Împotrivire şi rezistenţă evreiască faţă de ghetoizarea şi deportarea din Transilvania de Nord

În numărul anterior al revistei Baabel, Gabriel Ben Meron publica articolul Moartea unui om care a ieşit din turmă  https://baabel.ro/2019/01/moartea-unui-om-care-a-iesit-din-turma/ , dedicat amintirii lui Simcha (Kazik) Rotem, supravieţuitor al Revoltei Ghetoului din Varşovia. Titlul şi unele consideraţii din articolul care relua ideea că în timpul Holocaustului evreii din Diaspora s-au comportat „ca o turmă dusă la abator”, fără a se împotrivi sau rezista, au stârnit vii comentarii şi mi-au inspirat acest articol în care am să prezint câteva cazuri în care evreii din Transilvania de Nord au încercat să se împotrivească ghetoizării şi deportării.[1]

Mai întâi aş dori să menţionez condiţiile în care avea loc concentrarea şi deportarea evreilor din Transilvania de Nord (denumire care în cazul de faţă acoperă şi regiunile Partium, Maramureş şi Transcarpatia) retrocedate Ungariei în urma Primului şi celui de al II-lea Arbitraj de la Viena. Ghetoizarea şi deportarea evreilor a avut loc după data de 19 martie 1944, momentul în care Ungaria a fost ocupată de către Germania nazistă. „Soluţia finală” împotriva evreilor din spaţiul unguresc a fost pusă în aplicare pe baza unor decrete şi instrucţiuni emise de guvernul Sztójay, numit constituţional de către Horthy în 22 martie 1944. Acest guvern a pus la dispoziţia naziştilor forţele de ordine – poliţia şi jandarmeria – precum şi funcţionarii din administraţia publică a Ungariei. Deci spolierea, stigmatizarea, concentrarea şi deportarea evreilor în lagărele naziste s-a făcut în mod oficial şi legal, în vreme de război.

Să mai adăugăm că populaţia civilă care urma să fie supusă ghetoizării şi deportării era alcătuită din femei, copii, adolescenţi şi bărbaţi în etate (restul bărbaţilor fiind mobilizaţi în serviciul muncii din armata maghiară) în condiţii de război şi în mijlocul unei populaţii civile locale ostile, care dacă nu era complice cu puterea atunci dădea dovadă de indiferenţă. Cei care au încercat să-i ajute pe evrei au fost extrem de puţini, practic puteau fi număraţi pe degete.

În aceste condiţii organizarea unei rezistenţe subterane, procurarea de arme şi revolta erau de domeniul ficţiunii. În acelaşi timp populaţia evreiască nu a fost edificată asupra destinaţiei finale, unii chiar fiind de acord cu cele vehiculate în scopul dezinformării: că la momentul dat – aprilie-mai 1944 – populaţia evreiască trebuia evacuată din faţa frontului, a Armatei Roşii care se apropia cu rapiditate, şi dusă la muncă în Transdanubia,  Odată închişi în ghetou, singurele căi de scăpare erau sinuciderea sau evadarea, care era tot un fel de sinucidere. Şi, totuşi, au existat evadări; cele mai multe s-au soldat cu capturarea, prea puţin încununate de succes.

În acest articol am să prezint câteva iniţiative de „rezistenţă” faţă de ghetoizare, petrecute în două localităţi din Transcarpatia: satul Dombó [astăzi se numeşte Dubove şi se află în Ucraina, cunoscut sub numele idiş Dibve şi numele românesc: Dâmbu] şi  satul Irhóc [ astăzi Vilhivţi, Ucraina].  Populaţia evreiască tradiţională şi pioasă de pe aceste meleaguri a încercat să se împotrivească cu mijloacele pe care le avea la „îndemână”.

Evreii din Dombó

Evreii s-au aşezat în localitatea Dombó pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Erau hasizi de Vijniţa şi hasizi de Dolina şi îşi câştigau existenţa muncind la exploatările forestiere din împrejurimi sau la fabricile de cherestea cu patroni evrei.

Ghetoizarea evreilor din Dombó a început în 15 aprilie 1944, ultima zi de Pesah. În momentele de umilinţă profundă când au fost obligaţi să încalce comandamentele sărbătorii şi multor bărbaţi  le-au fost tunse cu forţa barba şi perciunii, evreii din Dombó au avut o idee ingenioasă de a evita ghetoizarea. Fruntaşii comunităţii l-au mituit pe notar şi pe medicul de circumscripţie care au declarat că în sat a izbucnit epidemia de tifos şi s-a instituit carantina. În aceste condiţii evreii din Dubove au putut să mai rămână în sat încă o lună de zile, până când autorităţile au trimis în control medici din Budapesta care au constatat că nu era epidemie de tifos. Atunci evreii din Dubove au fost deposedaţi de toate bunurile şi trimişi în ghetoul de la Tecsõ [româneşte Teceu, astăzi Tiaciv, Ucraina] şi de acolo, la sfârşitul lunii mai au fost deportaţi la Auschwitz.

Câţiva evrei din Dombó au reuşit să fugă în munţii din apropiere. Unii au fost capturaţi cu ajutorul ţăranilor din zonă. Alţii au scăpat şi s-au alăturat unui grup de partizani în care activau şi 18 evrei. Ei au supravieţuit războiului.

 

Evreii din Irhóc

Evreii, aşezaţi în acest sat încă de la mijlocul veacului al XVIII-lea, erau hasizi de Vijniţa-Kosov, păstoriţi de rabini din renumita dinastie Hager. Ghetoizarea evreilor din acest sat a început tot în aprilie 1944, după Pesah.  Şi ei au aplicat aceeaşi metodă de tergiversare. Au reuşit să-l mituiască pe medicul de circumscripţie din Teceu să declare izbucnirea epidemiei de tifos şi instituirea carantinei. Evreii din Irhóc sperau să rămână în sat până la sosirea Armatei Roşii care lupta în Carpaţi, dar nu au avut sorţi de izbândă. Au rămas în sat o lună de zile, dar apoi autorităţile maghiare – edificate asupra inducerii în eroare –  au  aplicat „soluţia finală”. În 18 mai 1944 i-au dus în ghetoul din Munkács şi apoi i-au deportat la Auschwitz.

Totuşi, câteva zeci de evrei din sat au apucat să se refugieze în munţi însă majoritatea s-au predat de frica ţăranilor ruteni care organizau razii pentru a-i descoperi. Câţiva au avut norocul să scape.

De menţionat că nici rezistenţa în cadrul grupurilor de partizani nu era o soluţie sigură de supravieţuire. Astfel,  câţiva evrei din ghetoul din Hust, Transcarpatia, au reuşit să evadeze şi au ajuns la grupurile de partizani care ori i-au împuşcat pe loc, ori i-au acceptat o vreme şi i-au împuşcat după aceea.

Tânărul rebel din Praid

Evreii s-au aşezat în localitatea Praid – cunoscută pentru minele de sare – la mijlocul secolului al XIX-lea. Erau de rit ortodox şi trăiau de pe urma comerţului, lucrau în ramurile industriale ale exploatării sării, a lemnului şi în serviciile balneare , Praidul fiind şi o staţiune balneară cunoscută.

În mai 1944, evreii din Praid au fost adunaţi şi duşi în vecinătatea gării pentru a fi îmbarcaţi în trenul care avea să-i transporte în ghetoul din Târgu Mureş. Chiar înaintea plecării trenului o stâncă din apropiere a sărit în aer. Se pare că explozivul a fost pus de tânărul Lipót Gelbaum, cu intenţia de a zădărnici transportarea coreligionarilor săi. Din păcate, efortul său temerar nu a putut împiedica ghetoizarea, iar el a pierit la Auschwitz.

Cred că şi cele câteva exemple de împotrivire şi rezistenţă, în condiţiile date şi mijloacele avute la dispoziţie, demonstrează cu prisosinţă că nu putem compara evreii din Diaspora – supuşi soluţiei finale, pe baza unor acte normative şi măsuri legale, de către organele şi instituţiile statelor ai căror supuşi erau – cu o „turmă care s-a lăsat dusă la abator”.

Andrea Ghiţă

 

[1] Braham, Randolph L.‒Tibori-Szabó, Zoltán (eds.) Az észak-erdélyi holokauszt földrajzi enciklopédiája. Park Könyvkiadó, Budapest‒Koinónia, Cluj, 2008.

7 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on January 31, 2019 Reply

    Sunt foarte impresionată de acest articol pe care nici eu nu l-am observat, dar mai ales nu am cunoscut nimic despre aceste episoade de rezistenţă a evreilor, care a avut loc în zona Transcarpatia. Remarcabilă şi ideea şi căutarea şi documentarea dnei Andreea.
    Uitându-mă pe Internet, folosind numele unuia dintre autori, Randolph Braham, am găsit următorul articol publicat nu demult în New York Times, care printre altele se referă la dispariţia istoricului la sfârşitul anului trecut, la vârsta de 95 de ani. Şi pentru că în numărul de astăzi se vorbeşte despre întărirea mişcării naţionalist-extremiste de dreapta din Germania, este interesantă şi atitudinea avută acum câţiva de ani de Prof. Braham faţă în faţă cu guvernul naţionalist din Ungaria.

    Am incercat să dau URL-ul articolului dar nu ştiam că este interzis. Poate fi căutat .

  • Lya Benjamin commented on January 27, 2019 Reply

    Abia acum am apucat să citesc articolul tău foarte interesant în problema rezistenței evreiești.Vreau să-ți amintesc că Yehuda Bauer are o carte intitulată Jewish Reactions to the Holocaust. El deosebește două forme de rezistență :armată și fără arme pentru a doua formă dă printre altele exemplul Filderman despre care eu am făcut o carte intitulată Strategii comunitare de supraviețuire în perioada Statului Național Legionar în ce privește situația din Transilvania vorbește despre cazurile de trecere clandestină a graniței,despre o organizație de salvare din Cluj care convingea oamenii să fugă dincolo de graniță și în ultimul rând scrie despre Kastner. Merită de discutat.Te felicit că ai pus problema,Dacă vrei adaugă rândurile mele la comentarii.

  • Jossef Avni commented on January 21, 2019 Reply

    Multumesc pentru acest articol.

  • Ivan G Klein commented on January 18, 2019 Reply

    Interesant articol . Demonstrează perfect că “ excepția confirmă regula “. ( Mă refer la situație). Vezi comentariul meu la articol d.GBM .

  • Berkovici Peter commented on January 18, 2019 Reply

    Multumim Andreea ca ne “aduci” evenimente si istorii pe care n-am avut posibilitatea sa le aflam si care si pe aceasta cale sant o lumanare aprinsa in memoria parintilor si bunicilor nostri

  • George Grunfeld commented on January 18, 2019 Reply

    Draga Andrea, e placut de a auzi o voce din copilarie!

  • George Ivan Kun commented on January 18, 2019 Reply

    Mersi Andrea, articolul e foarte informativ si bine scris.
    Bineinteles, e foarte trist, ca in toate relatarile in care s-au pierdut vieti umane, doar din motive inumane.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *