De cele mai multe ori, sursele mele de inspirație sunt legate de întâmplări, reacții, întrebări sau păreri exprimate cu prilejul comunicării cu oamenii. În logica mea, este firesc ca aceste întâmplări să fie trimiteri în istoria etern repetabilă, în propriile amintiri sau să devină simple scântei, care în sclipirea lor de o secundă să ne dezvăluie perspective ale viitorului urmașilor noștri.

Am primit și eu provocarea de a vorbi despre prezent și a lăsă pentru o vreme amintirile să se odihnească. Cum poți însă vorbi doar despre ”astăzi”, fără să pornești de la un ”ieri” !?

Înainte de 1989, eram cu toții sau majoritatea dintre noi, într-un fel de solidaritate în fața vieții grele și pline de lipsuri. Generația care a prins acele vremuri știe cât de greu era să dai de mâncare unui copil, familiei și cât stăteai la coadă, în ger sau ploaie, ca să nu îți pierzi ”rândul”. Coada avea și ea regulile ei. Stăteam frumos înșirați unul după altul fiindcă ”se dădea” câte ceva. Cu bani și pe bon care însemna o rație. Stăteam să ”apucăm” doi pui într-o pungă, un pachet de unt, ca să nu vorbim despre lapte și produsele derivate. Iaurt și brânză de vaci făceam în casă. Eram solidari la coadă, fiindcă ne mai țineam rândul unul altuia. Aveam toți copii sau bătrâni bolnavi și trebuia să luăm acea ”rație”! Cine își mai amintește cât era rația de ulei, zahăr și celelalte produse necesare hranei zilnice? Eram cu toții la dietă calculată pe calorii și dacă mai dura puțin am fi mâncat toți la cantinele aflate în pregătire pentru întreaga populație. Urma completa depersonalizare! Familia urma să dispară ca sens, din moment ce fiecare ar fi mâncat la cantină când apuca.

Încerc să fiu obiectivă și să recunosc că nu mâncam atâția aditivi, dar nici nu prea existau pe vremea aceea! Unii vor spune că mâncam produse mai naturale decât acum și minunata soia era în mai orice produs. Vă amintiți ”salamul cu soia” transformat în ”zicere” după 1989? Expresia asta a căpătat conotații negative, a fost cumva îndreptată nedemn împotriva celor care își asumaseră riscurile să ia viața de la capăt undeva departe, rupți de țara lor și să devină diasporă. Urâtă conotație s-a dat acelui salam, care de altfel nu era rău deloc. Pe mine una, parizerul m-a urmărit de la grădiniță cu gustul lui minunat, fiindcă are de fapt gustul copilăriei fără griji! Munceam toți pe undeva și eu ajunsesem ”ingi-princi” fix dupa 8 ani! În spiritul aceluiași paradox postbelic, deși noi eram născuți mult după război, copiii de intelectual nu aveau origine suficient de sănătoasă, asta chiar dacă părinții mei erau intelectuali de după război, fiindcă amândoi terminaseră facultatea în 1952. Mentalitatea asta despre intelectuali s-a perpetuat până astăzi, când modelele impuse nouă sunt departe de educație, cultură sau tradiții curate. De ce am adus în discuție aceste triste adevăruri? am menționat câte ceva de atunci ca să ajung la zilele noastre, la acum.

Am încercat să îmi explic ce s-a întâmplat cu noi, societatea românească în toată diversitatea ei! Am aici o parte a explicației, atât cât mă încumet să dau din perspectiva cetățeanului obosit și deja marcat de prea multă dezbinare și manipulare. Este o parte a adevărului, fără context internațional, în al cărui rol determinant cred, pentru că lumea de astăzi merge împreună spre viitor, iar alternativa este să rămânem atârnați între secole trecute. Suntem oare în secolul 21?

Să ne întoarcem la ”atunci” versus ”acum”, la ”solidaritate” versus ”dezbinare”! Ce era de împărțit înainte de 1989? Exista nomenclatură și prin urmare oameni cu condiții de viață mai bune, dar cetățenii nu aveau ce să își împartă între ei. Dacă împărțeau coada la produse de strictă necesitate, atunci se chema că devin solidari și cu respect unul față de celălalt. Își cunoșteau familiile din povestiri, știau tristețile, lipsurile lor și ale altora. ”Atunci” eram solidari și eram ”ai noștri” cu bune sau mai puțin bune! ”Acum” însă, polarizarea societății a ajuns la dezbinare, pentru ca tocmai să intre în conflict, pe care în niciun caz nu l-aș numi conflict de idei sau de doctrine! Cu alte cuvinte, ”ai noștri” de atunci devine ”ai noștri” și ”ai lor” aflați în dispută, al cărei fel nu îl voi comenta aici.

Cred că la origine, în 1989, a fost dorința de exprimare liberă! Veneam dintr-o epocă în care bancurile se spuneau pe șoptite, la fel se ascultau posturile străine, iar cine avea antenă de bulgari era fericit! Veneam dintr-o perioadă clădită pe opresiune și ne apucase frenezia comunicării cu aproapele! Unora nu le-a trecut nici azi dorința de comunicare!

După 1989, fiecare și-a căutat trecutul de familie și așa au apărut familii cu amintiri colective despre prigoana evreilor, Holocaust, nedreptăți din timpul războiului și de după, prizonierat, comuniști și așa mai departe.  Au apărut și partidele istorice, dar și cele de conjunctură. A apărut o aglomerație spre doctrine de centru. A urmat coagularea acestor exponenți și apoi revenirea nostalgicilor ”epocii de aur”. Aud tot mai des oameni care spun ”înainte era mai bine”. Eu nu voi spune niciodată asta, fiindcă am trăit acel mai bine. Că acum nu este neapărat mai bine, asta ni se datorează tot nouă, tuturor. De noi depinde să fie mai bine. Uite cum iar ajungem la ”noi”! Consider că cei care ne spun că era mai bine, o fac doar ca să vadă ce răspundem! De ce fac oamenii asta?! Cred că din reflexe încă neuitate.

Aș mai avea doar un singur lucru de adăugat, înainte de a vă invita să reacționați, dacă nu public, măcar în fața propriei conștiințe! De ce am pus titlul ”Înainte nu înseamnă înapoi”? Tocmai pentru că acest revenit ”înainte era mai bine” m-a pus pe gânduri și m-a întristat! Pentru mine, înțelesul pentru ”înainte” este ”să mergem înainte”, împreună, în diversitate de opinii și bună comunicare, spre viitorul de care au nevoie copiii și nepoții noștri!

Cuvinte cheie: ”Înainte” vs.”Înapoi”; ”Acum” vs. ”Atunci”; ”Noi”.

(ar mai fi, dar pierd ediția din 23 august)!

Serena Adler, 22 august 2018