Dintotdeauna m-a fascinat fenomenul tiraniei și a exercițiului dictatorial al puterii de stat. Nicicum nu înțelegeam cum se face că atât de mulți oameni sunt guvernați de dictatori autocrați sau chiar de tirani sângeroși. Cu timpul mi-am dat seama că tirania este situația normală, iar societatea democratică este excepția. Se pune întrebarea de ce. Din cărțile de specialitate, legate în piele scumpă și cu titlurile scrise în litere aurite, știm că autocrații nu se dau înapoi de la nimic pentru a-și păstra puterea dobândită de obicei în mod nelegitim, recurg chiar și la măsuri violente. Iar cei care se opun sunt reduși la tăcere sau pur și simplu îndepărtați dintre cei vii. Desigur că acest lucru stăvilește eforturle de eliberare ale supușilor rămași în viață, care preferă totuși să trăiască, oricare ar fi condițiile. Este de necrezut ce juguri grele tolerează oamenii! Numai foarte rar furia maselor izbucnește cu adevărat, măturând din cale tirania, așa cum s-a petrecut în Libia sau în RDG.

Un aforism din vechime spune că „poți înșela mulți oameni pentru puțin timp, poți înșela puțini oameni pentru mult timp, dar nu poți duce de nas la nesfârșit pe toată lumea”. Acest adevăr mi-a apărut ca gravat în piatră, dar de fapt era mâzgălit pe peretele unei toalete de la universitate. Oricât de rezonabilă și de corectă ar părea această afirmație, din păcate ea nu corespunde realității. Considerând populația lumii de aproape 6 miliarde de locuitori, mai puțin de o treime, adică circa 1,9 miliarde trăiesc în condiții oarecum democratice, iar dintre ei cam jumătate se află în India. Aceasta este considerată o țară democratică, dar are atât de mulți alegători ignoranți încât trebuie să ne îndoim de calitatea democrației de acolo. Doar o mică parte din populația lumii se bucură de democrația occidentală de tip anglo-saxon, pe care noi o considerăm „normală”.

Ţările considerate democratice pe mapamond sunt colorate cu albastru

Cu atât mai regretabil este că o parte semnificativă a populației din țările democratice nu apreciază, sau chiar respinge această stare de lucruri. Fiind că marea majoritate a oamenilor trăiesc într-o dictatură, consider că trebuie găsită o metodă pentru a cuantifica severitatea opresiunii.

Nu sunt politolog, dar îmi permit să aduc o propunere originală. Observ că lipsesc publicațiile (sau chiar cunoștințele) despre mecanismele de funcționare și despre gravitatea tiraniei atât în contextul istoric, cât și în cel actual. Dacă vrem să evaluăm formele autocratice de guvernare și pe protagoniștii lor, nu există nicio metodă științifică de a le analiza. Acesta este adevăratul motiv pentru care mă aventurez în acest domeniu, care îmi este străin, ca să încerc o evaluare a tiraniilor. În acest scop mi-am permis să inventez cea mai nouă ramură a științei politice, tiranologia, precum și principalul ei instrument de măsură, tiranometria.

Niciodată nu au lipsit falșii democrați, autocrații, dictatorii și tiranii. Ei înșeală omenirea cu o lipsă totală de scrupule și cu un profesionalism uimitor în manipularea opiniilor. La fel ca orhideele și ca fluturii, ei există într-o nesfârșită varietate. De aceea trebuie stabilit de la început: diferențele dintre ei sunt enorme. Exercitarea puterii este și ea tot atât de variată: de la părintele țării, autoritar dar binevoitor, până la măcelarul setos de sânge. Iată-ne ajunși în miezul noului subiect academic al tiraniologiei, cu diferitele sale ramuri: cea privind diferitele forme de exercitare a puterii (Exusiastria), folosirea forței pentru a rămâne la putere (Ascisiomachia), prostirea maselor (Demoxazia), privarea de libertate (Eleftheroapostherizia) și lăcomia pentru a se îmbogăți (Aplistia). Toate aceste ramuri ale noii științe vor primi catedre unde vor preda profesori asistenți, bineînțeles sub conducerea mea, viitorul lor profesor și șef de catedră de tiranologie. Instituțiile academice interesate de dezvoltarea științei politice sunt invitate să mă contacteze și să-mi propună candidați pentru a ocupa aceste posturi. O serie de conferințe va fi despre intimidarea indirectă; alta despre colaborare cu cercurile de afaceri pentru eliminarea unui guvern ales, dar nepopular. În plus aș dori să înființez laboratoare unde viitorii mei studenți să se ocupe de tiranoscopie, de tiranografie și să participe la aplicații practice în suprimarea libertății de exprimare.

Pentru a măsura ceva e nevoie de un instrument de măsură adecvat. Oricât m-am străduit să găsesc un asemenea aparat, căutările mele au fost în zadar; pe scurt, el nu există. Chiar un supercomputer mare cât casa, care ar folosi curent electric cât un cartier întreg, tot nu ar sluji la nimic. Nu mi-a rămas decât să creez eu însumi o metodă de evaluare bazată pe hârtie, creion și un simplu calculator de buzunar. După o îndelungată chibzuință cred că am reușit: este Tiranometria Estimativă și Aproximistă cu Mijloace Creativ-Intelectuale (Metoda TEAMCI), pe care am perfecționat-o și intenționez să o brevetez. Evaluarea se desfășoară în trei etape: estimarea, ponderarea și modularea. Rezultatul final al evaluării tiranometrice este exprimat printr-un număr de puncte care în cazuri extreme se apropie de 1000.

Estimarea

Pentru a obține expertiza necesară estimării trebuie să dovedești că ai domiciliat cel puțin cinci ani într-o dictatură, că știi pe dinafară principalele lucrări ale dictatorilor (Cărticica Roșie a lui Mao, Cartea Verde a lui Gaddafi și textele tuturor cuvântărilor lui Nicolae Ceaușescu) precum și că poți să rezumi pe fiecare dintre ele în câte trei fraze. Accept cu plăcere să evaluez lucrările tiranologilor aspiranți contra unui mic onorariu. Candidații de succes vor primi un certificat academic de Tiranolog Estimator, care este prima treaptă spre o carieră strălucită în această nouă disciplină. Estimarea se efectuează pe baza unei scale subiective de la 0 la 10, care se aplică celor șapte categorii fundamentale ale tiranometriei. În ordinea importanței lor acestea sunt:

1. Numărul aproximativ de victime. Cel puțin din motive de credibilitate autocrații trebuie să fie cruzi, și în drum spre putere fac nenumărate victime. Odată ajunși la putere, unii opresc atrocitățile, sau cel puțin le reduc. Alții le continuă, ba chiar le întețesc, pentru că se tem – pe bună dreptate – că vor fi înlăturați prin aceleași metode pe care le-au folosit ei înșiși. Din acest punct de vedere există un spectru foarte larg, pornind de la 0, cu puținii autocrați cunoscuți care nu au făcut victime (de exemplu Salazar în Portugalia) până la ucigașii în masă total lipsiți de scrupule (Mao Zedong în China sau Pol Pot în Cambodgia). Scala folosită aici este una logaritmică, bazată pe puterile lui 10. De exemplu dacă se estimează că au fost 8.500 de victime, adică 8,5 X 10³, scorul va fi 3 iar la 11.200 victime, adică 1,12 X 10⁴ scorul va fi 4.
2. Efortul depus de autocrat pentru a se menține la putere. Și aici punctele se acordă pe o scală subiectivă de la 1 la 10 (în principiu în această categorie nu există 0). Unii au fost sprijiniți de popor și nu au trebuit să facă aproape nimic (de exemplu Chavez în Venezuela cu 2 puncte), alții nu s-au dat înapoi de la nimic pentru a rămâne la putere (Stalin în Uniunea Sovietică cu 10 puncte).
3. Gradul de corupție. Scala merge de la 0, pentru un dictator absolut cinstit (un exemplu încă nu s-a găsit, cel mai apropiat fiind generalisimul Franco din Spania cu 1 punct) și până la autocratul corupt până în măduva oaselor, care își cumpără puterea folosind resursele statului (de exemplu casa regală a Arabiei Saudite cu 8 puncte).
4. Cruzimea față de supuși. A nu se confunda cu categoria 1 (numărul victimelor), aici fiind vorba de modul în care autocratul tratează partea populației rămasă în viață. Din nou scala merge de la 0 (de exemplu Lee Kuan Yew, Singapore) până la dictatorul complet indiferent la binele poporului (de exemplu dinastia Kim, Coreea de Nord cu 9 puncte).
5. Prejudiciile aduse țării și poporului. Și aici există exemple extreme, de la 0 puncte pentru patriarhul grijuliu Lee Kuan Yew, Singapore și până la cel mai mare distrugător al propriei țări, führerul și cancelarul Hitler, care a distrus întreaga Europă și o bună parte a lumii, câștigând 10 puncte.
6. Ușurința cu care intră în conflicte și recurge la forță în interiorul țării și în afară, ajungând până la războiul de agresiune. Din experiență se știe că dictaturile nu pot funcționa fără reprimare, astfel încât scala merge de la 1 (de exemplu Dubček, Cehoslovacia) până la violența maximă cu 10 puncte (Tōjō Hideki, Japonia).
7. Îmbogățirea personală și privilegiile aduse familiei și clicii. Această categorie are ponderea cea mai mică, pentru că ea nu se limitează la autocrați, ci apare și în rândul conducătorilor aleși în mod democratic. Totuși există diferențe între dictatori, prin urmare scala merge de la 0 (de exemplu Salazar din Portugalia, care a murit sărac) și 10 puncte (împăratul Bokassa din Africa Centrală).

Ponderarea

În continuare trebuie stabilită importanța relativă a categoriilor, exprimată în procente, astfel ca suma lor să fie 100%. În acest scop am folosit metoda științifică recunoscută a introspecției, concentrându-mă și „simțind” literalmente adevărul. A rezultat următoarea ponderare:

Aceasta acoperă toate cele șapte categorii fundamentale ale tiranometriei și totalizează 100%. Valorile citate aici se mai pot schimba în cursul cercetării. Stabilirea lor este unul dintre numeroasele proiecte ale tiranologiei contemporane. Ceea ce este încă neglijat, fiind prea greu de comparat, este câte perechi de pantofi are soția autocratului sau câte doctorate de onoare și alte titluri de prestigiu pretinde autocratul în schimbul unei vizite oficiale. (Uneori ele îi sunt oferite chiar voluntar, acest lucru fiind considerat normal în cercurile diplomatice și in orice caz este important să fie acordate pe niciun merit real.)

Modulația

Modulația finală rezultă din felul în care dictatorul a ajuns la putere. Dacă a primit mandatul în urma unei alegeri democratice, atunci vina este cel puțin parțial a electoratului, așadar dictatorul primește o reducere de 25%. Dacă a primit puterea prin alegeri falsificate, dar totuși alegeri, reducerea este de numai 10%. Când dictatorul a primit puterea prin moștenire, modulația nu se aplică.  De aici încolo intră în joc variantele de preluare a puterii care măresc punctajul. Numirea de către o juntă care guvernează ea însăși dictatorial adaugă 10%, o lovitură militară împotriva unui guvern nelegitim adaugă 25%, iar o lovitură de stat violentă împotriva unui guvern ales democratic este pedepsită cu o mărire a punctajului cu 50%.

Trei exemple de tiranometrie academică, alese arbitrar

Acestea fiind zise, noul meu tiranometru așteaptă prima sa aplicație în practică. Să-l luăm pe Mao Zedong, care se află pe primul loc în ce privește numărul victimelor: circa 100 de milioane, chiar înaintea lui Stalin și Hitler. Prima coloană conține scorul obținut la cele șapte categorii fundamentale. În partea dreaptă se află valorile ponderate. Deci punctajul lui Mao Zedong arată astfel:

Rezultatul estimării este 661 puncte. El mai trebuie supus modulației finale. Venind la putere printr-o lovitură militară în locul unui regim la fel de nelegitim, condus de Chiang Kai-shek, scorul său crește cu 25%, ajungând la valoarea amețitoare de 826 de puncte, un adevărat record.

Care e situația lui Bashar Assad, care are și el pe conștiință o jumătate de milion din propriii săi concetățeni? Iată scorul său tiranometric:

Rezultatul estimării este 717 puncte. Scorul nemodulat îl depășește chiar pe cel al lui Mao, mai ales ca urmare a dorinței sale nestăvilite de a conduce, pentru care este dispus să lupte chiar împotriva propriul său popor. Dar, din moment ce a ajuns la putere moștenindu-și tatăl, modulația nu se aplică. Deci este totuși depășit de Mao cu 109 puncte.

Să luăm acum un alt lider, unul mai puțin sângeros, dar care totuși dă semne că ar vrea să devină dictator: Recep Tayyip Erdoğan. El oferă o imagine mai nuanțată. Iată bilanțul său tiranometric:

Acest lider înverșunat al unei puteri de rangul doi reușește totuși să obțină 435 puncte, dar modulația îi vine în ajutor, reducându-i scorul cu 25% deoarece a ajuns la putere în urma unor alegeri mai mult sau mai puțin democratice, chiar dacă nu au fost cu adevărat echitabile. Punctajul lui final este 326.

Mao Zedong (1893 – 1976)

Tiranometrul meu și-a confirmat așadar precizia și practicabilitatea: cel mai mare tiran dintre cei trei candidați a ieșit Mao Zedong, care probabil deține un loc de frunte în contextul istoric global, urmat de colegi iluștri precum Pol Pot, Stalin și Hitler. Imediat după ei urmează Assad Junior ca premiant al clasei unde se mai află Gaddafi și împăratul Bokassa. Desigur că Erdoğan nu poate ține pasul cu ei, deși a depus mari eforturi prin decimarea kurzilor. Totuși realizările sale dictatoriale sunt încă limitate, nici nu se compară cu Assad.

Bashar Assad (1965)

Mă veți întreba ce folos aduc rezultatele obținute prin tiranometrie, în afară de a întocmi o listă a tiranilor în ordinea răutății lor și de a o publica pe Facebook. Ei bine, tiranometria poate produce și rezultate tangibile, care pot influența chiar soarta celor afectați. Un exemplu, care ar valora cel puțin o teză de masterat la institutul meu, ar fi determinarea scorului-limită la care ar fi de dorit să se exprime o anumită nemulțumire când tiranul vine într-o vizită de stat.

Recep Tayyip Erdoğan (1954)

De exemplu să i se refuze garda de onoare de pe aeroport la sosire, iar fanfara militară să aibă un număr redus de instrumentiști. O primire atât de silențioasă i-ar semnala oaspetelui că nu este la fel de binevenit ca acasă. Deși este un subiect mult mai sensibil, s-ar putea stabili și un prag (bineînțeles foarte ridicat) de la care, în loc să fie invitat la un dineu de gală, oaspetele să fie predat Curții Internaționale de Justiție de la Haga. În orice caz un asemenea procedeu ar putea genera complicații diplomatice serioase.

Las cititorul să judece singur metoda tiranometriei, explicată aici cu minuțiozitate, ilustrată cu exemple reale și validată academic și egocentric. Oricine poate aplica tiranometrul asupra despotului său preferat, pentru propria sa edificare și distracție.