Se apropie ziua de 27 ianuarie. Ziua Internațională a Memoriei Holocaustului, a fost  stabilită și hotărâtă de către ONU prin consens în anul 2005, cu prilejul aniversării a  60 de ani de la eliberarea lagărului morții de la Auschwitz, de către Armata Roșie (pentru generațiile născute în secolul 21  este util de precizat că așa s-a numit în timpul celui de al doilea Război Mondial armata Rusiei comuniste). Sigur, invocând proverbul ”mai bine mai târziu decât niciodată” ar fi de înțeles să salutăm această decizie a forului înțelepciunii internaționale (mai mult sau mai puțin obiectiv) care a fost aprobat prin consens ceea ce este un eveniment rar întâlnit în practica voturilor din Adunarea Generală a ONU. Totuși în virtutea spiritului nostru dialectic ne putem pune cel puțin două întrebări:

 

De ce după 60 de ani și de ce 27 ianuarie ?

Cel de al doilea Război Mondial s-a încheiat  cu victoria Puterilor Aliate, la 9 Mai 1945. Bucuria Victoriei și speranța Păcii au eclipsat pentru un timp, în mintea milioanelor de oameni  cruzimile celui mai barbar dintre războaiele tuturor timpurilor. Dar euforia  nu a fost de lungă durată.

Oamenii au început să-și reia viața întreruptă brusc și brutal de cumplitul război. Unii au reușit. Foarte mulți însă au încercat în zadar.  Războiul a distrus mii de case, sate și orașe,  a schilodit milioane de oameni și a ucis alte milioane, a sfâșiat familii și a distrus existențe. Toate popoarele lumii au fost marcate de acest război care a însemnat pentru toți – în proporții diferite – o dezlănțuire a infernului și o sarabandă a urii.

Dar nici-un popor din lume nu a suferit cât și cum a suferit poporul evreu.  Nici un popor din lume nu a pierdut o treime din  ființa sa în decursul a trei ani așa cum a pierdut poporul evreu. Niciun popor din lume, nu a fost exterminat cu atâta determinare și meticulozitate dementă.

Un aparat de propagandă specializat în fabricarea de informații false, condus de paranoicul Göbbels folosind toate mijloacele tehnice ale vremii (presa, fotografia, filmul) a reușit să creeze mitul ”Conducătorului” (Führer) genial și atotputernic opus ”vinovatului de serviciu”, ”Evreul”, sursa tuturor relelor. Oricum, antisemitismul era o atitudine cultivată de secole în diferite medii ale populațiilor europene deci politica rasistă, ridicată de ”nazistii” lui Hitler la rang de politică de stat, nu a întâmpinat nici-o rezistență notabilă la nivel public fiind privită cu indiferență dacă nu chiar cu simpatie de largi pături ale locuitorilor din Germania urmată în aceiași notă de cei din statele satelite.

 

Antisemitismul la …copii

Generația noastră, a octogenarilor de astăzi, și-a petrecut o însemnată parte a copilăriei în anii celui de al Doilea Război Mondial. Copii evrei fiind am trăit cu amar anii celui mai deșănțat antisemitism în România. Începând cu primii ani ai legislației rasiale și până la terminarea războiului, am simțit direct pe ”pielea” noastră sau indirect din șușotirile de acasă ale părinților sau bunicilor noștri, dușul rece al sentimentelor de dispreț sau ură cu care mulți dintre cei din jurul nostru ne tratau fățiș sau mai pe ocolite. Încet-încet,  din ceea ce citeam și din ce auzeam, am început să pricepem că noi copiii evrei cu părinții și bunicii noștri nu suntem deloc doriți și de multe ori nici acceptați în societatea în care soarta ne-a așezat.

Pentru mine ”declicul” care m-a făcut să înțeleg ostilitatea care ne învăluie și pericolele care ne amenință, fiindcă suntem evrei, a fost momentul în care legionari din Lupeni (comuna-orășel în care locuiam) au intrat noaptea în casa noastră, luându-l cu forța pe tata și pe bunicul. Aveam 6 ani, dar am înțeles că i-au luat la ”cuibul” legionar, la ”casa verde” unde i-au bătut la sânge. Doar pentru că erau evrei. După câteva luni am fost obligați să plecăm din Lupeni. Am stat un timp într-un loc – mama îmi spunea că se numește ”lagărul de la Păclișa” – care  se afla lângă Hațeg. Apoi ne-am mutat la Arad, unde aveam rude, și unde am început ”cariera” mea de elev la ”Școala Primară Izraelită”, singura școală pe care aveau voie s-o frecventeze copiii evrei. Asta era în anul 1941. ”Statutul” meu de elev evreu ( discriminare sublimată în distincție:) l-am păstrat doar în următorii 4 ani, dar ”mândria” de a fi evreu am păstrat-o pentru toată viața.

