– Și tu te uiți la cicatricile mele? – m-a întrebat Ițhac în vestiarul piscinei. Cea de pe umărul drept e din războiul din 1956, cea de pe umărul stâng e din 1967, de la Războiul de Șase Zile, iar cea de pe abdomen e din 1973, de la Războiul de Iom Kipur. La alte războaie n-am mai participat, eram prea bătrân.

Ițhak are 83 de ani și arată ca de șaptezeci. A venit cu părinții din Maroc la vârsta de 15 ani. Familia s-a stabilit în deșert, la Beer Șeva. A fost tehnician la Bezek, societatea israeliană de telefoane. Limba lui maternă fiind franceza, o vorbește de fiecare dată când are ocazia. Să nu-i critici pe francezi sau pe marocani în prezența lui! E foarte mândru de Mohamed al V-lea, regele Marocului, care în timpul ocupației germane, 1940-1944, nu numai că nu a permis deportarea cetățenilor evrei, a interzis chiar și stigmatizarea lor. Are numai doi băieți, pentru că soția lui iubită a decedat la vârstă tânără. De atunci a mai fost căsătorit încă de trei ori, ultima dată în urmă cu cincisprezece ani.

Scurt timp după ce a terminat lucrul la societatea de telefoane a plecat în Franța ca să-și viziteze fratele și alte neamuri și a rămas douăzeci de ani…

– Cu ce te-ai ocupat la Paris?

– Mama m-a învățat să cos; dacă am un ac și ață nu mor de foame nici la Polul Nord. Am început să lucrez la o croitorie și în cele din urmă am deschis un magazin de confecții. Nu mi-a mers rău, călătorii în toată lumea, spectacole, restaurante selecte… Și frații mei trăiesc la Paris. Totul a fost perfect până în seara când doi hoți au năvălit în magazin, au furat banii din casierie și pe deasupra m-au și lovit în moalele capului. O săptămână întreagă am fost în comă. Când m-am trezit mi-am zis: „A fost un semn că trebuie să mă întorc acasă” și-așa am făcut. Cu ce mă ocup acum? Predau voluntar limba franceză la o școală pentru copii din familii dezorganizate, merg la spectacole, mă ocup de nepoți și înot, e sportul meu preferat.

În fiecare zi vine la piscină pe jos, o distanță de trei kilometri, înoată un kilomestru și se întoarce tot pe jos. Nu mai conduce de câțiva ani, singurul mijloc de locomoție pe care îl folosește e bicicleta.

Într-una din zile l-am văzut supărat, ceva neobișnuit pentru el. L-am întrebat de ce.

– Mi s-a blocat umărul drept și medicul de familie mi-a interzis să înot cel puțin două săptămâni. Acum vin doar pentru sauna. Trebuie să arăt foarte posomorât, dacă un „coleg” de înot, unul religios, mi-a binecuvântat umărul, spuse zâmbind. Nu cred că ajută la ceva, dar n-am vrut să-i stric plăcerea. De altfel nu am probleme cu sănătatea – policlinica e peste drum de locuința mea, spitalul la două sute de metri, cel mai departe e cimitirul…

– În două săptămâni te vindeci, i-am spus.

După sauna stătea în piscină și se uita la înotători…

– Sper că îmi trece mai repede, mi-a răspuns Ițhak. Peste trei săptămâni vine în vizită cel mai bun prieten al meu din Maroc. A fost foarte greu să-l conving să vină și să-l lămuresc că nu e singurul arab care vizitează Israelul.

– Câți ani are prietenul tău? – l-am întrebat.

– E cu trei ani mai în vârstă ca mine.  El m-a învățat să înot și trebuie să-i arăt că nu a fost degeaba…

          Andrei Schwartz

13/02/2019