Calif pentru o zi

Dintotdeauna am fost conștient de faptul că nu sunt în stare să mă împotrivesc provocărilor, mai ales celor intelectuale.

– Scrie ceva despre subiectul ăsta, mi se spune/cere nu o dată… Și eu mă conformez, ca un elev silitor care își face temele de casă.

Cu atâția doctori colaboratori ai BAABELului, cum se face că nu se discută subiecte care țin de meseria dumnealor și care ar interesa publicul larg, cam asta a fost nu de mult propunerea unui distins cititor al revistei noastre electronice.

Și uite că mă supun fără să crâcnesc, iar motivul principal (mai sunt și altele) este că subiectul pe care mi l-am ales mi-e foarte clar în minte, am scris despre el și am și ținut mai multe conferințe pe această temă.

Să încep cu un paradox. Nu o dată auzi printre confrați o părere care la prima vedere e mai mult decât corectă: legătura dintre noi, medicii anesteziști și pacienții pe care îi îngrijim nu este decât temporară și superficială. Spun unii confrați: pacientul anestezistului ori e adormit pentru operație, ori e sedat în secția de terapie intensivă, așa că de fapt ei nu se prea cunosc unul pe altul și deci nu prea comunică între ei. Dovadă? Atunci când întrebi un pacient de numele chirurgului care l-a operat, el te va inunda cu date despre cel care a ținut bisturiul în mână și i-a lăsat pe piele o cicatrice care nu se poate șterge.

– Și cine a fost anestezistul dumitale?

– Aa, unul înalt cu barbă…

Adevărul e undeva pe la mijloc. Pentru că atunci când operația e majoră, iar pacientul tarat, primul lucru la care se gândește el/ea și/sau familia e cine va fi anestezistul care va sta la căpătâiul pacientului și va avea grijă de viața lui în timpul operației. Mărturie îmi stau nenumăratele telefoane pe care le primesc cam o dată la 2-3 zile de la cunoștințe, rude și prieteni, care mă roagă să pun o vorbă bună pe lângă șeful/șefa secției de anestezie de la spitalul unde va avea loc intervenția chirurgicală.

– Ai grijă, te rog, să fie un anestezist bun, cu experiență…

Și mai e ceva. Nu există o familie care a avut pe cineva drag internat într-o secție de terapie intensivă mai mult de 24 ore și care să nu cunoască numele fiecărui medic ATI, numele fiecărei asistente și o mulțime de alte amănunte despre fiecare din echipa care a tratat pacientul.

Timp de zeci de ani am condus secția de terapie intensivă a spitalului universitar din Beer Șeva. În fiecare zi la ora 12.30, medicul responsabil pe secție în acea săptămână stătea de vorbă cu familiile tuturor pacienților internați, le aducea la cunoștință orice schimbare survenită și împărtășea rudelor planul terapeutic în următoarele 24 ore. Și atunci nu e de mirare că în mai bine de 20 ani secția a fost confruntată doar o singură dată cu o plângere adresată conducerii spitalului (acea singură dată merită o poveste separată!).

Așa că faptul că un medic anestezist scrie despre comunicarea dintre pacient și medicul său nu este întâmplător. Este un subiect de mare actualitate, care de la o zi la alta el devine tot mai ”fierbinte”.

Explicația se găsește în două date statistice opuse una alteia. Pe de o parte numărul populației care necesită îngrijire medicală crește în progresie geometrică. Oamenii trăiesc mai mult, sunt din ce în ce mai bolnavi și au nevoie de tot mai mult tratament și control periodic. Pe de altă parte, numărul medicilor activi crește doar în progresie aritmetică. Noi ieșim la pensie, unii mai și murim (poate nu știați?!), iar facultățile de medicină nu sunt în stare să-și mărească ”producția” în ritmul necesar pentru a acoperi nevoile. Rezultatul: un număr crescând de pacienți pentru fiecare medic și o teribilă lipsă de timp pentru a te ocupa de fiecare pacient, așa cum e nevoie și așa cum se așteaptă orice individ suferind

Ce vede pacientul așezat în fața medicului său? Un calculator, o serie de analize deja incorporate în datele bolnavului, medicul punând întrebări scurte care cer răspunsuri și mai scurte, stetoscopul de pe gâtul medicului e în șomaj permanent, rețetele sunt printate, iar dacă medicul mai are timp, el/ea apucă să arunce o privire scurtă asupra pacientului, nu de altceva, dar e bine să-ți recunoști pacientul data viitoare!!

Am exagerat cu ceva? Dacă da, e doar pentru că am generalizat, pentru că am omis cazuri particulare în care medicul găsește soluția de mijloc și dă pacientului senzația că nu se află în fața unui robot, ci că e tratat ca o ființă umană de o ființă umană.

Time is money, în adevăratul înțeles al cuvântului. În Israel medicul de medicină ambulatorie e plătit în funcție de numărul de pacienți ”tratați”, iar timpul alocat fiecărui pacient nu depășește 15 minute. Și atunci e de mirare ce se întâmplă în cabinetul acestuia?

O vorbă de duh, veche de când lumea, vorbește despre faptul că ceea ce deranjează medicii într-un spital sunt… pacienții! Ce studii interesante ar mai face, ce ședințe științifice ar mai organiza, dacă n-ar trebui să se ocupe de atâția pacienți care au nevoie de îngrijire sau de un sfat!

În urmă cu câțiva ani un cotidian israelian publica o scrisoare către redacție semnată de un ilustru profesor de neurologie care descria propria sa experiență ca pacient internat, în timpul vizitei șefului de secție: nicio vorbă schimbată cu pacientul, discuția având loc doar între asistenta șefă și medic, nicio întrebare, nicio referință directă la situația celui îmbrăcat în pijamaua de spital.

Și acum o dovadă de crasă lipsă de modestie. Eu mi-am câștigat dreptul de a critica sistemul. Am fost educat și îndoctrinat de un părinte medic, care măsura (personal!) tensiunea arterială a fiecărui pacient și cunoștea numele tuturor copiilor acestuia și maladiile de care suferea partenerul/partenera de viață. De aceea, în ultimii ani ai activității mele clinice, fiind responsabil de policlinca preanestezică a secției ATI pe care o conduceam, mi-am permis să cer să i se aloce fiecărui pacient al meu nu mai puțin de 30 minute pentru o consultație de rutină. Administrația spitalului a primit această cerință cu o clară doză de nemulțumire, dar eu am reușit să pun stetoscopul pe toracele fiecărui pacient care venise pentru o consultație, așteptând o decizie privind actul anestezic pentru intervenția chirurgicală planificată.

Recitind cele scrise mai sus, sunt convins că în acest domeniu am fost alintat de soartă și de împrejurări. Pentru nimic în lume nu aș îndrăzni să aduc critici unui confrate nevoit să lucreze în condiții mult mai grele decât cele pe care mi le-am creat eu.  Dar în aceeași măsură sunt convins că nimeni nu are dreptul să se dea bătut înainte de a încerca să aducă o schimbare. Eu acuz conducerea organizațiilor medicale că ignoră această stare de lucruri și nu-și sprijină membrii în lupta pentru condiții de lucru care să permită o mai bună îngrijire a celui suferind.

Calif pentru o zi… Oare cititorii își mai aduc aminte de această poveste de pe vremuri?

Dacă aș fi calif pentru o zi, dacă soarta medicinei israeliene ar sta în mâna mea doar 24 ore, aș lua o singură decizie (pentru o zi, o singură decizie e uneori chiar prea mult!) și anume… aș hotărî să dublez peste noapte numărul studenților în medicină și a elevelor la școlile de asistente medicale.

Cum? Foarte simplu. ”Gâtul sticlei” (bottleneck, îl numesc americanii) în ceea ce privește învățământul medical, cel puțin în Israel, e insuficientul număr de baze clinice (adică secții medicale) în care studentul și eleva să poată fi expuși la medicina modernă pentru a-și însuși cunoștințele elementare necesare îngrijirii pacientului. Oare cineva își poate imagina cum ar arăta o secție de medicină internă cu un număr dublu de studenți îngrămădiți în jurul pacientului, deranjând munca personalului?

Dar dacă s-ar lua decizia prelungirii învățământulului clinic și în orele de după amiază și seară, situația ar fi cu totul alta: o serie de studenți până la ora 15.00, o a doua până la ora 22.00. Pacienții sunt acolo, medicii pot rămâne și după orele normale de lucru, laboratoarele și unitățile de diagnostic funcționează 24 de ore din 24.

Pentru a pune în aplicare această idee e nevoie de un singur lucru: finanțarea învățămăntului de după amiază!! Bani! Cadre didactice plătite pentru ore suplimentare, nimic mai mult.

Oare câți din cei care ne conduc destinele vor fi fericiți la gândul că mie nu mi se oferă nici măcar pentru o zi titlul de calif?! Fără îndoială că deștepți ca mine se mai găsesc, dacă îi cauți. Doar că nimeni nu se interesează de existența lor.

Iar mie nu mi-a rămas decât să bat capul bieților cititori ai BAABELului, pe care însă nu-i plâng pentru că ei au posibilitatea de a ignora cele de mai sus, trecând cu iuțeală la următorul articol, mult mai interesant și mai atractiv.

Un singur gând mă consolează: poate că aceste rânduri au deschis apetitul confraților mei de stetoscop și ”condei” și în următoarele numere ale revistei credincioșii cititori vor fi recompensați cu articole care le vor stârni un adevărat interes. Iar dacă va fi așa, eu consider că mi-am făcut datoria.

Gabriel Ben Meron

6 Comments

  • Eva Grosz commented on August 25, 2018 Reply

    Bine scris ! Interesant în conținut și cu talentul unui bun povestitor ! Felicitări !

    • GBM commented on August 25, 2018 Reply

      Merci, o zi buna
      GBM

  • ivan klein commented on August 24, 2018 Reply

    Abordînd subiectul la solicitarea mea , ați răspuns deja la unele întrebări neformulate . Sper să continuați ( și să se alăture și alții ) . V-am scris dorind să înțeleg de ce am simțit / și simt nevoia , aici în N.Y., să strig : „ Dau un regat ( nu îl am ) pentru un medic ! „ . Klein I.

    • GBM commented on August 25, 2018 Reply

      Cum se spune? Maurul si-a facut datoria, maurul poate sa plece….
      Intr-adevar sper ca si altii sa scrie.
      Shabat shalom
      GBM

  • ivan lungu - Haifa commented on August 23, 2018 Reply

    Bravo Gabi ! Excelent articol. Păcat că nu poțo fi acel calif pentru o zi.
    Cu bine, Ivan

    • GBM commented on August 23, 2018 Reply

      Mi-e insa nu-mi pare rau….
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *