E timpul să ne ocupăm din nou de o temă științifică, dar care conține și un mesaj social important: cine (sau ce) este adevăratul stăpân al planetei noastre? În acest context nu mă refer nici la Putin, nici la Trump, nici măcar la misterioasa Ivanka sau la vreun alt pui de potentat. Nici nu vorbesc în sensul biologic despre „culmea creației”, cum ne place să ne definim noi înșine. Cercetând întreaga biosferă se vor găsi probabil unele specii mult mai reușite din punctul de vedere evoluționar ca noi, adaptabile la condițiile cele mai variate și din care există un număr foarte mare din indivizi. Un bun concurent al omului ar fi șobolanul, care a cucerit fiecare cotlon tainic și întunecat unde își găsește hrană. Și mai reușite ca aceste rozătoare antipatice sunt insectele, care supraviețuiesc în condițiile cele mai nefavorabile, chiar și în praful adunat în crăpătura îngustă din spatele biroului meu, unde e imposibil de făcut curățenie.

Dar suntem încă departe de a-l găsi pe adevăratul campion. Precum se vede, cu cât ne apropiem de țintă, mergem pe calea unei permanente micșorări și simplificări. Chiar și furnicile sunt depășite de forme de viață mult mai primitive, ca de exemplu ciupercile, care au acoperit cu miceliul lor practic fiecare palmă de pămănt. Odată cu ciupercile părăsim definitiv regnul animal și ne îndreptăm spre alte domenii pentru a căuta o specie și mai reușită din punct de vedere biologic. Ajungem la infinita varietate a microorganismelor. Ele se află peste tot: în jurul precum și în interiorul nostru, chiar și în aerul pe care îl respirăm. Cu cei mai mulți microbi nu avem nimic de împărțit, numai o mică parte dintre ei sunt patogeni, adică produc boli. Imensa majoritate trăiesc din deșeuri organice, oriunde le pot găsi. Unele microorganisme pot folosi energia solară prin procesul de fotosinteză. Altele sunt atât de rezistente încât pot trăi în medii cu presiuni și cu temperaturi foarte ridicate. Acestea sunt extremofilele care populează cu mare plăcere chiar și izvoarele termale de pe fundul oceanului.

Viața pulsează pe întreaga suprafață a pământului, în aerul de deasupra noastră, cât și în oceane și în subteran. Ea consumă tot ce poate fi consumat, în primul rând material organic, dar chiar și roci. Niciun habitat, oricât ar fi el de neprielnic, nu rămâne nefolosit. Ca urmare suprafața planetei este acoperită de o peliculă organică neregulată – de la distanță parcă ar fi un măr stricat, acoperit de mucegai. Acest strat este biosfera, totalitatea viețuitoarelor: bacterii, ciuperci, plante, animale, până la păduchi și elefanți. În imensa lor diversitate, toate au un singur lucru în comun: substanța ereditară, acidul dezoxiribonucleic, așa-numitul ADN.

DNA_ADN

La organismele superioare genele sunt grupate în cromozomi, la microorganismele cele mai primitive, ele formează un singur fir. ADN-ul are proprietatea de a se reproduce, o condiție esențială și indispensabilă pentru conservarea speciilor. Renumitul biolog evoluționar Richard Dawkins a mers atât de departe în analiza evoluției, încât a depășit evoluția speciilor de viețuitoare, ci chiar de evoluția genelor în sine. Acestea concurează între ele pentru supraviețuire, iar organismele care le poartă apar ca simple vehicule ale genelor. Succesul evoluționar al genelor se manifestă prin răspândirea lor tot mai largă în cursul generațiilor. După Dawkins, desprinderea de organismul individual este comparabilă cu altruismul între ființe înrudite: uneori anumiți indivizi „se sacrifică” pentru a mări șansele de supraviețuire și de înmulțire ale rudelor apropiate, ceea ce este un avantaj real pentru supraviețuirea genelor comune.

Bineînțeles că genele nu au o voință proprie și nici nu acționează conform unei meniri stabilite dinainte. În condițiile evoluției anumite gene reușesc să se impună mai degrabă ca altele. Pentru a descrie această stare de lucruri, Dawkins folosește noțiunea de „selfish gene” (gena egoistă), fără a-i atribui însă sentimente sau ințentii. Genele reușite se răspăndesc tocmai pentru că sunt reușite, fiind purtate de indivizi reușiți din punct de vedere al evoluției. Aș vrea să ridic acest principiu la un nivel și mai abstract, trecând granița dintre lumea organică și cea anorganică. Mă refer acum numai la substanța din care constau genele, la ADN, care după părerea mea este adevăratul stăpăn ai planetei.

Dacă lăsăm în urmă totalitatea viețuitoarelor, inclusiv bacteriile, ajungem la virusuri, care nu sunt decăt fragmente încapsulate de ADN, parazite, care se află la limita dintre materia vie (studiată de biologie) și cea inanimată (studiată de chimie și fizică). Singurul scop al existenței lor este reproducerea, la care adaptarea lor e perfectă, având toate componentele necesare: un înveliș care le desparte de lumea înconjurătoare, uneori o enzimă și o structură care le permite să pătrundă în celule vii, folosind resursele acestora pentru propria lor înmulțire. Enzima și structura, codificate în DNA al virusului, sunt construite din materialul celulelor cucerite. Deci când un individ are o boală virală înseamnă că un fragment de ADN parazit i-a atacat celulele și se înmulțește înăuntrul lor și pe socoteala lor. Rezultatul poate fi ori succesul sistemului imunitar (bolnavul se vindecă), ori succesul paraziților (boala devine cronică sau bolnavul moare).

Virus

De fapt virusurile nu sunt decât acea mică parte a întregului ADN existent în lume, care are ca singur scop: parazitarea și propria înmulțire. În rest, ADN există peste tot în lume, fie ca substanța ereditară a celulelor, a ființelor sau numai ca fragmente lipsite de funcție și de capacitate de reproducere, care sunt răspândite peste tot. ADN se află în orice rămășiță de un organism viu sau defunct, în orice bucățică oricât de mică din țesuturile noastre și chiar și în afara celulelor. ADN se află în aer sub formă de bacterii, virusuri sau particule de sine stătătoare. Prin atingere, prin respirație, dar mai ales prin hrană noi primim tot timpul ADN nou și pierdem ADN propriu, de exemplu cu fiecare fir de păr care ne cade din cap.

O formă specială de reproducere a ADN se întâlnește la cancer, unde substanța ereditară se reproduce fără oprire, în pofida principiului după care aceasta trebuie să fie folositoare pentru organism. Cândva, în trecutul îndepărtat, când încă nu exista viața pe pământ, molecule mai simple s-au combinat, formând diferite molecule mai complexe. Însă abia când s-a format prima moleculă capabilă de a se de reproduce și când reproducerea a avut loc conform legilor termodinamicii, abia atunci se poate vorbi de apariția unei condiții fundamentale pentru viață. După câte știm noi, singurele substanțe cu această capacitate sunt ADN și ruda ei apropiată ARN (acidul ribonucleic). Premisa vieții a fost proprietatea de a se reproduce prin copierea substanței mamă și separarea acestei substanțe față de împrejurime într-o unitate celulară învelită de o membrană de lipid. De aici legile evoluției au coordonat și au condus răspândirea și diversificarea materialului ereditar de orice fel și oriunde s-ar afla. Apariția sexualității a mărit exponențial posibilitățile de combinare a diferitelor fragmente de ADN, accelerând mersul evoluției. Și până la urmă noi înșine, cei care studiem această temă, nu suntem decât purtătorii și slujitorii ADN-ului din noi, care la rândul lui contine informațiile codificate care ne permit să ne păstrăm ereditatea și să o dăm mai departe. Ca urmare a capacității noastre de gândire și a conștienței de sine am devenit capabili să ne opunem dictatului ADN și să dăm vieții noastre un sens, în funcție de conștiința și de scara de valori a fiecăruia.

Peter Biro

( Traducere din limba germană: Silvi Mendelsohn și Hava Oren)