Anii mei de liceu au fost un amestec inedit între momentele dramatice prin care a trecut lumea din jur și romantismul inegalabil al adolescenței pe care l-am trăit ca toți liceenii descoperind viața presărată la tot pasul cu nenumărate semne de întrebare. Anii mei de liceu au început în septembrie 1945 și s-au încheiat cu bacalaureatul în august 1951.Au coincis cu perioada în care România a devenit o republică populară, condusă de un guvern comunist. A fost o perioadă scurtă de liceu dar o perioadă înțesată de evenimente neașteptate care au prelungit anii de asuprire și teamă pe care i-am trăit în timpul cumplitului război.

 

Zvonuri rele

Aveam 10 ani împliniți când am devenit licean la Deva și când am înțeles că Bunica mea – pe care am văzut-o o singură dată la Satu-Mare – împreună cu mătușile, unchii și verii mei din Satu-Mare, Carei și Oradea, au fost deportați la Auschwitz, un loc ce mi se părea foarte departe purtând un nume care de atunci mi s-a părut sinistru. Mama știa ceva dar nu voia să creadă. Nimeni nu voia să creadă. Lumea întreagă refuza să creadă.

Un timp cei apropiați așteptau ca deportații să se întoarcă. Toți sperau ca după ce se liniștește învălmășeala de după război, zecile, poate sutele de mii de persoane care au fost deportate să reușească să se întoarcă acasă. Apoi a existat speranța că cei mai mulți nu vor să se mai întoarcă, găsindu-și liniștea în cine știe prin ce părți ale lumii. Poate în America sau poate în Palestina?  Informațiile veneau greu, nu erau de încredere, și chiar dacă au început să se răspândească știri despre grozăviile și ororile din lagărele de concentrare din Polonia, Germania, Austria, plutea încă speranța că veștile sunt exagerate, că sunt încă mulți în carantine, că primesc îngrijiri în tabere special organizate de armatele aliate care i-au eliberat pe cei deportați. Apoi a apărut zvonul macabru al RJF care deși a fost dezmințit ulterior prin autoritatea examinărilor științifice obiective, a întărit convingerea că nu au existat limite ale bestialității naziste.

De fapt nu a fost o încercare de a se formula de către evrei „o nouă acuzație” împotriva naziștilor germani cum au susținut ”negaționiștii” (erau oricum atâtea fapte abominabile dovedite încât nu mai trebuiau altele ”inventate”), ci o simplă confuzie, găsindu-se în depozitele SS  lăzi cu săpunuri care purtau inscripția” RIF” dar care nu era acronimul de la Rein Judisches Fett cum s-a presupus inițial, ci inițialele de la denumirea în limba germană a unui ”Centru de aprovizionare cu grăsime a armatei” Lugubră confuzie care a fost identificată și înlăturată  de autorități evreiești competente.

Puținii supraviețuitori care s-au întors în orașele ”dezevreizate” ale Ardealului de Nord au adus mărturii înfiorătoare care au pulverizat și puținele speranțe de care rudele rămase în viață se mai agățau cu disperare.  Mama a adăugat numele Bunicii precum și numele fraților și surorilor ei care au pierit la Auschwitz în anul 1944, pe frumosul monument de granit ruginiu de pe mormântul Bunicului Reisman, care a avut șansa să se stingă din viață în pace și demnitate în anul 1938. Rămășițele lui pământești se odihnesc pentru totdeauna în Cimitirul Ortodox al Comunității Evreiești din Satu Mare.

 

Adevăruri triste

Abia după 60 de ani de la  uciderea lor la Auschwitz, în curtea sinagogii ortodoxe din Satu Mare, a fost ridicat un monument în memoria martirilor  – prin grija Comunității Evreiești din Satu-Mare. Câteva sute de nume  au fost gravate pe acest monument, prin contribuția  puținelor rude în viață. Din  ghetoul de la Satu Mare au fost deportați la Auschwitz peste  18000 de evrei încărcați în 6 trenuri cu câte 30 de vagoane de vite. În fiecare vagon erau înghesuiți 100 de evrei.  Se estimează că au supraviețuit circa 15 la sută din cei deportați, adică mai puțin de 3000 de persoane, din care cei mai mulți nu s-au mai întors în oraș. Azi mai trăiesc câteva zeci de evrei vârstnici în Satu-Mare. În decurs de 75 de ani de când, printr-un ”cataclism”, a dispărut brusc o treime din populația orașului nu s-a găsit nici o autoritate locală, nici un grup civic, nici o organizație religioasă, nici un partid politic  care să inițieze ridicarea unui monument public în amintirea cetățenilor evrei ai acestui oraș care au fost întâi  batjocoriți apoi jecmăniți, chinuiți și uciși.

În anii de după încheierea războiului, lumea a fost  șocată de dezvăluirile crimelor înfiorătoare, comise de naziștii germani și acoliții lor din alte țări europene satelite Germaniei hitleriste, de ororile comise în lagărele numite de ”concentrare” care de fapt erau organizate și pregătite pentru exterminarea  poporului evreu.

Primul lagăr al morții care a fost eliberat de Armata Roşie, în vara anului 1944, (deci în perioada în care exterminarea evreilor din Ardealul de Nord  era încă în plină desfășurare !!) a fost cel de la Maidanek. Lagărul de la Majdanek făcea parte din complexul de patru lagăre împreună cu *Sobibor, Belzec, Treblinka situate toate în partea de est a Poloniei în apropierea graniței cu Belorusia și Ucraina care au fost destinate conform prevederilor ”operațiunii Reinhardt” aprobate la  conferința de la Wansee din 1942, pentru aplicarea ”soluției finale”. Situarea lor în acea zonă nu a fost deloc întâmplătoare, fiind în centrul teritoriilor în care  trăia de secole cea mai numeroasă și mai densă populație evreiască a Europei.

Majdanek (denumirea provine de la diminutivul cuvântului ”maidan” care are semnificația asemănătoare cu cea din limba română reflectând statutul ei de periferie a orașului Lublin ) era echipat cu toate facilitățile tehnice necesare unei exterminări eficace, inclusiv camere de gazare și crematorii. Totuși, în presa vremii nu prea s-au publicat informații despre ororile lagărelor de exterminare. Veștile erau firave și rămase fără ecou, ca de altfel și cele prilejuite de eliberarea lagărului de la Auschwitz (în ciuda faptului că primul reportaj a apărut în oficiosul comunist ”Pravda” sub semnătura lui Boris Polevoi).Propaganda oficială sovietică a trecut sub tăcere atrocitățile comise în lagărele de exterminare a evreilor. Erau mai multe explicații ale acestei atitudini. Probabil, în primul rând antisemitismul funciar al lui Stalin, dar și fără îndoială rușinosul pact Ribbentrop-Molotov care a contribuit la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial și a facilitat procesul de exterminare a evreilor din estul european.

Nici eliberarea lagărului morții de la Auschwitz nu a stârnit prea multe comentarii. În cele trei lagăre Monowitz, Birkenau și Auschwitz nu au fost găsiți decât vreo 7000 de deținuți în viaţă. Dacă soldații Armatei Roșii ar fi ajuns cu o săptămână mai devreme, poate ar fi putut elibera cei peste 60 de mii de nenorociți prost îmbrăcați,  sleiți de puteri, obligați să meargă pe jos peste 50 de kilometri în cumplita iarnă poloneză spre o gară de unde să ajungă la o altă destinație, la un alt lagăr de exterminare de astă dată spre Vest. Nemții au început să realizeze, în pofida îndoctrinării lor, că războiul este spre sfârșite și aveau să fie înfrânţi. În acest stadiu au preferat execuțiilor sumare, o altă procedură  cu aproape aceleași rezultate previzibile. Marșurile Morții. Cu două luni în urmă, în noiembrie 1944, 60 de mii de evrei din Budapesta au fost supuși cu aceleași rezultate unui Marș al Morții asemănător. Din puținii evrei ardeleni care au reușit să se ascundă la Budapesta, mulţi au căzut victime sinistrului Marș.

Femeile care au rezistat după Marșul Morții din ianuarie, de la Auschwitz, au ajuns  în Lagărul de la Ravensbrueck, iar bărbații în cel de la Flossenburg.  Acesta din urmă era situat  în partea de vest a Germaniei, la granița cu Cehoslovacia, una din primele lagăre inființate de SS în anul 1938. Inițial fusese  un fel de lagăr școală, pentru instruirea viitorilor paznici, gardieni și alte funcții SS. Deținuții erau adevărați. Lagărul devenise cunoscut prin brutalitatea excesivă cu care erau tratați deținuții, dintre care erau mulți cu deviații psihice sau sexuale. În acest lagăr ”special” au fost aduși ultimii deținuți din Auschwitz, în ianuarie 1945. Ei au avut șansa de a fi nimerit în unul din primele lagăre eliberate de armata americană în aprilie, cu o lună de înainte de încheierea războiului. Nu departe de Flossenburg, se afla lagărul principal Buchenwald și un lagăr satelit numit Ohrdruf. în vecinătatea bine cunoscutului oraș medieval Gotha,  Acest lagăr în care toți deținuții evrei au fost uciși de SS cu o zi înainte de eliberare, a fost vizitat de generalul Patton care, îngrozit de cele văzute, l-a informat imediat pe Eisenhower, comandantul forțelor aliate.

A urmat episodul  istoric de valoare simbolică, locuitorii germani din orașele apropiate Gotha, Erfurt și Weimar au fost obligați de armata americană să privească spectacolul morbid al unui lagăr hitlerist, nici măcar cel mai oribil dintre sutele de lagăre de exterminare .

Gotha a fost orașul de reședință a dinastiei Sachsa-Coburg-Gotha cea mai importantă familie regală a Europei, iar  Weimar a fost orașul în care au înflorit marile spirite ale culturii germane: Goethe, Schiller, Herder, Nietzsche, Bach, Gropius, Klee, Kandinsky  și încă alții. Oraşul în care a fost  proclamată Republica de la  Weimar și adoptată prima constituție democratică a Germaniei. Mii de locuitori din Gotha și Weimar au pășit muți în fața  unei realități care întrecea cu mult orice închipuire de groază și era de necrezut pentru orice ființă umană A fost momentul în care presa mondială, întreaga lume a fost ”obligată” să afle de crimele monstruoase ale nazismului comise pentru exterminarea poporului evreu.

 

Vinovați ”nevinovați”

Procesul de la Nürnberg, a fost o încercare generoasă a Puterilor Aliate de a judeca, în conformitate cu normele de drept democratice, crimele comise și criminalii care le-au comis Pentru răspunderea avută în uciderea a 6 milioane de evrei și moartea altor milioane de oameni de diferite categorii, naționalități sau credințe  au fost judecați și condamnați câteva sute de criminali. Una din disputele pe care cei trei ”mari” (Churchill, Roosevelt, Stalin) le-au avut în legătură cu responsabilitățile culpabililor a fost cea referitoare la răspunderea militarilor. Stalin susținea ca o sută de mii de ofițeri germani să fie împușcați, fără niciun proces(!). Churchill, un fanatic al respectului pentru lege, a respins din start o asemenea abordare.

Un procuror militar, tânăr ofițer al armatei americane cu numele de Benjamin B. Ferencz,  evreu cu nume maghiar, era născut în 1919, în România, în comuna (azi oraș) Șomcuta Mare din județul  Maramureș. Avea o soră cu 2 ani mai mică, născută în același loc, dar în Ungaria:).  Sărăcia și condițiile de viață au determinat familia să-și încerce norocul în îndepărtata America. Au reușit, ca mulți alți curajoși. Ben a ajuns să studieze și să obțină diploma de avocat la Harvard. La izbucnirea războiului s-a înrolat în armată și a servit sub comanda generalului Patton. În calitatea  lui de militar cu studii juridice fost trimis în misiuni de strângere de probe în lagărele de concentrare eliberate de armata americană. A reușit să găsească mărturii  și probe mai cu seamă însemnări manuscrise ale unor ofițeri SS, conținând descrieri ale crimelor comise cu sau fără ordin. Aceste dovezi irefutabile au înlesnit anchetarea și trimiterea în judecată a unui număr de ofițeri superiori Gestapo sau Waffen-SS care au comandat grupele de exterminare de pe frontul de est (Einsatzgruppen) constituite de Himmler (comandantul  suprem al SS) special pentru uciderea, evreilor, țiganilor și comisarilor politici.

Erau zile în care aceste formații conduse de  generalul SD Otto Ohlendorf, care opera în Moldova, Ucraina, Crimeea  și Caucaz, raporta uciderea a zeci de mii de evrei care, înainte de a fi fost împușcați, erau obligați să-și sape propria groapă comună. Pentru crima dovedită de ucidere între anii 1941-43 a unui număr de un milion de evrei, 22 de ofițeri SS au fost condamnați, din care 14 la pedeapsa capitală. Doar 4 au fost executați.

Procesul de la Nürnberg, probabil cel mai mare proces din istorie, nu a adus nici mari surprize nici mari satisfacții morale, celor puțini care au urmărit pas cu pas evoluția acestui  ”mega proces”. Impact mult mai mare avut filmul lui Stanley Kramer despre ”procesul secolului”, cu impresionantul Spencer Tracy și superba Marlene Dietrich în rolurile cheie. Procesul – în care timp de aproape un an au fost judecați 24 de ”megainculpați”, considerați de către acuzare principalii vinovați pentru distrugerile materiale și culturale ireparabile cauzate omenirii, pentru pierderea vieții zecilor de milioane de oameni și pentru vătămarea altor zeci de milioane, pentru Dezastrul pricinuit poporului evreu – s-a încheiat cu 11 condamnări la pedeapsa capitală. Principalii vinovați Hitler, Himmler, Goebbels, Goering, Bormann au scăpat de pedeapsă. S-au sinucis sau au dispărut. Nu a mai rămas nimeni să ispășească. Nici să răspundă. Nici să repare ce se mai putea repara. Au rămas state sau popoare. Ele nici măcar nu pot fi trase la răspundere, iar dacă s-ar putea ar fi nedrept. Nu ne-a mai rămas nouă supraviețuitorilor decât să ne amintim. Să păstrăm amintirea victimelor și să nu uităm.

 

Când pomenim morții?

Genocidul, de care avem datoria să ne amintim, s-a încheiat odată cu războiul, dar sunt opinii diferite privitor la data sau momentul la care a început. Unii consideră anul 1933 când a venit la putere în Germania partidul nazist condus de Hitler, alții consideră drept semnal de început Noaptea de Cristal din 1938, dar cei mai mulți apreciază că începutul genocidului coincide cu începutul războiului adică 1 septembrie 1939. Deci, ”Dezastrul” poporului evreu a durat aproape şase ani. Termenul biblic echivalent și care a rămas consacrat este ”ȘOAH”. Termenul folosit curent în Israel, a devenit cunoscut în Europa odată cu filmul zguduitor a lui Claude Lanzzman care poartă acest nume. Americanii preferă denumirea HOLOCAUST, de sorginte tot biblică, folosită în ”Pentateuh” traducerea mai mult sau mai puțin fidelă din Tora a unui sacrificiu în Templu care trebuie ”Să ardă de tot”. Prima dilemă cu care s-au confruntat  cei care țineau pe bună dreptate să consacre ziua dedicată acestei tragedii, care s-a petrecut în fiecare din cele peste 2000 de zile cât a durat genocidul,  care ar fi ziua cea mai potrivită pentru a ne aminti în fiecare an de ea?

După ce s-a terminat Procesul de la Nürnberg, Șef Rabinatul  din Palestina ( aflată încă sub stăpânirea Mandatului Britanic), a constituit un ”comitet”  care să propună o zi pentru comemorarea ”Șoah”. Cele mai multe voci au propus ca această zi să fie cea a Răscoalei din Ghettoul Varșoviei. O zi a eroismului evreiesc, ziua înfruntării  în orașul cu cea mai mare populație evreiască din Europa, măreață chiar dacă orice speranță de reușită era exclusă. Însă în anul răscoalei  (1943)  această zi se suprapunea (potrivit calendarului  evreiesc) cu prima zi de Pesah , sărbătoarea eliberării evreilor din sclavia egipteană. Nu putea fi o zi de doliu în memoria celor 6 milioane de jertfe ale Holocaustului, ziua în care se serbează de peste trei mii de ani bucuria celor 600 de mii de evrei pe care Moise i-a scos vii din ”ghearele” Faraonului. Legea evreiască e uneori ciudată, dar totdeauna imuabilă și consecventă. O propunere alternativă a fost pentru ziua de 8 Av, corespunzătoare zilei din anul 1942 în care a început expedierea evreilor din Ghetoul Varșoviei spre lagărele de exterminare. Nici această propunere nu a fost acceptată de Rabinat, fiind cu o zi înaintea zilei de 9 Av (Tișa Be Av) care, de peste 2000 de ani, este ziua cea mai profundă de doliu a poporului evreu, ziua în care a fost dărâmat și distrus Templul de la Ierusalim. S-a mai propus și ziua de 1 septembrie, ziua în care în anul 1939 a început cel de al Doilea Război Mondial.  După încă doi ani de dezbateri și controverse, Rabinatul Statului Israel care între timp și-a proclamat independența a decis  ca Ziua  de Comemorare a Holocaustului să fie 10 Tevet (după calendarul ebraic) zi de post și de doliu în amintirea asedierii Ierusalimului de către  Nabucodonosor regele Babilonului.

Prima comemorare publică a Holocaustului a avut loc  în 28 decembrie 1949. Cu acest prilej au fost aduse din fostul lagăr de la Flossenbürg, cenușa și osemintele câtorva mii de evrei care au fost înhumate la Ierusalim  împreună cu suluri sfinte recuperate din  câteva din sinagogile distruse. Pe Muntele Sion  a fost amplasată o Criptă simbolică pentru păstrarea rămășițelor pământești care urmau să fie adunate din lagărele de exterminare naziste.

În august 1945, la Londra, Organizația Sionistă Mondială a înfiinţat echipa condusă de David Remez, care a coordonat realizarea proiectului Yad VaShem, o monumentală instituție pentru păstrarea memoriei celor 6 milioane de martiri ai genocidului nazist. A fost o muncă și o lucrare uriașă, astăzi cunoscută și recunoscută în lumea întreagă. În 1953, Kneset, parlamentul Statului Israel, a votat o lege, prin care s-a prevăzut înființarea  Instituției Memoriale  care fost ridicată la Ierusalim pe Muntele Herzl și s-a stabilit ”Ziua Memoriei Dezastrului și Eroismului” (YOM haZIKARON haSHOAH ve haGVURA) zi de doliu național, care comemorează an de ani, de 27 Nissan,  cei 6 milioane de evrei care au pierit în ȘOAH. 27 Nissan  precede cu o săptămână  Ziua Independenței.

Statul Israel nu a fost  consecința  Holocaustului, ci a fost răspunsul poporului evreu.

Holocaust în America?

Mustrări de conștiință târzii, rațiuni  politice sau presiunea opiniei publice evreiești? Valurile stârnite de presa mereu în goană după senzații? Încetarea războiului din Vietnam, după decenii de vărsări de sânge și atrocități în Asia de Sud-Est și alegerea unui președinte democrat cu vederi pacifiste? (Jimmy Carter a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace). Oricare ar fi fost cauza determinantă, Congresul SUA a votat în 1978 (după aproape un sfert de secol  de la încheierea războiului mondial) legea pentru stabilirea unor Zile de Comemorare a Victimelor Holocaustului. A urmat instituirea unui ”Consiliu Memorial al Holocaustului” care a fixat pentru totdeauna zilele 28-29 aprilie pentru comemorarea victimelor Holocaustului, zile în care  a fost eliberat lagărul de la Dachau.  Un impresionant Muzeu al Holocaustului a fost întemeiat la Washington.

În 1998,  Biserica Catolică, având atunci în fruntea ei pe marele Om, un Sfânt (recunoscut acum și oficial) care a fost Papa Ioan Paul II, a publicat un document intitulat ”Ne amintim. O reflecție despre SHOAH”. Care subliniază obligația Bisericii de a comemora victimele Holocaustului.

Rând pe rând, în diferite state europene au fost stabilite prin legi, zile de comemorare ale Holocaustului. Nu a fost un proces simplu deoarece în numeroase țări autorităţi sau segmente ale populației au fost implicate în persecutarea sau chiar exterminarea evreilor din perioada războiului. A fost subiect al numeroaselor dispute  răspunderea morală, numărul victimelor (”sinistra contabilitate”) datele de comemorare și modalitățile de păstrare a memoriei victimelor. România a constituit cel mai recent exemplu.

La recomandarea ” Comisiei Wiesel” , s-a decis prin Hotărâre de Guvern, ca ziua de 9 Octombrie  să fie  ziua dedicată comemorării Holocaustului din România. Conform evaluărilor aceleiași Comisii din cei 270.000 de evrei  uciși , aproximativ jumătate au murit în lagărul morții din Auschwitz  unde au fost deportați din Ardealul de Nord, aflat sub autoritatea Ungariei.

 

Un rar consens la ONU

La finele anului 2005, mai exact la 1 noiembrie Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, a luat în dezbatere propunerea înaintată de ambasadorul Dan Gillermann al Statului Israel declara ziua de 27 ianuarie drept ZIUA INTERNAȚIONALĂ  DE COMEMORARE ÎN ONOAREA VICTIMELOR HOLOCAUSTULUI.

Cu aproape doi ani în urmă, în ziua de 22 ianuarie 2004, ministrul al Diasporei, Nathan Sharansky, a anunțat în Knesset hotărârea Guvernului de a stabili ziua de 27 ianuarie drept ”Ziua Națională a Combaterii Antisemitismului” subliniind importanța solidarității dintre Israel și evreimea din Diaspora, în lupta împotriva acestui flagel care amenință însăși existența Israelului și a întregului popor evreu. Prim-ministrul  Ariel Sharon, într-o cuvântare remarcabilă, a reamintit cât de singur a fost lăsat poporul evreu în fața unui antisemitism deșănțat care-i  urmărea exterminarea. Se voia o lume fără evrei. După 6 decenii, alți susținători ale aceleiași ”soluții finale” amenință cu distrugerea statului născut din nevoia de a-și apăra poporul. Tocmai de aceea a fost aleasă data eliberării lagărului de la Auschwitz, simbol al răului dar și al speranței că până la urmă, cu prețul unor jertfe nemăsurate, pe care nu avem voie să le uităm, binele triumfă și se naște o lume nouă a înțelegerii și colaborării.

Cu acest mesaj a fost adoptat prin consens de către reprezentanții a 191 de state prezente la dezbaterea Adunării Generale,  Rezoluția nr 60/7 care a proclamat  27 ianuarie drept Ziua Internațională a Holocaustului, prin consens, a condamnat fără rezerve intoleranța religioasă sau etnică, incitarea la ură, sau negarea holocaustului.

Un șir de Programe Speciale dedicate educației tinerelor generații, mobilizării societății civile, promovării prin artă, au fost elaborate  și sunt recomandate tuturor Statelor membre  pentru ca fenomenele care au provocat SHOAH să nu se uite și să nu se repete nici odată.

Între timp au mai trecut încă 14 ani. Au mai apărut pe ici pe colo niște legi noi care condamnă antisemitismul (dacă se impun legi, înseamnă că există motive?) Negaționiști, printre care chiar și unii evrei, au inventat o nouă formulă, spunând că ei de fapt nu neagă Holocaustul dar, pe de o parte nu a fost ”doar la evrei” că a mai fost și a alte ”neamuri”, pe de altă parte ”o fi fost ceva”, dar nu șase milioane! Asta e (spun dumnealor) ”afacerea holocaustului, inventat de evrei să stoarcă bani”.  Dar despre averile evreiești, jefuite întâi de fasciști pe urmă de comuniști și de aproape  30 de ani” sechestrate” prin legi dubioase și principii anapoda (”să nu reparăm nedreptățile, făcând alte nedreptăți”..) să nu vorbim ca să nu supărăm pe cei de la putere, că au atâtea …săracii…

Anul acesta se împlinesc 75 de ani de la deportarea familiilor noastre din Ardealul de Nord. E ultima șansă a noastră, a octogenarilor ale căror familii au fost ucise la Auschwitz sau în alte lagăre de exterminare, să ne luăm rămas bun, să așezăm o piatră pe pământul acoperit de cenușa lor. Sau măcar să mai amintim, vorbind și scriind despre ei. Cât mai putem…

 

Tiberiu Roth, 15 ianuarie 2019