit întreaga întâmplare, iar el pur și simplu nu putea să creadă că probabilitatea infimă a unei astfel de întâlniri a devenit o realitate, care ne-a pus din nou în legătură.

Eu cu Pavel (dreapta) şi soţia mea, Loredana

După o lună, soția mea și cu mine ne-am hotărât să plecăm la Praga și am reușit să ne întâlnim cu el. Pavel făcea zilnic naveta cu trenul din orașul său de reședință și preda arte la o facultate din centrul Pragăi. Am petrecut câteva zile împreună plimbându-ne prin oraș, vizitând expoziții și muzee de artă, bucurându-ne de acest oraș frumos fremătând de viață. Am sfârșit vizionând un spectacol la originalul și unicul Teatru de Păpuși “Spejbl și Hurvinek” unde obișnuiam să merg în copilărie.

Cele două personaje principale sunt un tată, binevoitor dar cam prost și băiatul său. Tatăl încearcă să satisfacă curiozitatea agasantă a fiului, care pune încontinuu întrebări despre aproape orice pe lume. Inepția tatălui care încerca să pară inteligent duce la efecte hilare și unele dintre acele dialoguri fac parte și acum din cultura și umorul ceh. Amândoi ne-am amintit multe dintre aceste replici și am izbucnit deseori în râs.

Cimitirul evreiesc vechi din cartierul Jozefov

Într-o zi am hoinărit prin faimosul și istoricul Ghetou Evreiesc, în cartierul Josefov, cel mai mare din Europa medievală, cu faimoasele sale sinagogi, și ne-am oprit la favorita mea, “Staronová synagoga” adică Vechea Sinagogă Nouă”, cea mai veche sinagogă activă din Europa – încă din secolul XIII. Acolo s-a celebrat Bar-Mitzvah renumitului scriitor ceh Franz Kafka.Am continuat vizita la cimitirul evreiesc stratificat unde s-au făcut filmări pentru “Scripcarul de pe acoperiș” cu Chaim Topol și apoi am pornit pe urmele legendei Golemului.

Carte poştală veche cu sinagoga veche-nouă din Praga

Praga este un oraș profund romantic și fermecător, un tărâm ideal pentru a reaprinde o prietenie veche și, totodată, pentru a copleși emoțional pe oricine care are sensibilitate evreiască cu uimitoarea istorie iudaică a acestui oraș. În timpul unei astfel de plimbări a venit vorba despre originea mea evreiască, ceva ce a fost omis sau uitat în interacțiunea mea anterioră cu Pavel, care nu era evreu. Acesta ar fi putut fi oricum un subiect delicat în acele vremuri de opresiune comunistă, dar acum, paradoxal, discuția noastră a constituit o sursă de inspirație și de strângere a legăturii dintre noi, deoarece Pavel avea o profundă dragoste, admirație și respect față de istoria, cultura și poporul evreu, ceva absolut neașteptat pentru mine și pe care l-am înțeles abia mai târziu.

Pavel era divorțat de mult și suferea încă, păstrând amintiri dureroase despre despărțirea lor, dar, ca o persoană sufletistă și amabilă din fire, era capabil să se bucure sincer de fericirea altora. El vedea în noi un cuplu ideal care a adus soare în viața lui și era fericit și doar să urmărească felul nostru de a interacționa, pe care îl considerase mereu ca fiind posibil, dar de care el nu avuse parte.

Bucuria și recunoștința noastră vizibilă de a avea o gazdă, un ghid și prieten atât de atent nu a trecut deloc neobservată și a cimentat și mai mult relația noastră.

În ultima zi înainte de plecare, Pavel a apărut la hotelul nostru cu un cadou absolut special, împachetat într-un săculeț elegant din bumbac. L-am desfăcut cu atenție și curiozitate. Înăuntru era o frumoasă reproducere în bronz a Vechii Sinagogi Noi.

Cel mai bun prieten al tatălui lui Pavel fusese un rabin. Cea mai de preț posesiune a aceluia era reproducerea în bronz a Vechii Sinagogi Noi, o adevărată operă de artă. Aceasta data de 350 de ani și rămăsese în familia lui peste 300 de ani. Cu puțin înainte de moarte, rabinul i-a dăruit-o tatălui lui Pavel, ca un gest extraordinar de prietenie și adânc respect față de un om ce nu aparținea religiei sale, ca un talisman deosebit de prețios. Pe patul morții, tatăl lui Pavel i-a înmânat fiului acest dar special, pentru a-i aduce noroc în viață.

Când Pavel a aflat de rădăcinile mele evreiești și a văzut pasiunea și cunoștințele mele referitoare la istoria iudaismului din Praga, a hotărât că eu aș merita să fiu următorul deținător al acestei comori de artă simbolice și durabile. Deci, iat-o, în săculețul gros din bumbac, înmânată mie cu o zi înaintea plecării noastre înapoi în Canada. A fost însoțită de o îmbrățișare strânsă, de povestea istoriei familiale a sinagogii și de lacrimi în ochi. Sinagoga ocupă acum un loc de cinste, la vedere, în sufrageria mea și, mult mai important, în inima mea.

Anii au trecut și, cu ușurința și popularitatea Skype-ului, am continuat să vorbesc cu Pavel în mod regulat, fără să fim presați de durata convorbirii, bucurându-ne de conversații grozave și reprize de râs, așa cum doar prietenii adevărați pot avea. Pavel, pensionat parțial, a continuat să predea la școala de artă și să frecventeze un faimos spa din Carlsbad (Karlovy Vary), pentru a-și îngriji sănătatea. Acolo l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Vaclav Havel, fostul președinte al Cehiei, care și ca cetățean privat era modest și nepretențios și îi făcea plăcere să discute cu intelectuali rafinați, asemenea lui.

Pavel a cunoscut acolo și o doamnă minunată din fosta Germanie de Est, cu care a legat o relație promițătoare și era foarte fericit de perspectiva de a-și reface viața cu o parteneră compatibilă, după ce a fost singur un timp atât de lung.

Într-o zi, am primit un e-mail de la Pavel, cu vestea tristă că tatăl lui a murit după o scurtă suferință. I-am răspuns prompt cu câteva cuvinte de condoleanțe, menționând că și eu mi-am pierdut ambii părinți și-i înțelegeam durerea.

După scurt timp, am primit un e-mail de la fiica lui Pavel, Ana, pe care o cunoscusem în Croația și care m-a ajutat să reiau legătura cu Pavel.

Ea a scris: “Dragă George, e clar că ai înțeles greșit mesajul. Nu este vorba despre tatăl lui Pavel, care a murit cu mult timp în urmă, ci despre tatăl meu și prietenul tău Pavel. Îmi cer scuze pentru confuzie, am trimis mesajul de pe calculatorul lui. Tatăl meu a murit împăcat și fericit. A suferit de o afecțiune cardiacă. I-a fost descoperită chiar înainte de întâlnirea voastră la Praga. Știu că ți-a dăruit ție acea frumoasă sinagogă, voia foarte mult să fie a ta. Poate că a avut o presimțire. Îți doresc o viață lungă și fericită“.

George Kun

(articolul a fost publicat iniţial în limba engleză în revista Observator, din Canada)

10 Comments

  • Brasiovan Alexandru commented on August 25, 2018 Reply

    M-a impresionat mult întâmplarea din viața dumneavoastră și cum nimic nu e întâmplator aceasta întâmplare are mult sens,domnule ajun !!!

    • George Kun commented on September 6, 2018 Reply

      Asa este domnule Brasiovan, nimic nu este intamplator, nici macar faptul ca ati comenta la povestirea mea, fapt carte mi-a facut o mare bucurie. Placerea cititorului egaleaza pentru mine placerea scrisului. Va multumesc mult

  • Maria Roth commented on August 24, 2018 Reply

    Ce articol emotionant si frumos scris. Merci

    • George Kun commented on September 6, 2018 Reply

      Doamna Maria Roth, tocmai ma uitam la “cine citeste ce, si cui ii pasa :-)” si v-am gasit raspunsul. Va multumesc din inima.

  • George Kun commented on August 23, 2018 Reply

    Ivan, comentariul tau concis dar clar, m-a bucurat foarte mult. Cu drag, Gyuri Kun

  • George Kun commented on August 23, 2018 Reply

    Stimate Zsoka Pop,

    Mi-ati facut o bucurie imensa, facandu-ma sa inteleg prin comentariul d-voastra ca povestirea mea a ajuns sa fie citita de “ochii potriviti” si a patruns in sufletul “potrivit”.
    Aceste amintiri imi aduc lacrimi in ochi si pana-n ziua de azi. Multumesc mult. Cu mult drag, George

  • George Kun commented on August 23, 2018 Reply

    Multumesc din suflet, Andrea. Vad ca atunci cand ceva iti place, stii s-o exprimi foarte elocvent si convingator. Soarta unei scrieri nu depinde doar de condeiul scriitorului dar si de ochii, urechile si sufletul citititorilor.

  • Andrea Ghiţă commented on August 23, 2018 Reply

    Povestirea lui George Kun este fascinantă şi ne umple sufletul de nădejdea că întâlnirile nu sunt niciodată întâmplătoare şi nici coincidenţele nu sunt, de fapt, coincidenţe, şi generozitatea transcede egoismul. După trei secole sinagoga de bronz a ajuns la omul care o poate preţui cel mai mult şi, prin intermediul său, şi în…Baabel.

  • ivan klein commented on August 23, 2018 Reply

    Mi-a plăcut mult .Klein I.

  • Zsoka Pop commented on August 23, 2018 Reply

    Extraordinara scriere! Ce amintiri, ce coincidentze! Lumea este mica! M-a impresionat aceasta poveste adevarata, luata din viatza!
    Multzumesc, va urez multa sanatate , domnule Kun!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *