Turma, abatorul și tot ce a urmat…

După socotelile mele, acesta e al șaptelea an în care scriu pentru revista Baabel. La început totul a fost o simplă încercare de a explora capacitatea mea de publicist amator, pentru că până atunci nu publicasem  nimic de acest gen. Dacă nu mă înșel am scris atunci despre ceea ce înseamnă celebrarea zilei de Yom Kippur pentru mine, ateu convins. Cred că alesesem subiectul pentru că se apropia ziua respectivă, iar eu aveam, sau consideram că aveam, ceva de spus în acest subiect.

După apariția articolului respectiv am fost încurajat să continui, prin simplul fapt ca redacția/editoarea șefă mi-au propus să mai trimit materiale. La ora actuală numărul corespondențelor mele pentru Baabel se apropie de 100!

Unul din motivele pentru care am continuat să public a fost modul în care cei care ”mă citesc” au posibilitatea să reacționeze pe loc, iar eu le pot răspunde fără întârziere. Acest real dialog mă încurajează să scriu, alegând subiecte care mi se par că ar interesa acest public de cititori, a căror formație intelectuală face cinste oricărei publicații literare. Niciodată subiectele nu mi-au fost inspirate de revistă, ceea ce mi-a lăsat (mie, ca și tuturor cerorlalți și celorlalte colaboratori și colaboratoare) o deplină libertate de alegere și exprimare.

Dar iată că după atâția ani, ”profitând” de o dezvăluire (de care  nu mi-e rușine!) cum că pentru moment mi-au cam secat izvoarele de inspirație, o stimată doamnă din conducerea revistei mi-a sugerat să scriu despre cel care a fost Simcha Rotem, ultimul supraviețuitor al revoltei din ghetoul Varșoviei, decedat la finele anului trecut.

M-am supus imediat, nu din plăcere, ci din obligație, o obligație de onoare, pentru a cinsti memoria unui individ care s-a ridicat deasupra semenilor săi, și  deși conștient fiind de probabilul rezultat final al actelor sale, a reușit să-și învingă propriul său instinct de conservare și, punându-și viața în pericol a salvat zeci de alte vieți omenești.

Am intitulat eseul meu ”Moartea unui om care a ieșit din turmă”.

Aluzia mea era mai mult decât clară. Am asimilat milioanele de evrei care au fost duși în timpul Holocaustului spre o moarte sigură, cu turmele care sunt îndreptate, fără drept de apel, spre abatoarele unde-și își vor termina existența terestră. Și ca și turmele de animale, aproape nimeni din cele șase milioane de victime nu a încercat să se opună deznodământului, un deznodământ care a devenit din ce în ce mai clar pe măsură ce războiul continua și știrile despre atrocitățile naziste deveneau cunoscute lumii întregi. Excepțiile de la acest mod de a privi soarta ca ceva împotriva căruia nu poți face nimic, sunt de-a dreptul rare atunci când citim istoria barbariei naziste având drept scop, pentru prima oară în istorie, ștergerea de pe suprafața pământului a unei întregi națiuni.

Alegerea expresiei ”turmă” (expresie care nu-mi aparține, ea a fost folosită de nenumărate ori în trecut)  a provocat un întreg șir de comentarii.

Folosind o manieră elegantă și corectă, mai mulți cititori și-au manifestat opoziția față de expresia de mai sus, unii încercând să aducă aminte încercări,  în general nereușite, de opoziție față de mașina nemțească a  morții, dar mai ales exprimându-și dezacordul pentru felul cum poate fi înțeles termenul de turmă, ca și cum ar fi existat și un alt fel de comportare în fața călăului cu arma în mână și pe drumul spre camerele de gazare și cuptoarele încinse.

Ba mai mult, unii au considerat folosirea termenului de turmă ca o exprimare a obrăzniciei și aroganței unui israelian, care-și permite să critice o atitudine de masă, în fața unei situații fără ieșire.

Se pare că nici autorul articolului și nici redacția nu s-au așteptat la asemenea reacții. Doar așa se explică faptul că, pentru a doua oară am fost rugat să mă întorc asupra subiectului și ….să mă explic.

Trebuie să recunosc c-o fac cu un puternic sentiment de responsabilitate. Chiar dacă nu voi reuși a convinge pe cei încă neconvinși, cel puțin voi contribui cu umila mea putere la continuarea dezbaterii unui subiect care pentru nimic în lume nu are voie să dispară din agenda opiniei publice.

Deci, la treabă.

Nu sunt nici pe departe un specialist în materie de Holocaust. Dar, așa cum am mai scris, eu sunt un supraviețuitor al Holocaustului. Moștenirea lăsată de părintele meu mi-a rămas întipărită în memorie și în mentalitatea care mă conduce de când mă știu. Vine o vreme când omul trebuie să-și ia în mână propria sa soartă (scuzați expresia care poate aparține mai curând ”limbii de lemn”) și să nu accepte, fără să crâcnească, ceea alții au hotărât pentru el. Și tatăl meu a și dovedit-o.

În medicină e greu să susții o teză bazată pe un singur caz. Dar de data aceasta, mai există și alte  argumente. Cel mai clar e eroicul sfârșit al celor aproape 1000 evrei care s-au sinucis pe podișul Masada, în fața iminentului sfârșit provocat de cucerirea cetății de către armatele romane.

Să mai amintim  răscoala Macabeilor acum mai bine de două mii de ani, împotriva ocupanților eleni, cei puțini în fața celor mulți?

Războiul de independență al Israelului e un alt exemplu. O mână de bărbați și femei înarmați ca vai de capul lor au pus pe fugă armatele celor șase state arabe, punând în felul acesta bazele creierii statului Israel, dar plătind un preț enorm: 1% din populația evreiască a Palestinei a fost omorâtă în acest război. Oare cineva își poate închipui cum ar fi arătat soarta acestei populații dacă eroii războiului de independență n-ar fi luat arma în mână?!

În replicile mele la comentariile cititorilor am amintit și masacrul de la München în 1972 (în care Israelul nu a fost lăsat să acționeze pe aeroportul german, cu consecințele cunoscute) și acțiunea Entebe, soldată cu sute de salvați și cu doi morți, unul din ei fiind comandantul echipei de salvare.

O succintă privire asupra exemplelor de mai sus  indică două aspecte care trebuie –cred eu-menționate.

În primul rând e vorba de evenimente istorice care toate au trebuit să aibă ca final uciderea în masă a evreilor. Din acest punct de vedere Holocaustul se deosebește prin imensul, incredibilul număr de victime, un număr care nu se aseamănă cu nimic în istoria civilizației umane.

Dar mai există o deosebire. Exemplele de mai sus se referă la evrei care au trăit pe pământul lor, în țara lor și nu ca minorități tolerate.

Sper că nu voi întâlni opoziție când voi remarca un fapt clar: și eu am facut parte timp de mai bine de 30 ani  dintr-o ”minoritate conlocuitoare”, și cunosc prea bine mentalitatea unui grup etnic aflat printre străini.

Nu știu dacă am dreptul să susțin acest element, care mi se pare inedit, pentru că nu m-am lovit de el până acum, și acest lucru poate fi o mărturie a pregătirii mele superficiale din punct de vedere intelectual. În ochii mei, mândria etnică nu poate fi consistentă fără a fi susținută, dublată, de o mândrie patriotică, națională.

În acești aproape 50 ani de când am devenit israelian, eu sunt în egală măsură conștient de iudaismul meu, bazat pe mândria de face parte dintr-un popor care a indicat  civilizației direcțiile morale și etice de comportare, dar acest fapt e întărit de israelismul meu, de ideea că mă aflu în țara mea, e adevărat , după o ”scurtă” absență de 2000 ani, dar până la urmă m-am întors!

Știu, uneori –poate chiar prea des- ”noi” israelienii ne comportăm în mod arogant și chiar obraznic. Nu prea avem răbdare, nu prea respectăm rândul, nu prea dăm cinste  celor mai în vârstă, nu  prea cedăm locul în autobuz celor handicapați, ne strigăm unii pe alții cu voce tare, uneori deranjantă, și nu prea lăsăm pe nimeni să ne contrazică și asta pentru bunul motiv ca noi avem întotdeauna dreptate!

Dar care popor e perfect?! Aștept exemple.

Dar noi suntem departe de a fi o turmă. Israelianul e condus de o expresie care pare a fi inclusă în DNA-ul nostru: ”Niciodată nu va avea loc o a doua Masada”!

Aș vrea să dezvălui un secret personal: foarte mult aș dori ca la cele de mai sus să pot adăoga o altă trăsătură de caracter național, și anume modestia. Dar am hotărât să las generațiilor viitoare ceva de făcut, un scop spre care se poate tinde în viitor.

Din momentul apariției articolului cu pricina am încercat să găsesc un alt cuvânt, care să înlocuiască pe cel folosit, turma.

Constat cu regret că am eșuat. În timpul Holocaustului noi, evreii, am fost conduși de către fiare înarmate spre abatoare și în imensa majoritate a cazurilor ne-am comportat ca o turmă. Bunica mea a făcut parte din turmă, fugărită dintr-un lagăr de concentrare transnistrian în altul și la urmă ucisă pe marginea drumului de un ofițer român. Și ca ea încă șase milioane.

Soarta lor a fost similară , dar nicidecum identică, cu cea a armenilor în Turcia sau a musulmanilor Rohingya în Birmania/Myanmar. Exemplele pot fi multiple. În mai toate cazurile e vorba de uciderea în masă a unor minorități, a căror existență se desfășura nu pe teritoriul lor.

Ca și evreii Diasporei în anii măcelului hitlerist.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

11 Comments

  • Ivan Sipos commented on January 19, 2019 Reply

    Daca nu citesc ziarele nu devin informat daca citesc ziarele devin dezinformat Mark Twain

    Cu cit o minciuna este mai mare si repetata mai des cu atit e mai credibila Joseph Gobbels

    Nimeni nu a crezut ca “relocarea spre est” inseamna de fapt exterminare
    Nici dupa evadarea lui Virba si Wexler de la Auschwitz Comunitatea Evreilor din Ungaria nu a facut cunoscut ce se intimpla acolo “ca sa nu creize panica”
    SS ul a fost o organizatzie eficienta si a reusit sa realizeze deportarile inducind in eroare deportatii pina inclusiv la intrarea in dusuri.
    Rezistentze au fost vezi Sobibor, partizanii evrei din Bielorusia si Ucraina, evreii din rezistenta franceza ex Olga Bancic.
    Nimeni nu a crezut ca un popor care la dat pe Gothe si Schiller, Heine si Thomas Mann e in stare de asa ceva. Din pacate a fost posibil.
    Da au urmat alte oribilitati ca Ruwanda. De fapt ca si atunci ca si azi ca si pe vremea lui Mark Twain mass media continua sa ne induca in eroare. Si noi tot nu stim ce se intimpla si ce se pregateste. E trist

    • GBM commented on January 20, 2019 Reply

      Din pacate omul crede in ceea ce vrea sa creada….
      Naivitatea se plateste.
      In plus aici e vorba si de refuzul de a vedea realitatea.
      Rezultatul :tragedia care nu poate fi comparata cu nimic in intreaga istorie a omenirii.
      GBM

  • GBM commented on January 18, 2019 Reply

    Se spune ca cine nu invata lectiile istoriei se va lovi de ele in vitor.
    Datoria generatiei noastre sa spunem lucrurilor pe nume, sa nu cautam sa fim “politically correct” si sa ne ascundem dupa termeni. Nu limbajul lezeaza ci ignorarea a ceea ce s-a intamplat. Vinovatii sunt prea bine cunoscuti, nimic nu e nou, ceea ce ar trebui sa fie nou e atitudinea noastra, de a nu ascunde nimic , nici crimele lor dar nici modul nostru de a (re)actiona in fata cataclismului.
    In curand nu vom mai fi, si atunci cine o sa-si mai aduca aminte de macelul a 6 din 13 milioane?
    Multumesc, Dle Klein, intr-adevar de o jumatate de secol eu am incetat sa mai rotunjesc cuvintele….
    GBM

    • Andrea Ghiţă commented on January 18, 2019 Reply

      Din păcate nu am fost singurul popor din istorie prigonit şi supus unui genocid de legiuitorii statului în care a trăit ca minoritate. Am să mă opresc la armeni. Şi ei s-au dus la oile la tăiere? Aşa pare, dar şi conducătorii lor au fost executaţi de statul otoman, iar feleile, bătrânii şi copiii peste un milion de suflete au fost deportate în deşertul Anatoliei. Au pierit peste un milion de oameni, în vreme de război, sub ochii marilor puteri. Cumse poate că nici armenii nu s-au revoltat? Simplu, era supuşi fără arme şi fără altă posibilitate decât aceea de a muri. Acum şi armenii au stat şi au o armată şi au luptat – ca stat – pentru recucerirea Arţah-ului (Nagorno Karabach). Deci cheia problemei constă în existenţa unui stat naţional puternic care îşi poate apăra cetăţenii şi are un cuvânt de sus în apărarea Diasporei. Asta pe de o parte, pe de alta, nu trebuie să se permită ascensiunea totalitarismelor şi proliferarea antismeitismului, aici avem şi noi o responsabilitate. Care e explicaţia că au pierit milioanele de evrei şi un milion şi jumătate de evrei? Inexistenţa unui stat propriu, legislaţia şi măsurile antisemite ale statelor unde trăiau aceste minorităţi şi pasivitatea marilor puteri. Niciodată nu voi fi de acord cu termenul de turmă care “s-a lăsat dusă la abator”. Au existat eroi printre ei. Să ne amintim numai de rabinii care şi-au condus enoriaşii ca antemergători, cu Tora în mână.

      • GBM commented on January 19, 2019 Reply

        Un simplu comentariu despre armeni. Istoria spune ca armenii s-au opus cu arma in mana masurilor luate de turci :
        “The next day, 20 April 1915, the siege of Van began when an Armenian woman was harassed, and the two Armenian men who came to her aid were killed by Ottoman soldiers. The Armenian defenders protected the 30,000 residents and 15,000 refugees living in an area of roughly one square kilometer of the Armenian Quarter and suburb of Aigestan with 1,500 ablebodied riflemen who were supplied with 300 rifles and 1,000 pistols and antique weapons”.
        Daca evreii ar fi incercat impotriva nemtilor 1% din ceea ce au incercat armenii impotriva turcilor, niciun evreu in Europa n-ar fi ramas in viatza.
        Sunt perfect de acord cu faptul ca inexistenta unui stat propriu e cea mai solida explcaitie a Holocaustului. Si cu toate acestea, armenii au avut propriul lor stat, dar nu am gasit in sursele investigate care a fost pozitia statului armean in timpul genociduui din Turcia.. Poate cineva stie ?
        GBM

  • Schwartz Andrei commented on January 18, 2019 Reply

    Gabi are dreptate, nici eu n-am găsit un alt cuvint potrivit în loc de turmă. Am intrebat-o pe mama, care a fost explicația comportării evreilor în timpul deportarii. Nu mi-a dat o explicație clară. A vorbit despre de dezinformație, de încrederea în civilizația și cultura germană Bunicul meu fost ofițer de carieră în armata Austro – Ungara, nu admitea, ca oameni de cultură germană sa fie în stare să ucidă semenii lor numai pentru că erau evrei Pe de alta parte lipsa unui ajutor din partea populației locale a fost și una din explicațiile pasivitatii evreilor de pe teritoriul Transilvaniei. Unde a existat o rezistență antifascista ca de exemplu în Iugoslavia,, Ucraina, Franța etc, numeroși evrei s-au numărat printre luptători.
    ,

    • GBM commented on January 18, 2019 Reply

      Pe noi intotdeauna ce ne-a distrus a fost ori naivitatea ori lipsa de incredere in orice lucru care se intampla in jurul nostru, ori amandoua la un loc!
      Asa se explica cum au fost masacratzi sase milioane.
      Merci Andrei
      GBM

    • Veronica Rozeberg commented on January 19, 2019 Reply

      Scuzati dle Schwartz, faptul ca mama dvs nu a putut sa va dea o explicatie, nu justifica cu nimic folosirea, aroganta, lipsita de sensibilitate a expresiei de turma in cazul celora care au fost deportati, umiliti, tinuti in ghettouri, sau transportati de ex. la Auschwitz, sau in atatea alte locuri. Apropos, ati vizitat Auschwitz-ul?
      Va intreb, pentru ca daca ati fi vizitat, dle Schwartz, sau dle GBM, cred ca v-ar fi fost mult mai penibil sa folositi termenul de TURMA, pentru acei oameni care nu au avut cum sa fie stapani pe propriul lor destin.

      Ceea ce am incercat sa exemplific mai sus, in legatura cu titlul folosit de dl GBM, in articolul scris in numarul trecut, este cum dumnealui, care socoteste ca evreii din perioada Holocaustului, pot fi priviti ca o turma, se comporta insusi
      fara sa-si ridice capul, pentru a protesta in numele stramosilor..

      Scrie dl. GBM.:

      “Niciodata nu ma voi impaca cu gandul ca pana in 1923 nimeni din ambele mele familii, ale tatii si ale mamei nu au fost cetateni romani!!!!!!
      Uluitor, jignitor si de neuitat.”

      De ce astazi, in conditiile in care traim, nu se adreseaza cine a fost jignit guvernului Romaniei, presedintelui ei, ca sa solicite publicarea unei declaratii oficiale de regret pentru ceea ce s-a petrecut in primele decenii ale secolullui trecut, cand evreii romani au fost lipsiti pana foarte tarziu de acordarea cetateniei in tara in care traiau.

      Asemenea declaratii au fost date in diferite contexte, de exemplu Papa Ioan Paul al doilea, (Karol Józef Wojtyła), in desigur alt context, dar care tot pe evrei ii privea.
      Eu socotesc, ca un om curajos, care are ceva de spus, ar intreprinda acest act de protest.

      Altfel tot la turma ne intoarcem….

      • GBM commented on January 20, 2019 Reply

        Mult stimata doamna,
        1.Eu ma tzin cu capul sus de cand sunt cetatzean israelian, pentru ca sunt mandru de cetatzenia mea.
        2.Am vizitat Auschwitzul, m-am ingrozit de cele vazute, dar am plecat si de acolo cu capul sus, pentru ca stiu ca asa ceva nu se mai poate intampla.
        3.Eu nu ma lupt cu trecutul si nici nu cer nimanui sa faca gesturi care sunt de fapt minciuni spuse de dragul dorintzei de “politically correct’.
        Pentru mine lucrurile sunt clare: nu uit si nu iert!

        • Veronica Rozenberg commented on January 21, 2019 Reply

          Daca nu va luptati cu trecutul, atunci pastrati doza de modestie necesara pentru a nu da verdicte asupra celor care au apartinut trecutul.
          Asta va va face sa aveti motive pentru a tine capul si mai in sus,

  • Ivan G Klein commented on January 18, 2019 Reply

    Mă bucur că d. GBM e pe baricadă ca un israelian apărînd propriile păreri, care de fapt nu sînt numai ale dînsuluiui. Eu personal cred că dacă aș fi trăit în timpul Holocaustului aș fi făcut parte din turmă – termenul îmi displace și aș fi fericit ca cineva să găsească alt termen mai potrivit .
    La articolul precedent am comentat nu numai că articolul e foarte bun, dar și că „Am totuși senzația că autorul , atît în articol, cît și în comentariu-răspuns gîndește, într-o anumită măsură, ca un sabru ( cetățean israelian născut în Israel ) . “.
    Mă refeream la “ Milioane de evrei s-au supus acestei cumplite soarte, nefăcând nimic, nici ca s-o împiedice, nici ca s-o amâne.” ( frază în care aș fi preferat folosirea a ” au trebuit să se supună ” și ” neputînd să facă ceva “) și la “ Bunica mea a fost ucisa pe drumurile Transnistriei, pentru ca nimeni din convoi nu a luat o piatra in mana si nu a incercat sa ucida pe cei putinii soldati romani care conducea turma (da, turma) spre un alt loc unde se murea “ ……….Sună ca o judecare / dezaprobare / condamnare a victimelor .
    Articolele d. GBM privesc înapoi , privesc cu mîndrie …. Diaspora e cea care trebuie să tragă concluziile .
    Vezi comentariul meu la articol d. G.A.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *