Peter Finkelgrün – un destin evreiesc: Shanghai, Praga, Israel, Germania

Cine a citit în numărul trecut al revistei Baabel articolul despre Shanghai se va fi gândit că povestea, chiar dacă e interesantă, este foarte îndepărtată, în spațiu cât și în timp, parcă nu ne mai privește, este doar un „fapt divers” al istoriei.  Adevărul este că se mai află printre noi oameni care au trăit ei înșiși în ghetoul din Shanghai.  Prietenul meu Peter Rosenthal, mi-a atras atenția asupra lui Peter Finkelgrün, jurnalist și scriitor din Köln, Germania, pe care el îl cunoaște personal și care s-a născut în ghetoul din Shanghai.

Biografia lui Peter Finkelgrün este (din păcate!) numai bună pentru un roman.  De altfel el a și scris două cărți autobiografice, din care una a stat la baza piesei de teatru „Toni cel frumos” a dramaturgului israelian Yehoshua Sobol.

În loc să povestesc despre el, prefer să-i dau cuvântul:  https://vimeo.com/247521692     și   https://vimeo.com/247849006  Sunt două părți ale unei conferințe ținute la o școală, unde povestește și citește fragmente din cărțile lui.  Cititorii care înțeleg germana sunt invitați să-l asculte, pentru ceilalți voi încerca să traduc.  Iar pentru cei care nu înțeleg germana, saitul este totuși interesant pentru că are fotografii, hărți…

***

Rue Lafayette 455, apartamentul 2.  Sună ca o adresă de la Paris.  Scrisoarea expediată de la această adresă am recitit-o de multe ori.  Pe omul care a scris-o l-am cunoscut mai bine abia când am ajuns la o vârstă mai înaintată decât cea la care a murit el.  Era tatăl meu.

Călătoria mea încoace a fost mai degrabă o glumă, în orice caz o emigrare foarte comică.  M-am gândit să scriu despre asta o carte.  Vrei un fragment în avanpremieră?  Cu plăcere.

Toată vara anului 1939 m-am gândit să plec în Anglia, dar cu tot sprijinul unui prieten, planul a eșuat.  După începutul războiului, am hotărât să plec oriunde s-ar putea.  Am trecut pe la toate consulatele, fără ca măcar să mă gândesc la Rusia.  Cu totul din întâmplare am ajuns la consulatul sovietic și deodată mi-am dat seama că tratatul de prietenie încheiat în urmă cu abia două săptămâni mi-ar putea da un avantaj.  Consulul m-a trimis la Inturist și am înaintat o cerere pentru o „călătorie de studii” pentru a-mi pregăti emigrarea în Statele Unite.  Asta a fost în septembrie.  În noiembrie am primit viza prin Inturist, și cu ajutorul ei mi-am rezolvat toate problemele birocratice, ceea ce a mai durat două luni și jumătate.  În sfârșit în mijlocul lui februarie 1940 am pornit, înarmat cu o viză de tranzit prin Uniunea Sovietică, valabilă pentru treizeci de zile.  Am călătorit prin Berlin, Königsberg și Lituania.

La Moscova a început o dispută între diferite foruri.  Eu am cerut o viză ca să-mi continui drumul.  Fiecare mi-a răspuns „Sigur, cu plăcere, dar întâi du-te la cutare.”  Din fericire toți au căzut de acord că pentru Shanghai nu era nevoie de viză.  Dar japonezii ziceau că trebuie să primesc întâi permisul de a părăsi Rusia prin granița de la răsărit, iar rușii ziceau că trebuie să primesc întâi viza de tranzit a japonezilor.  Așa m-au timis de la unul la altul.  Până la urmă m-am dus la ambasada germană.  Acolo au fost foarte amabili, au telefonat de mai multe ori la departamentul de vize al ambasadei japoneze, la ministerul de externe al Rusiei, au vorbit chiar cu ambasadorul.  Până la urmă rușii au cedat și mi-au dat autorizația de ieșire.

A fost o călătorie cât se poate de plăcută.  Casa și masa era și așa plătită dinainte, așa că m-am bucurat de viața din Rusia timp de 33 de zile, după care am plecat cu vestitul tren transsiberian.  Călătoria a fost mai plăcută decât mă așteptam.  M-am odihnit ca într-un sanatoriu și asta nu mi-a stricat, pentru că la Vladivostok, cu toate că aveam o frumusețe de viză, căpitanul vasului japonez a refuzat să mă ia la bord.  (De când cu incidentul de la Asama Maru, japonezii nu mai transportă pasageri germani apți pentru serviciul militar, care ar putea fi dezertori.)  Problema era că rușii nu voiau să mă lase să urc pe vapor ca să vorbesc direct cu căpitanul.  A trebuit să explic toată tărășenia unui translator idiot, care a vorbit cu căpitanul, s-a întors și mi-a spus clătinând din cap: ”No can do.  Captain refuses.”  Am întrebat de ce.  ”Not know” – și a dispărut.  Am primit un atac de mânie.  M-am dus la consulatul japonez și am obținut ca ei să telefoneze rușilor ca să-mi permită să fiu dus direct la căpitan.  După o așteptare de mai multe ceasuri s-a adunat escorta: șeful căpităniei portului, un înalt funcționar vamal, un mare ofițer de poliție, un soldat cu baioneta la pușcă… și subsemnatul.  Căptanul s-a speriat când ne-a văzut pe toți și a chemat câțiva dintre ofițerii lui.  A avut loc o conferință la o uriașă masă rotundă.  Șeful căpităniei portului a ținut un discurs în „engleză rusească”, căpitanul a răspuns în „engleză japoneză”, iar la sfârșit eu am vorbit pe larg în „engleză germană”.  Nimeni nu a înțeles nimic, dar cel puțin ne-am demonstrat reciproc cultura și am fost cu toții foarte mulțumiți.  Eu am aruncat pe masă tot felul de adeverințe, explicând că acestea dovedesc că sunt civil.  Mulțimea hârtiilor a făcut impresie.  Rușii au strigat în cor „Da, da, da”, japonezii au clătinat din cap, ceea ce la ei este un semn de încuviințare.  Iar eu am cerut o foaie de hârtie și am scris o declarație în care asiguram că nu eram soldat german, după care căpitanul a fost de acord să mă ia ca pasager.  A avut loc o despărțire ceremonioasă, iar eu mi-am dovedit buna creștere prin faptul că nu am dat nimănui mâna, ci am făcut trei plecăciuni.

Această scrisoare marchează pentru mine începutul emigrării părinților mei: întâi fuga din Praga, prin Germania, apoi prin Rusia, prin Japonia, până la Shanghai.  Pe atunci nu se călătorea atât de simplu ca azi, din scrisoare se vede că a fost destul de complicat, și încă pe vreme de război.  În orice caz tata și mama, care l-a urmat pe același drum cu câteva săptămâni mai târziu, au ajus până la urmă la Shanghai și aceasta le-a salvat viața.

De ce tocmai la Shanghai?  În anii 1939-40-41 mulți evrei au încercat să plece din Germania, dar situația era destul de asemănătoare cu cea a refugiaților de azi: nimeni nu voia să-i primească, nimeni nu le dădea o viză.  Mergeau de la un consulat la altul, unii aveau noroc și primeau o viză, dar majoritatea nu primeau.  În scrisoare tatăl meu descrie propriile sale încercări de a obține o viză.  Dar aflase (și pe atunci informațiile nu erau, ca azi, la îndemâna oricui) că pentru Shanghai nu era nevoie de viză.  De ce?  Pentru că Shanghai nu era un stat independent, nu avea un guvern, nu avea legi proprii.  Shanghai era stăpânit de puterile occidentale, care aveau acolo baze comerciale, iar conducerea, în măsura în care exista, se făcea de la primărie.  Dar nu existau legi care să reglementeze cine avea dreptul să stea acolo – cine venea era primit.  În felul acesta au venit aproape 30.000 de refugiați din Europa, adică din Germania, din Austria, din Cehoslovacia și asta i-a salvat.

La scurt timp după aceea Japonia a ocupat orașul Shanghai.  Pe vremea aceea Japonia era aliata Germaniei.  Iar guvernul german a făcut mari eforturi să-i convingă pe japonezi să adopte politica lor antievreiască.  Japonezii nu aveau niciun interes să o facă, dar după o serie de discuții au hotărât că totuși nu merită să se certe cu aliații lor și au cedat.  Au hotărât să înființeze la Shanghai un cartier închis, dar nu l-au numit ghetou pentru evrei, ci cartier unde au fost adunați străinii lipsiți de cetățenie.  Numai că singurii străini lipsiți de cetățenie care se aflau pe vremea aceea la Shanghai erau evreii fugiți din Europa.  Așa a luat ființă ghetoul din Shanghai și acolo m-am născut eu, în martie 1942.

Un an mai târziu, deci în 1943, tatăl meu a murit ca urmare a condițiilor grele de trai din ghetou.  Eu am rămas acolo cu mama până la eliberare, până la sfârșitul războiului – care a avut loc cu șase luni mai târziu decât  în Europa.  Germania a capitulat în mai 1945, dar japonezii au continuat să lupte, au capitulat abia în octombrie, iar Shanghai a fost eliberat abia spre sfârșitul anului 1945.

Aici trebuie să fac o paranteză.  Fugind din Praga, părinții i-au lăsat în urmă pe bunicii mei, bunicul din partea tatălui și bunica din parte mamei.  La vârsta lor ei nu îndrăzneau să fugă.  Rămași la Praga, ei au fost arestați în 1942.  Bunica din partea mamei nu era evreică, dar ea l-a ascuns pe bunicul din partea tatei, care era evreu.  Se pare că au fost denunțați și la sfârșitul anului 1942 au fost arestați și trimiși la Theresienstadt.  Acesta este un orășel nu departe de Praga, pe care naziștii l-au transformat în ghetou și lagăr de concentrare.  La marginea orășelului se afla o citadelă care slujea drept închisoare a Gestapoului din Praga.  Acolo i-au adus pe bunicii mei.  În ziua în care au ajuns acolo, bunicul meu a fost ucis de unul dintre paznici, pe nume Anton Malloth.  Ne vom mai întoarce la această poveste, pentru că mai târziu ea mi-a influnțat viața în Germania timp de peste un deceniu.  Bunica a fost dusă de la Thereseienstadt întâi la Ravensbrück.  De acolo a început o adevărată odisee prin diferite lagăre: Auschwitz, Majdanek, iar la Auschwitz, apoi la Ravensbrück și înapoi la Auschwitz, până când a fost eliberată în 1945.  Bineînțeles că în tot acest timp nu a avut nicio veste de la fiica ei.  Iar bunicul a murit fără să știe că avea un nepot – eu eram deja pe lume, mă născusem la Shanghai în martie 1942, dar el nu mai apucase să afle.

După eliberare, mama s-a gândit să plece cu mine în America de Sud.  Totul era deja pregătit când mama a fost anunțată de organizația internațională pentru refugiați că mama ei o caută.  Această veste a schimbat totul și ne-am întors la Praga.  De fapt am urmat aceași drum pe care l-a descris tata, doar în sens invers.  Din Shanghai am luat un vapor rusesc spre Vladivostok, de acolo am continuat cu trenul transsiberian spre Moscova și la vârsta fragedă de patru ani am avut onoarea să-l vizitez pe Lenin în mausoleul său.  Pe atunci încă nu știam cine este, dar mai târziu, când eram la școală la Praga, după ce comuniștii veniseră la putere, am avut ocazia să ridic mâna și să spun că eu l-am văzut pe Lenin.  Asta a mi-a dat o prestanță enormă, mi s-au iertat chiar greșelile pe care le făceam în limba cehă.

Limba era o problemă.  La Shanghai, în ghetou, am vorbit chinezește cu copiii de vârsta mea.  Asta pentru că în ghetou trăiau nu numai refugiați, ci și populația chinezească a cartierului.  Deci la vârsta de patru ani vorbeam trei limbi: cu mama vorbeam germana, apoi engleza și desigur chineza.  Ajuns la Praga, primul lucru care mi s-a spus când am coborât din tren a fost să nu vorbesc nemțește.  Era la scurt timp după război, se știa deja ce se petrecuse în timpul războiului, astfel încât limba germană nu era auzită cu plăcere în Cehoslovacia.  Deci nemțește nu aveam voie să vorbesc.  Engleză nu știa aproape nimeni, iar chineză cu atât mai puțin.  Așa că m-am trezit că nu știu nicio limbă!  Dar în copilărie limbile se învață relativ ușor, așa că am învățat ceha și am făcut primele trei clase la Praga.

În primăvara aceasta mi-am vizitat un prieten la Praga și el mi-a spus: am ceva pentru tine, o mică surpriză.  Prima mea carte apăruse deja în traducere cehă.  În ultima zi a vizitei mele mi-a spus: vino, mergem la fosta ta școală.  Deci după cincizeci de ani, o jumătate de secol, mi-am vizitat școala elementară din Praga.  Am fost foarte impresionat.  A fost un eveniment!  Dar nu mai era ca atunci.

Trebuie să fac o paranteză: în perioada în care am fost la Praga mama a murit, tot ca urmare a vieții grele din Shanghai.  Comuniștii au ajuns la putere.  Bunica a încercat să plece cu mine de acolo și a reușit numai pentru că sora tatălui meu emigrase în Palestina încă din anii 1930 împreună cu alți tineri evrei sioniști din Germania.  Ea se afla printre întemeietorii unui kibuț.  Cu ajutorul invitației trimise de ea am primit permisiunea de a pleca.

Deci în 1951, la vârsta de nouă ani, am ajuns în Israel.  Din nou s-a pus problema limbii.  Trebuia să merg la școală și să învăț încă o limbă.  Am fost mai întâi la școala ebraică și mi-a fost foarte greu.  Până la urmă am ajuns la o școală engleză condusă de misionari.  Bunica mea, care avea deja vreo șaizeci de ani, ne-a întreținut pe amândoi cu mica ei gospodărie.  Aveam o căsuță minusculă, o singură cameră cu o plită.  În fața casei era o fântână.  Bunica creștea găini și iepuri de casă și avea o mică grădină de zarzavat.  În orice caz am supraviețuit.  În 1959 mi-am dat bacalaureatul în Israel.

***

Dacă ar fi fost după mine aș fi plecat să studiez în Anglia.  Dar mai era și bunica – bătrână, bolnavă și vorbea numai germana.  Așa am ajuns în Germania în 1959.  Am stat întâi la Freiburg și după un timp relativ scurt ne-am mutat la Köln.  Urmează „biografia normală a unui adult”: am studiat, m-am îndrăgostit, m-am căsătorit, mi s-a născut un copil, mi-am început cariera de jurnalist la postul de radio Deutsche Welle.  În anii 1980 am primit un post de corespondent în Israel.  Am trăit acolo împreună cu soția mea peste opt ani.

În această perioadă am primit de la un văr, fiul surorii tatălui meu, fotocopiile unor scrisori pe care părinții mei le-au scris după plecarea lor din Praga în 1940.  Una din aceste scrisori v-am citit-o.  Așa m-a venit ideea ca după întoarcerea în Germania să încep un proiect: să fac o călătorie pe urmele emigrării părinților mei, folosind scrisorile ca pe un fel de „ghid”.  Descrierile erau foarte clare și speram să mă pot orienta cu ajutorul lor.  Am făcut această călătorie împreună cu soția mea.

Am trecut întâi prin Bamberg, unde s-a născut tatăl meu, apoi ne-am oprit la Praga.  Ne-am dus să vedem casa unde am stat cu bunica.  Acolo am găsit firma doctoriței care m-a tratat în copilărie.  Era o prietenă a bunicii, fuseseră împreună și în lagăr.  Atunci m-am gândit: ce ar fi să sun?  Am sunat, am urcat treptele, a durat câteva minute până am reușit să-i explic cine sunt – trecuseră totuși patruzeci de ani!  A urmat o primire cordială.  La sfârșitul vizitei ea m-a întrebat:

– Îți mai amintești de tanti Bela?  (Era o altă prietenă a bunicii.)

– Da.

– Chiar azi e ziua ei, împlinește nouăzeci de ani.  Stă într-un cămin de bătrâni, în orășelul cutare.  Fă-i o vizită, sunt sigură că o să se bucure!

Așa am și făcut.

Trebuie să fac încă o paranteză.  Pe drumul din Israel în Germania, vaporul a făcut escală la Atena.  Eu am coborât și am cumpărat un ziar german.  Undeva, pe pagina șapte, într-un colț era o știre modestă:  Italia a expulzat un fost membru al SS pe nume Malloth, care activase la Theresienstadt, iar procuratura germană nu avea de gând să-l dea în judecată.  În perioada aceea, prin anii 60-70-80, asemenea lucruri se auzeau destul de des, pentru că Germania nu prea era dispusă să dea în judecată pe criminalii naziști care erau descoperiți.

Să ne întoarcem deci la Praga.  Am vizitat-o pe această tanti Bela, am depănat amintiri, când deodată a început să vorbească fără a se mai putea opri, vorbele îi țâșneau ca o cascadă.  Deodată a început să vorbească despre bunicul meu.  Știam că bunicul murise la Theresienstadt, dar nu cunoșteam amănunte.  Ea mi-a povestit cine l-a omorât: era exact numele pe care îl văzusem în știrea din ziar!  A fost un șoc!

M-am întors cu soția la Köln și am început să mă gândesc ce să fac.  Sigur că eram foarte tulburat.  În zilele următoare am luat hotărârea: nu, nu-mi fac rost de un pistol, nu mă duc la azilul de bătrâni să-l împușc pe fostul SS-ist, nu-i trag o mamă de bătaie, o să cer justiției germane să ancheteze cazul și să-l acuze în fața instanței.  Am depus o plângere la procuratura din Dortmund, unde se află centrul pentru urmărirea criminalilor naziști.  A durat unsprezece ani până am reușit să-l aduc pe omul acesta în fața instanței.  Justiția statului Nordrhein-Westfalen a făcut în așa fel ca întreaga anchetă să nu ducă la nimic.  Se știa tot ce s-a întâmplat în citadela din Theresienstadt, fosta închisoare a Gestapoului, în care au fost omorâți o mie de prizonieri de către aproape o sută de SS-iști, numele erau cunoscute, împrejurările erau cunoscute și totuși nu s-a ajuns la nicio învinuire.  În sfârșit în anul 2001 Malloth a fost dat în judecată de către procuratura din München.  În acești unsprezece ani mi-am scris cărțile și am făcut un film de televiziune cu titlul „Refugiat pe drum”.  Abia după unsprezece ani mi-am atins scopul.  A fost găsit vinovat de omor, iar în aceste cazuri sentința e clară: închisoare pe viață, ceea ce a și primit.  A mai apucat să facă patru ani de pușcărie, iar ultimul an al vieții și l-a petrecut la penitenciarul spital.

Acum vreau să vă mai citesc un fragment.  Turnam filmul, din care cam o treime se petrece la Shanghai, pe locul fostului ghetou..

Hotelul „Ocean”, unde locuia Dietrich Schubert (regizorul) și cu mine se află în cartierul Hongkou, care în februarie 1943 a fost declarat ghetou pentru străini lipsiți de cetățenie, adică pentru evrei fugiți din Europa.  Străzile, cunoscute pe atunci sub nume englezești, au azi nume chinezești.  Am deschis planul orașului Shanghai, în care numele chinezești erau scrise cu litere latine.  Am încercat să înțeleg unde mă aflu.  Unde era strada în care m-am născut?  Unde era strada unde mi-am petrecut primii ani de viață împreună cu mama mea?  Unde era strada în care a murit tatăl meu?  Aveam cu mine din Köln copia mărită a unui vechi plan al orașului Shanghai, unde figurau numele străzilor de „dinainte de eliberare”, cum zic chinezii.  Am început să-l studiez.  Trebuia să încerc să suprapun „ieri” și „azi”.  Numai așa puteam găsi locurile pe unde a trecut băiețelul cu mămica lui, când aceasta scrisese: „Am senzația că sunt pierdută și uitată aici, la Shanghai”.  După eliberare, Esti, mama mea, a trims această scrisoare cumnatei ei, Dora, în Palestina, în kibuțul Kfar Hamacabi.  Adresa expeditorului era Wayside Road 289, casa nr. 3.  Am descoperit că strada din dreapta hotelului, numită Huo Shan Lu, se numise pe vremuri Wayside Road.  Am sărit ca ars.  Am ajuns!  Era deci adevărat.  Puteam să dau crezare spuselor ei.

Era seara târziu.  Aranjasem cu cu translatorul ca a doua zi dimineața să căutăm împreună Wayside Road și alte străzi, ale căror nume le cunoșteam din scrisorile părinților mei.  Dar nu puteam să aștept.  Trebuia să merg acum, imediat.  Am coborât cu liftul în holul hotelului, trecând în grabă pe lângă picolii care îmi zâmbeau prietenos.

– Good evening, sir.

Unul din ei mi-a deschis ușa.

– Taxi, sir?

Am clătinat din cap.  Am făcut un efort să-mi stăpânesc tulburarea și să nu alerg.  În fața ochilor mei se derula un film exotic, tridimensional, fără subtitrare. 

În ciuda orei târzii, strada era plină de viață.  Pe ambele părți ale străzii se aflau restaurante mari cu reclame de neon, bufete cu două-trei mese, bucătării de campanie instalate chiar pe trotuar, unde se fierbea supă, se prăjea pește.  Frizeriile mai serveau clienți.  Magazinele alimentare mai erau deschise, ba chiar și cele de textile și de încălțăminte.  Sub felinarele din fața hotelului așteptau vreo șase lustragii.  Câțiva chinezi își lustruiau la ei pantofii, dar principalii lor clienții erau locuitorii hotelului.  Tocmeala se făcea pe degete.  Între poarta hotelului și lustragii se învârteau câțiva tineri.

You want Chinese girl?  Good Shanghai massage?

Pe stradă mai era multă lume, surprinzător de mulți copii.  Se vedeau și câțiva oameni în uniformă care își făceau cumpărăturile în drum spre casă.  Taxiuri și autobuze claxonau, pentru că pietonii umpleau atât trotuarele cât și carosabilul.  Autoturisme încercau să-și facă drum prin mulțime fără a frâna.  Peste tot erau nenumărate biciclete.  Și totuși senzația era una de mișcare liniștită, fără îmbulzeală, fără stres.  M-am dat la o parte ca să fac loc vehiculelor și pietonilor.  Eram eu însumi și totuși mă aflam în mijlocul curentului.

Huo Shan Lu era o stradă lungă.  Treptat se făcea tot mai liniștită.  Pentru mine devenea tot mai mult Wayside Road.  La intersecții, cele mai multe vehicule se îndreptau în alte direcții.  Oamenii dispăreau rând pe rând în străduțe lăturalnice și în case.  Se vedeau tot mai puține prăvălii deschise.  Distanța dintre felinarele de pe stradă se făcea tot mai mare, lumina lor se făcea tot mai slabă.  La numai câteva minute de acolo se afla fostul spital unde m-am născut eu.  Tot acolo a murit și tatăl meu cu un an mai târziu.  Mormântul lui, din fostul cimitir evreiesc, de pe fosta Point Road, nu mai exista.  Cele patru cimitire evreiești ale ghetoului fuseseră distruse.  Nu am putut să pun o piatră pe mormântul lui.  Dar am luat cu mine o piatră din locul unde a fost cimitirul.

Am început să fiu atent la numerele caselor.  Numărul 289.  Tulburarea mea creștea.  283… 285… 287… Acuș-acuș!  289!  Deci exista aievea!  Wayside Road 289!  M-am oprit și am respirat adânc.  Unde era casa nr. 3?  Privirea mi-a intrat într-o ulicioară îngustă, neagră, direct în alte vremuri.

Încă nu am intrat, dar zăresc o lumină ciudată care se revarsă de pe acoperiș pe scări în jos, exact așa cum mi-o amintesc.  Pentru copilul din mine este un moment de fericire absolută, neumbrită de nicio teamă.  Am vreo trei ani.  Sunt în camera unde locuiesc împreună cu mama, așa cum peste ani voi locui în altă cameră, împreună cu bunica mea Anna.  Mama mă cheamă.  Deschid ușa și văd treptele care duc spre acoperiș.  Ușa spre acoperiș e deschisă.  Esti mă cheamă să vin la ea.  E soare, e cald, dar deodată începe să plouă.  Esti spune:

Hai să facem un duș.

Nu înțeleg.  Doar nu avem baie, avem o singură cameră mică și întunecoasă.  Esti începe să se dezbrace pe acoperiș și îmi spune să mă dezbrac și eu.  Stăm amândoi goi.  Simt stropii de ploaie care îmi cad pe piele și mi se preling pe trup.  Trupul lui Esti lucește și el, udat de ploaie.  Ea își freacă stropii de ploaie pe trup și același lucru îmi face și mie.  Am o senzație plăcută pe piele și o bucurie în inimă, pentru că Esti râde.  Țopăim împreună pe acoperiș, suntem singuri.  Aud numai ploaia și râsul mamei, îi văd trupul ud.  Deodată văd că ține în mână o bucată de săpun și începe să mă frece cu el.  Esti, mama mea, e veselă, iar eu sunt fericit că sunt numai cu ea.

Cu cincisprezece ani după ce am scris aceste rânduri am plecat la Shanghai cu nepotul meu și am făcut cu el același drum.  De data acesta cunoșteam deja locurile.  Am ajuns la casă și ne-am oprit în fața ușii.  Deodată ușa s-a deschis și am văzut doi chinezi, unul mai în vârstă și unul mai tânăr, tată și fiu.  Unul se uită la mine și îmi spune:

– You are Peter Finkelgrün.

Am rămas trăsnit.  Iată ce se întâmplase.  Aveam o prietenă la Köln, care a citit cartea mea și a făcut același lucru pe care l-am făcut eu: împreună cu soțul ei a plecat pe urmele mele, folosind cartea ca pe un ghid.  Au mers de-a lungul străzii, au găsit casa, și cu ajutorul unui translator au explicat locuitorilor actuali ce i-a adus acolo și de ce voiau să vadă casa.  Chinezul a ținut minte povestea și numele meu și când m-a văzut, câțiva ani mai târziu, împreună cu nepotul meu, m-a recunoscut:

– You are Peter Finkelgrün!

Iată fotografiile făcute de prietena din Köln:  https://www.youtube.com/watch?v=WlJxI08mpgw

***

Găsesc că Peter Finkelgrün este o personalitate captivantă.  Aș vrea să povestesc încă câteva lucruri care reliefează alte aspecte decât cele pomenite până acum.

Bunica Anna a fost văduvă de război cu doi copii.  Pe Esti, mama lui Peter Finkelgrün, a crescut-o singură, dar fiul a crescut de mic la niște rude.  Acest fiu a devenit membru al SS.  De aceea Finkelgrün spune că în familia lui au existat nu numai victime ci și călăi.

Tragedia de a nu aparține cu adevărat nicăieri se exprimă și prin faptul că are trei cetățenii: israeliană, germană și cehă, dar în fiecare din cele trei țări aparține unei minorități: în Israel e „creștin”, ca fiu al unei mame creștine, în Germania e „evreu”, ca fiu al unui tată evreu și având un nume evreiesc, iar în Cehia e „german”.

Întrebat ce se consideră el însuși, iată răspunsul lui:  „Dacă un evreu ortodox mi-ar spune că nu sunt evreu, i-aș răspunde că nu sunt cu nimic mai puțin evreu de cum au fost regii din Biblie.”  (Dintr-un interviu acordat recent lui Peter Rosenthal.)

(foto preluat de pe site-ul

Hava  Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • George Kun commented on September 25, 2018 Reply

    Noroc ca Hava are asa de mult suflet, incat in ciuda a tot ce a investit in aceasta povestire adevarata si totodata incredibila, n-a ramas cu “liposa la inventar” la marfa numita :”suflet” Eu am avut privilegiul sa stiu ca aceasta povestire este in lucru, pe cuptor, gata sa fie servita publicului Baabelist infometat de scrieri de mare calitate si originalitate, iar anticiparile mele au fost depasite. Bravo Hava, sunt sigur ca ai dat satisfactie suprema la multi cititori, ca si mine. .

  • tiberiu roth commented on September 24, 2018 Reply

    Extraordinar articol.Captivant,fascinant , halucinant și cu toate acestea adevărat!

  • Andrea Ghiţă commented on September 21, 2018 Reply

    Hava Oren ne aduce în atenţie viaţa unui băiat născut la Shanghai, în timpul Holocaustului, care a cutreierat jumătate de continent pentru a-şi găsi rădăcinile, răstimp în care adus în faţa justiţiei şi un criminal nazist. Peter Finkelgrün, provine dintr-o familie mixtă, a cărei jumătate evreiască i-a marcat profund existenţa. Excelent articol!

  • peter rosenthal commented on September 21, 2018 Reply

    articol perfect!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *